România la Campionatele Mondiale de gimnastică: sentimental prin istorie

Tocmai se desfășoară Campionatele Mondiale de gimnastică de la Nanning din China (transmise de TVR1), iar echipa de gimnastică feminină a României s-a clasat pe locul 4, la foarte mică distanță de podium. Reușim cumva să ne menținem acolo în top, chiar dacă poate avem o față mai palidă ca altădată. Mi-am recitit mai ieri articolul scris cu mult patos despre “călătoria” României prin gimnastică la JO și mereu mă bucur că am scris acel articol, este unul din articolele mele de suflet… L-am scris ca numai pentru mine, să am situația undeva și să nu uit. Așa că azi revin cu puțină istorie și puțin sentiment în “călătoria” mondială a gimnasticii românești…

Iubesc gimnastica și nu e niciun mister în a iubi un sport atât de frumos și atât de artistic. Alături de patinajul artistic și de tenis e unul din cele trei sporturi pentru care am abonament TV și pentru care mă grăbesc să ajung acasă, ca să le pot urmări cu frenezie și cu bucurie. Dacă la patinaj nu îmi saltă inima pentru niciun sportiv român, la tenis îmi saltă de puțină vreme de când cu Simona, la gimnastică mă simt mai româncă ca niciodată, iar inima mea o ia razna… e sportul nostru național și mândria noastră prin lume. Și nu de ieri, de azi ci de prin… 1954 :)

La CM de la Roma din 1954 s-a înregistrat prima participare românească la o competiție de acest nivel. S-a obținut un meritoriu loc 4 la acea vreme cu o echipă în care a răsărit o artistă completă ce avea să confirme la JO din 1956 de la Melbourne: Elena Leuștean. Din păcate este un nume pe care îl auzim atât de rar și care a făcut atâta bine gimnasticii românești, a fost un promotor al unui sport în care româncele au strălucit mai apoi așa ca nimeni altele. Făcând o paranteză, România este cea mai medaliată țară în gimnastica feminină după URSS și China (deci practic după China, URSS fiind un cumul de țări care mai apoi și-a împărțit câștigătorii între Rusia, Ucraina, Belarus etc).

Patru ani mai târziu, la Moscova, aceeași generație aducea prima medalie la CM pentru gimnastica din România: bronz cu echipa formată din Elena Dobrovolschi-Niculescu, Atanasia Ionescu, Sonia Iovan, Emilia Vătăşoiu-Liţă, Ileana Petrosanu și desigur Elena Leuştean. La acea vreme, nimeni nu bănuia amploarea fenomenului ce va deveni gimnastica românească, chiar dacă urmează edițiile de la Praga (1962), Dortmund (1966) și Ljubljana (1970) unde nu se înregistrează rezultate notabile.

Dar urmează CM de la Varna din 1974 unde lumea îl cunoaște pe primul campion mondial pentru România din gimnastica masculină. Cu siguranță ați auzit de Dan (Dănuț) Grecu, zeul de la inele! Din păcate, gimnastica masculină nu a ajuns la nivelul celei feminine, deși mai avem campioni ce răsar la diferite intervale de timp. De fapt asta cred că este problema gimnasticii masculine de la noi, inconstanța :(

Între timp s-a decis organizarea CM anual sau de cel puțin două ori în interiorul unui ciclu olimpic, astfel că următorul CM a avut loc doi ani mai târziu, adică în 1978 la Strasbourg, în Franța, unde România a venit cu o echipă plină de vedete ce au reușit performanțe bune, deși se vorbește despre un campionat totuși slab. De ce spun asta? Pentru că acest CM venea după nebunia de Olimpiadă de la Montreal, cea care a încoronat-o pe Nadia ca regină absolută a gimnasticii mondiale. Aici, echipa de staruri reușește să devină vicecampioană mondială prin Nadia Comăneci, Emilia Eberle, Marilena Neacșu, Teodora Ungureanu, Anca Grigoraș și Marilena Vlădărău. În acest timp Nadia și Emilia se clasează la individual compus imediat sub podium pe locurile 4 respectiv 5, dar tot aceste două fete fenomenale reușesc concursuri bune în finalele pe aparate, astfel că, Nadia nu pleacă din Franță fără un aur la bârnă și un argint la sărituri în timp ce Emilia își adjudecă bronzul atât la sol cât și bârnă și paralele (wow cândva puteam lua medalie la paralele!!).

După doar un an, în 1979, ne mutăm cu CM în Statele Unite unde mereu româncele pare că s-au simțit bine (vezi superba olimpiadă pe care o fac fetele în 1984 la Los Angeles). Așa că avem o echipă extraordinară și luăm aurul pe echipe (în sfârșit!)” Melita Ruhn, Rodica Dunca, Emilia Eberle, Dumitriţa Turner, Marilena Vladărău, Nadia Comăneci. Mai vin niște medalii prețioase de la “fetele noastre”: Melita Ruhn ia un broz la individual compus, în timp ce Dumitrița Turner devine campioană mondială la sărituri (+ un bronz la sol), iar Emilia Eberle devine campioană mondială la sol (+ un bronz la paralele). Să nu-l uităm pe Dan Grecu cu al său argint de le eternele inele…

În ’81 la Moscova, că tot nu ne aveau rușii la inimă, le facem pe plac și mergem din ratare în ratare, mai întâi un loc 4 cu echipa, apoi tot clasări de locurile 4, 5, 6 sau chiar mai jos. Părea că lumea vrea o pauză de la dominația României în gimnastica feminină, așa că ne întoarcem cu mâinile în buzunare :(

În ’83 la Budapesta, deja trecuți peste retragerea Nadiei, încercăm să renaștem din propria cenușă și aproape că reușim de la prima încercare, avem mare noroc de fete noi, sportive bine închegate și extrem de ambițioase care reușesc să ne urce drapelul din nou sus. Cu o echipă formată din Lavinia Agache, Mirela Barbălată, Laura Cutina, Simona Renciu, Anca Zotta și cum se zicea “noua Nadia” Ecaterina Szabo, reușim un argint la echipe, un bronz la individua compul (E. Szabo), de două ori argint la paralele și sărituri pentru două fete aflate mereu la egalitate (E. Szabo și L. Agache) și mai apoi un bronz la bârnă prin Agache în timp ce Ecaterina Szabo devine campioană mondială la sol.

Peste doi ani ne întoarcem la Montreal, la Mondiale de această dată, locul în care se remarcă un alt copil minune al gimnasticii românești: Daniela Silivaș. Fetele (Laura Cutina, Eugenia Golea, Celestina Popa, Daniela Silivaş, Ecaterina Szabo, Camelia Voinea) iau argint cu echipa, iar deja veterana Ecaterina Szabo mai ia câte un argint la sărituri și bârnă. Aici la bârnă devine Daniela Silivaș campioană mondială și își începe ascensiunea.

Dar 1987 este anul Aureliei Dobre, la Rotterdan, unde aurului la echipe i se alătură aurul la individual compus cucerit de Aurelia, mai apoi tot ea strălucește de aur și la bârnă și de bronz la sărituri alături de Eugenia Golea care ia argintul, în timp ce Danielei Silivaș îi revin bronzul de la individual compus și aurul de la sol și paralele (wow din nou, cândva chiar ne pricepeam la acest aparat!) :)

În 1989, ultima participare românească sub regimul comunist și al imnului Trei culori, la Stuttgart, România devine vicecampioană mondială cu echipa, iar în rest plouă cu medalii de toate felurile: Daniela Silivaș cucerește nu mai puțin de 3 medalii de aur: paralele, bârnă și sol!! Cristina Bontaș ia un argint la sărituri și un bronz la sol, iar Gabriela Potorac un bronz la bârnă. Din păcate este cam ultima reprezentație a acestei generații fenomenale de gimnaste…

Indianapolis 1991, o nouă generație se naște: prima stea Lavinia Miloșovici! Cum să o uiți pe Lavinia? Cred că primele mele amintiri cu și despre gimnastică i se datorează ei. În SUA româncele ajung la bronz pe echipe prin Cristina Bontaș, Mirela Pașca, Lavinia Milosovici, Vanda Hădărean, Maria Neculița, Eugenia Popa. Cristina ajunge la bronz și la individual, devenind mai apoi campioană mondială la sol, iar Lavinia, după bronzul de la bârnă, devine campioană mondială la sărituri… Ce început frumos pentru Lavinia, care strălucește nemaipomenit un an mai târziu la olimpiada de la Barcelona!

În 1993 la Birmingham este pentru prima oră când nu se organizează finale pe echipe, iar sportivii concurează doar la individual compus și în finalele pe aparate. Prima dată vine medalia de argint a lui Marius Gherman la paralele. Apoi, Gina Gogean câștigă tot argint la individual și sol, în timp ce Lavinia ia un argint la sărituri și devine campioană mondială la bârnă (acest aparat la care România a strălucit mereu). Reușim și un bronz la paralele prin Andreea Cacovean. Vă mai amintiți de ea?

1994 este anul în care se întâmplă ceva cu adevărat ciudat. Campionatele mondiale sunt împărțite aiurea. În primăvară au loc întrecerile individuale și pe aparate la Brisbane în Australia, iar în toamnă la Dortmund se întrec echipele. Vestea bună este că luăm aur mondial cu echipa fetelor în Germania, însă la individuale și aparate Lavinia și Gina, cele două staruri ale echipei României se întrec în a lua argint și bronz pe la toate aparatele. Este primul campionat mondial ce dă României aur la băieți: Marius Urzică la cal cu mânere, iar Dan Burincă ia și el un bronz la inele. O reușită nemaipomenită pentru gimnastica masculină din România.

La Sabae în 1995 România provoacă o mare surpriză prin clasarea pe locul al treilea a echipei masculine prin Dan Burincă, Adrian Ianculescu, Cristian Leric, Nistor Sandro, Nicu Stroia, Marius Urzică și Nicolae Bejenaru. Dan urmând să ia și un argint la inele. Fetele iau aur, nicio surpiză, iar Gina triumfă la sol în timp ce Lavinia trebuie să se mulțumească doar cu bronzul de la individual. Simona Amânar, o altă stea în devenire cucerește aurul de la sărituri. O ediție foarte bună pentru România.

La San Juan în 1996 se organizează doar finale individuale și la aparate. Gina Gogean ia aur la sărituri urmată de Simona Amânar. Gina mai câștigă la sol, iar Lavinia ia un bronz la sol și Alexandra Marinescu (cea care a stârnit primul scandal referitor la relele tratament aduse gimnastelor) a devenit vicecampioană la bârnă.

Laussane 1997 este o altă ediție foarte bună pentru România. Luăm aur la echipe cu Simona Amânar, Claudia Presacan, Gina Gogean, Alexandra Marinescu, Corina Ungureanu, Mirela Țugurlan. Simona are argint la individual, dar devine campioană la sărituri, în timp ce Gina face unul din cele mai bune turnee ale sale și devine campioană atât la sol cât și la bârnă, plus că merge acasă cu un bronz la sărituri.

În 1999 tot în China, ca anul acesta, dar la Tinajin, ne încoronăm campioane mondiale cu echipa Maria Olaru, Andreea Răducan, Simona Amânar, Andreea Isărescu, Corina Ungureanu, Loredana Boboc, dar Maria Olaru ia aur și la individual compus, este o victorie colosală. Andreea Răducan (una din gimnastele mele preferate) intră și ea în arenă la această ediție cucerind aurul de la sol și argintul la bârnă. Simona pleacă acasă cu două medalii de argint la bârnă șo sol, iar Maria ia un bronz la sărituri. Maria Olaru, alături de Aurelia Dobre sunt singurele gimnaste din România campioane mondiale absolute!!

La primul mondial din acest nou secol, mergem la Ghent în Belgia unde echipa masculină se întoarce acasă cu 3 medalii de aur: Urzică la cal și Drăgulescu la sărituri și sol. Fetele iau din nou aur la echipe, este o perioadă senzațională pentru România și pentru acest nou copil minune al gimnasticii, Andreea Răducan, care se întoarce de la acest concurs mondial cu alte 4 medalii, două la de aur la sol și bârnă și două de bronz la sărituri și individual.

La vecinii din Ungaria, la Debrecen în 2002 se acordă doar medalii pentru aparate. Băieții devin campioni mondial la cal, Urzică și la sol Drăgulescu. În timp ce fetele iau doar două medalii de argint, prin Oana Petrovschi la paralele și Oana Ban la bârnă.

La Anaheim în California în 2003, luăm argint cu echipa nouă și frumoasă a României: Catalina Ponor, Oana Ban, Alexandra Eremia, Andreea Munteanu, Monica Rosu, Florica Leonida. În timp ce Cătălina Ponor mai ia câte un argint la sol și bârnă. Din păcate din acest moment, chiar dacă vom trece prin anul Olimpiadei de la Atena unde am făcut senzație, începe un mic declin al României la mondialele de gimnastică :( Putem număra pe degete medaliile luate. În anul următor la Melbourne în Australia luăm o singură medalie de bronz la bârnă prin Cătălina Ponor. Ce e drept că Marian Drăgulescu devine campion la sărituri, iar Ioan Suciu vicecampion la cal. Drăgulescu face istorie totuși și anul următor la Aarhus în Danemarca unde ia aur la sărituri și sol, dar la fete numai Sandra reușește medalii: un argint la bârnă și un bronz la individual.

În 2007 din nou în Germania, luăm cu bronz la echipe cu fetele noastre Steliana Nistor, Sandra Izbașa, Cătălina Ponor, Daniela Druncea, Cerasela Pătrașcu, Andreea Grigore, iar Steliana cucerește două medalii de argint: la individual și la bârnă. În 2009 la Londra lucrurile nu stăteau prea bine la fete, luăm un singur bronz la paralele prin Ana Porgras. Băieții însă fac figură mai bună: Drăgulescu aur la sărituri și sol și Koczi un argint la sărituri. Foarte bine!

La Rotterdan doi ani mai târziu, luăm numai două medalii, prin Ana Porgras aur la bârnă și prin Diana Chelaru argint la sol. La Tokyo în 2011, nu luăm nicio medalie, dacă vă vine să credeți :( Anul trecut în Belgia la Anwerp doar Larisa Iordache ia medalie, un bronz la sol, iar în momentul în care definitivez acest articol Larisa participă în concursul individual compus de la Nanning. Să sperăm să fie bine!

Îmi doresc din suflet ca povestea minunată a gimnasticii românești să continue și peste câțiva ani să mai scriu un articol de acest gen :)

L.E. La ediția CM de la Nanning, Larisa Iordache a devenit de două ori vicecampioană mondială: individual și sol. Bravo Lari!

sursa foto