Boyhood, se pare că și filmele ne aleg pe noi…

Cred că n-am mai scris de vreo doi ani despre un film, așa, la cald, așa, pentru că am înțeles eu că mi-a vorbit, că m-a ales acum din sutele de filme pe care probabil aș vrea să le văd… Însă, dacă un film a reușit să surprindă tot ce cred eu despre viață, atunci Boyhood e acela. Sigur că fiecare e liber să aibă o altă părere!

Am auzit de el cu ceva vreme înainte să apară pe lista nominalizărilor la Oscar și ideea mi s-a părut grozava, fără a încerca să-mi imaginez cum a fost posibilă realizarea unui film cu aceiași actori timp de 12 ani (a nu se înțelege filmare continuă). Rezultatul a fost o poveste de fix 2 ore și 45 de minute, o poveste despre viața așa cum e, simplă, dar complicată, tristă, dar uneori minunată și desigur naturală, aproape banală, de multe ori banală, ce să mai…?

Se poate să nu pot explica exact ce anume m-a făcut să urmăresc aproape 3 ore un film care nu are o acțiune de fapt, un film care curge așa cum curg anumite zile ori etape din viețile noastre, dar cred că dacă mai dura încă 3 ore sau 3 zile l-aș fi urmărit la fel, fără să mă plictisesc deloc. Este de o frumusețe ce atinge exact subtilitățile coardelor sensibile și nu coardele ca atare, dacă prinde asta filmul în tine, nu-l mai poți urmări ca pe un film ci ca pe o poveste despre cineva la fel de obișnuit ca persoana ta.

Interpretarea actorilor mi s-a părut de un nivel foarte ridicat. De fapt este aproape ciudat să mă refer la interpretare, căci totul a fost atât de natural și de uman, că am avut senzația mereu că urmăresc un documentar, nu un film artistic, că cei pe care îi văd nu-s actori ci oameni obișnuiți care povestesc câte ceva despre viețile lor. Trăsăturile de caracter ale personajelor au fost atât de simple și de normale că le poți cu greu numi personaje, ele devin brusc poate chiar părinții tăi, prietenii tăi, frații tăi și în cele din urmă chiar tu.

După ce s-a încheiat filmul, am răscolit puțin internetul, să văd ce spune lumea despre el și peste tot este dat ca mare câștigător al Oscarului de anul acesta (apropo, se dau în România în noaptea de 22 februarie pe DigiFilm, dacă este cineva curios și disponibil să le privească). M-am gândit că în momentul de față este atât de puțin important dacă va lua Oscarul, încât n-am nicio curiozitate vis a vis de acest fapt. Boyhood a stârnit un sentiment aparte și senzația că nu se luptă pentru nimic, e ca și cum războiul ăsta nu ar fi al lui…

Richard Linklater, creatotul acestui film și-a implicat în producție inclusiv fiica, ca sora protagonistului, filmată și ea în decursul acestor 12 ani, de altfel unul din personajele principale. Acest fapt mi se pare destul de ieșit din comun, pentru că este imposibil ca tot ce se va întâmpla de acum în carierele tinerilor actori să nu fie marcat de acești 12 ani de Boyhood și pe cât este de interesant acum că filmul a reușit să fie în centrul atenției, pe atât poate fi de marcant pe viitor și nu neapărat în sens pozitiv…

Dacă aveți ocazia și disponibilitatea de a vedea un film de 3 ore, un film de acest gen de 3 ore, vă îndemn să-l priviți și să vă identificați cu el acolo unde vă vorbește. Eu n-am avut chef de niciun film ieri, de altfel am trecut printr-o săptămână oribilă și n-am avut chef de nimic, orice am început n-am putut termina, deci cu atât mai surprinzătoare mi s-au părut cele 3 ceasuri de Boyhood. Poate o fi avut un hidden meaning ce mi se va revela în timp…