Acasă, aproape. Aproape, departe.

Hora de la Ineu din a doua zi de Paște a împlinit anul acesta 96 de ani. Știu că peste 4 ani, în a doua zi de Paște, trebuie să fiu la Ineu pentru centenar. Uite, promit solemn, cine vrea să se întâlnească cu mine peste 4 ani, mă găsește la Ineu în ziua a doua de Paște, la Horă… Poate îmi fac curaj și o să joc. Sau poate nu :)

Am plecat. În dimineața asta am plecat din nou. Au fost câteva zile încărcate de nostalgie. M-am simțit tare melancolică, deși vremea a ținut cu mine și mi-a dat de trăit, probabil, cele mai faine zile de primăvara asta. În câteva rânduri am simțit un profund sentiment de “acasă, aproape, aproape, departe”. Îmi aminteam de un loc, ori poate de un om, sau de o întâmplare din trecut și zâmbeam cu inima. Cert este că nu mi-am dorit nicio clipă să fiu în altă parte, ceea ce este CEVA.

Ineul mi-a părut frumos, cumva tare frumos, mai ales în prima și a doua zi de Paște și a fost independent de Sărbătoare și ouă roșii. Mi-a părut frumos sub cerul senin, cu pomii în culori formidabile și romantice, cu soarele ce trecea dincolo de piele de-ți curgea prin vene, cu petale albe ce se scuturau peste noi în bătaia vântului, de zici că natura de aici ne scria, în felul ei, o scrisoare de dragoste.

Acasă. Unii spun că nu e niciodată un loc. Uff, la mine e și un loc. Îl caut uneori. Poate părea aiurea, dar uneori îl caut și atunci când mă cazez prin locurile în care călătoresc. Găsisem la un moment dat un anunț ce mi s-a părut drăguț: RoCazare îți oferă o casă departe de casă, atunci când călătorești. Și am citit “acasă” în loc de “o casă”. Natural.

La fel de natural am luat din biblioteca unui prieten o carte, pe care mai apoi mi-a împrumutat-o. Și aseară am răsfoit-o puțin până ochii mi s-au închis treptat, treptat. Dar au rămas în mine, undeva, niște cuvinte ce au descris cumva perfect locul în care mă aflu, emoțional vorbind: “Împreună eram șchiopi, orbi, surzi și muți într-o singură persoană. Ne înțelegeam unul pe celălalt fără cuvinte. Frământam între degete aceleași poze, mâncam același terci. Dincolo de ferestrele noastre murdare, păsări migratoare revelau viitorul în stolurile lor identice”. Da, sufletul știe mai bine când acasă este un loc în care regulile sunt diferite, iar singurele lucruri care au sens îi pot speria puțin pe ceilalți din afară. E ca într-o mare iubire pe care nu o poți înțelege decât tu, TU cel ce iubești. Și oricum, simți mult mai mult decât poți să transmiți…