M-am gândit că “ar trebui” ține mereu de celălalt și nu de mine, dar totuși “ar trebui” se răsfrânge asupra mea din cauza faptului că așa am fost crescută (vorbesc la persoana I, dar se regăsește cine vrea). Am fost crescută în “religia” lui AR TREBUI, urmată de firescul “că dacă nu…”. Nu, categoric nu au greșit părinții, ei la rândul lor au fost crescuți așa și atunci nu mă pot supăra pe ei, dar mă pot supăra pe mine că odată despinsă din cuib nu m-am luptat cu morile de vând pentru “AȘ VREA”. Și l-am pierdut iremediabil.
Am făcut de atât de multe ori ceea ce “a trebuit” în loc de ceea ce “aș fi vrut” că am ajuns, cred, la o suprasaturație. Însă, între “a trebui” și “a vrea” stă inevitabil ceva ce orice copil de 3 ani știe, doar că odată cu vârsta (aka educația) copilul uită și se trezește că a ajuns mare și a uitat să zică NU. Așa că între cele două stări de fapt se află miraculosul NU. Eu NU știu zice NU, iar când o zic pare că toate nenorocirile din lume se revarsă asupra mea. Zici că eu am făcut toate relele pământului așa mă știu autoflagela. Mă simt vinovată când zic NU, la orice. Un psiholg cel mai probabil ar zice că asta ține de faptul că nu am încredere în mine, un sociolog poate s-ar pune pe făcut o statistică spunându-mi că mă aflu printre cei 95% dintre oameni care nu știu zice NU. Și tot așa s-ar găsi mulți care să mă îmbete de cap cum că “alegerile sunt ale omului… bla, bla, bla…bla, bla, bla”.
Cei care știu să zică NU sunt cei care fac ce vor în loc de ce trebuie, a nu se înțelege că ei se rezvrătesc împotriva societății ci doar nu plâng pe la colțuri că sunt arătați cu degetul de cei care au altă viziune asupra aceleiși societăți. Ei își trăiesc pur și simplu viața, dincolo de rigori și de convenții absurde, dincolo de faptul că “ar trebui” să facă ceea ce TREBUIE “că dacă nu” vai și amar de capul lor. Până la urmă ce naiba e cu acest “vai și amar”? Ce înseamnă el? Cine hotărăște cine și de ce trebuie etichetat cu “vai și amar”? Să fie oare cei care toată viața au urmat cursul lui “ar trebui” în loc de cursul lui “aș vrea”? Aceea?
Cu siguranță câțiva se vor ridica și-mi vor spune că eu nu știu ce vorbesc. Cum “să vrei” să citești Kant când “ar trebui” să mergi la serviciu să-ți câștgi o coajă de pâine? sau Cum “să vrei” să mergi în Brazilia când “ar trebui” să stai în România și să-ți faci credit la casă pe 50 de ani? CUM?… ei bine, uite așa… că așa vreau… și eu care citesc Kant și merg în Brazila voi sfâtși tot acolo ca și eu care merg la serviciu și îmi fac credit pe 50 de ani. Exact tot acolo.
Măi frate, uite că știu al naibii de bine asta în teorie, dar în practică fac exact invers. Cine să mă mai înțeleagă? Adevărul e că între “aș vrea” și “ar trebui” pe lângă educația primită și NU-ul ce ar fi trebuit dobândit mai stă ceva… și cred că e propria-mi limită.
P.S. Nu am pornit postarea de la un fapt concret ci de la ceva la care m-am gândit de multă vreme :)
9 comentarii
Mdap , e greu sa fi educat in spiritul "Ar trebui sa…" si asa mai departe…Am invatat si eu , parcurgand drumul din viata mea de pana acum , sa stiu ca exista si NU si persoana care m-a educat bine in privinta asta a fost Marius…tare ii multumesc pentru asta! Ar trebui sa te inscri la scoala lui NU , face tare bine la minte si suflet…. :D
Tovarăşa, din păcate, printre altele, societatea noastră se bazează pe acele idei preconcepute cu iz de "nu fă asta că cine ştie ce o să ţi se întâmple" amintindu-ne că nu suntem nici pe departe un popor open-minded, nu ne "adaptăm" noului şi încercăm să ne refugiem în destine, deochiuri, descântece, moaşte etc cu toate că procesul de îndobitocire s-a realizat atât pe cale bucală cât şi prin mass-media ca să nu mai vorbim că atâţia ani de comunism ne-au tras muuult în jos, dar ar mai fi câţiva factori care să ne facă atât de sceptici şi de… previzibili, însă s-ar crea o discuţie mult prea lungă şi nu vreau să intru în detalii…
nuu un psiholog bun nu ti-ar spune in niciun caz asa ceva. nu are cum. de ce?
si eu am avut prb ta prin anul 1 de facultate si sufeream tare mult. mult de tot! Imi era tot mai greu. Eram rupta in doua. Pana cand la un grup de dezvoltare personala am spus asta deschis si de atunci am invatat sa spun nu. E bine, stii ce bine e sa spui NU cand tu asta simti. E minunat!
Vezi de unde vine NU-ul asta? Raspunsul se afla in tine, acolo o sa afli si puterea da a spune NU. Nu e ceva rau sa spui NU, e ceva normal si firesc. Lasa in fata dorintele tale si nevoile tale si apoi o sa afli unde se afla NU!!!
Succes:*:*:*
Cred că asta e o dilemă şi ceva cu care ne confruntăm toată viaţa…mereu baletul între aş vrea şi ar trebui e dificil, ca un dans pe sârmă mai degrabă :))
Şi eu am fost educată în spiritul lui "ar trebui", dar, puţin câte puţin, cumva tot cu ajutorul mamei, care probabil la un moment dat a considerat că înţeleg destul de bine ce "ar trebui" şi m-a învăţat, în paralel, că şi "aş vrea" e important, am ajuns să fac un oareşce echilibru între "aş vrea" şi "ar trebui".
Nu e cazul să îţi faci griji că eşti mai degrabă orientată spre "a trebui", ci ar fi într-adevăr bine să încerci să le împaci…uneori fericirea nu stă, aşa cum pare, în ceea ce nu avem şi ne dorim, ci în a ne bucura de ceea ce avem, în a înţelege că ne poate plăcea şi ce "ar trebui", dar, aşa cum îţi spui în postare, e important să fii stăpână pe propriile "ar trebui", să ai suficientă încredere încât ele să conţină şi alegerea ta, nu doar teama de a spune "nu"…
E mai uşor să înveţi să urmezi şi "aş vrea" când deja ştii "ar trebui"…eu una sunt tare îngrijorată de susţinerea masivă din ziua de azi a lui "aş vrea", care prinde din ce în ce mai mult la generaţii de încă adolescenţi, copii…toţi vor, nimeni nu mai trebuie…şi e un dezechilibru tare în neregulă la nivel social care duce la lipsă de responsabilitate şi, apoi, la o cruntă deprimare de a fi departe de ce vor, pentru că nimic nu vine doar pentru că vrem…
Hai că am scris aproape o postare :))), dar mă preocupă şi pe mine tema, oarecum în sens invers decât povesteşti tu şi de-asta cred că noi încă mai suntem cazuri fericite, ca să zic aşa :)
Numai ce-am citit un articol la Barbie (lenebarbie.wordpress.com) despre cum si-a indeplinit visele pe care nici nu le-a avut, tocmai pentru ca a facut ce a vrut la momentul la care a vrut. Ce ai scris tu aici e teoria pentru studiul ei de caz. :P
Si apropos, si eu sunt ca tine. ;)
Cat de frumos a intuit Tomata ca cele doua postari pe care le'am scris noi in, culmea, aceeasi zi, sunt complementare :) E soarta undeva la mijloc, nu crezi?
Cred ca pana la urma cel mai apasator gand nu e ca nu poti spune NU, ci ca opusul lui NU este de fapt un umil BINE, FIE, in loc de un DA hotarat.
Eu am tot incercat pana acum sa privesc lucrurile astfel: cand nu se mai poate, cand simt ca am ajuns intr'un punct mort de unde nu pot nici sa avansez, dar nici sa ma intorc inpoi, e clar ca trebuie sa spun NU. E greu sa o iei de la capat, nici nu stiu cum am reusit sa fac asta deja de 3 ori in mai putin de 2 ani, dar am o mare satisfactie ca mi'a iesit. It's never to late, you know? :)
@Ana: ce bine că ai învățat și mai ales că Marius a fost acela care te-a adus la "școala lui NU", să știi că bărbații sunt mai cu NU în brațe și mai cu scaun la cap :D
@Tiq: să știi că și eu m-am gândit că ni se trage multora și de la comunism, bine, poate că eu aveam 5 ani în'89 și am trecut repede de perioadă, dar părinții care și-au mâncat tinerețea în conunism au rămas cu sechele lui "ar trebui" :(
@Monica: mulțumesc, ideea e că în subconștient știu exact când trebuie să spun nu, dar nu-mi iese pe gura… e un blocaj, așa îl simt.
@Rontziki: mulțumesc pentru părerea extrem de pertinentă. Înțeleg perfect și preocuparea ta în legătură cu reversul medaliei în ceea ce privește ce am scris eu, dar vezi tu, așa cum nimic nu vine pentru că vrem tot așa nimic nu vine pentru că trebuie și dezamăgirea zic eu că e mult mai mare în acest caz, pentru că ne obișnuim să așteptăm ceva ce nici măcar nu depinde de noi. În același timp îmi pare rău pentru cei care nici cu "aș vrea" nu funcționează corect, dar acolo cred că sunt alte probleme care din nefericire tot de educație țin, sau mai bine zis de "noneducație".
Eu nu mă consider un caz fericit tocmai pentru că nu am găsit echibrul acela de care vorbești, poate că nu voi găsi niciodată echilibrul perfect, dar vreau să încline balanța în favoarea lui "AȘ VREA" nu în favoarea lui "TREBUIE" așa cum înclină acum.
@Tomata: mersi că m-ai trimis la Barbie, pe care o mai citeam, dar uite că de data aceasta chiar nu știam de postare… uff, da e adevărat ce zici, mă bucur pentru ea și plâng pentru mine, dar cred că știi cum e dacă ești ca mine… de fapt mi-am dat și eu seama că ești ca mine :D
@Barbie: nu știu dacă e soarta, dar ceva e… prea am rezonat și prea am alăturat involuntar teoria cu parctica (în 30 aprilie, cred că a fost ceva în aer). Draga mea, opusul lui NU și absența unui hotărât DA, e de fapt o situație în care 90% ne complacem (pentru ca asta e COMPLACERE), eu mă bucur pentru tine, dar m-aș bucura sincer și pentru mine, mă crezi, știu, asta e și e bine că It's never to late.
Te-am pus în blogroll să fiu pe fază când mai rezonăm așa :*
In adolescenta, eram asa de ofticata cand mi se spunea ca trebuie sa fac un lucru doar pentru ca trebuie..si atat, fara nicio explicatie logica. Acum m-am mai temperat, si am realizat ca trebuie gasita o balanta intre "trebuie" si "as vrea". Si eu sunt ca tine si te inteleg perfect. De cele mai multe ori nu pot spune NU pentru a nu rani, si mai ales pentru ca de cele mai multe ori ma gandesc intai la ceilalti si abia apoi la mine. Nu e bine sa ai prea mult spirit de sacrificiu ca ai de pierdut, stiu! Inca mai caut echilibrul. si ma inscriu si eu la scoala lui Nu. Cred ca vor fi multi cursanti acolo.
@Mărgeluța: daaa, ne vedem la școala lui NU, poate și reținem ceva, poate ne vom descurca cu practica pentru că la teorie pun pariu că suntem grozave :)