Titlu: Povestea târfelor mele triste
Autor: Gabriel Garcia Marquez
Editura: Rao
Colecția: Biblioteca “Gabriel Garcia Marquez”
Nr. pagini: 123
Preț: nu știu (citită online)

“Niciodată nu m-am gândit la vârsta pe care o am ca la o crăpătură în tavan prin care plouă și care îți arată cât ți-a mai rămas de trăit…vărsta nu e cea pe care o ai ci cea pe care o simți.”

Pornind de la această idee subtil inoculată Garcia Marquez construiește un roman pitoresc chiar dacă de mici dimensiuni, în jurul unei povești incredibile din viața unui ziarist bătrân care în ziua în care împlinește 90 de ani vrea să-și facă un cadou inedit. „În anul în care am împlinit nouăzeci de ani, am vrut să-mi dăruiesc o noapte de dragoste nebună cu o adolescentă fecioară.”

Așadar șansele ca această carte să te prindă din prima sunt destul de mari și nu vei înceta să te gândeti la ea până ce nu o vei termina. Totuși, acesta nu este un roman erotic, deci dacă te vei lăsa înșelat de cuvântul “târfe” din titlu, o să trăiești o deziluzie, dar chiar și așa romanul trezește pe alocuri sentimente destul de “hot”.

Cu dorința în suflet și nu doar în suflet, bătrânelul nostru pornește spre bordelul unei vechi cunoștințe, Rosa Cabarcas care i-a promis într-un final că a găsit virgina potrivită pentru el. Astfel o cunoaște pe “Delgadina” (botezată așa de el, căci fata se numea altfel), o tinerică de 14 ani, sfioasă dar foarte săracă care tocmai de aceea a venit la bordel ca să căștige bani pentru a cumpăra de mâncare fraților săi.

Deși a plătit pentru o noapte furtunoasă de dragoste, bătrânul nu se atinge de ea pentru ca fata dormea iar lui oarecum i se făcuse milă de ea. În același timp însă moșneagul care avusese la viața lui peste 500 de relații cu diferite femei pe care le plătise, prinsese drag de fată, iar după câteva nopți petrecute la fel, adică doar dormind cu ea în brațe acesta se îndrăgostise pentru prima dată în viața lui. Era cu siguranță un lucru neobișnuit, mai ales că începuseră să i se arate și primele gânduri ale morții, chiar dacă el încă mai afișa șarmul de Don Juan.

În paralel cu noua sa dragoste, omul mai trăiește și amintirile lăsate de celelalte femei care trecuseră prin viața lui (și aici trebuie să remarc faptul că această “laudă” cu carnețeul în care bărbaul trece numele femeilor cu care s-a culcat, apare obsedant prin multe cărți ale lui Marquez). Faptul că le plătise pe toate nu se datora lipsei de potențial a bărbatului ci mai degrabă unei alegeri de conjunctură (la fel ca în “Dragostea în vremea holerei”). Oricum regretul nu își avea locul pentru că omul nostru spunea că “sexul e consolarea care-ți râmăne atunci când nu-ți ajunge dragostea”. Dar nu părea să-l deranjeze nici ideea că nu avusese până la acea vârstă o iubire împlinită, căci și aici era ceva de adăugat: “Forța invincibilă care a împins lumea înainte nu e iubirea fericită ci cea neîmplinită”. Omul era mulțumit de viața lui… până la “Delgadina” când realizează că “nu-i nenorocire mai mare decât să mori singur” și mai presus de toate “… să mori fără să vezi cât de minunat e să ți-o tragi din dragoste”.

Nu am să vă spun care e deznodământul poveștii, dar dacă doriți cartea mă ofer să o trimit prin mail. Lăsa-ți un comentariu cu mailul și o primiți imediat.

Am ales să scriu o singură postare despre aceste două cărți din mai multe motive:
1. Pentru că nu mai ești la fel după ce la citești pe fiecare dintre ele.
2. Pentru că au cam aceleași dimensiuni.
3. Pentru că le-am citit pe amândouă în aceeași zi (citite de pe laptop, prima exepriență, culmea reușită)
4. Pentru că trebuia să le fi citit de mult pe ambele.
5. Pentru că cine o va plăcea pe una o va plăcea și pe cealaltă.

Încep cu Recomandarea prietenei mele dragi Claudia și anume cu “Pescărușul Jonathan Livingston” de Richard Bach. Cartea stă și la baza unui film am înțeles și a inspirat multă lume în această trecere prin viață. Scrisă în anul 1970 de un fost pilot, povestea pescărușului a circulat pe foi dactilografiate prin toate birourile lumii și asta pentru că ea este dincolo de poveste, UN SFAT. Prețios.

Pescărușul Jonathan Livingstone (cine ar da un asemenea nume unui pescăruș?), vrea să zboare, dar nu la fel ca toți ceilalți din cârsul său, ci să se autodepășască, să nu facă zborul doar pentru a procura hrana ci pentru a depăși limitele. Datorită acestui fapt este exclus din cârd și trimis să trăiască singur pe o stâncă izolată. Aici însă își descoperă adevăratul talent, reușește singur imposibilul. De aseamenea află că mai sunt și alții ca el, care la fel au fost izgoniți de grup și condamnați la singurătate pentru că nu au fost ca toți ceilalți. Alături de aceștia învață de la un mare maestru cum să zboare repede ca gândul, învață defapt care e piatra de temelie a reușitei “Ca să zbori repede ca gândul, adică oriunde, trebuie să începi, prin ați da seama că ai ajuns deja acolo.”

Probabil acest sfat a vrut să mi-l dea și Claudia când mi-a zis că dacă simt că lucrurile pe care le fac nu se leagă, dacă mă simt dezamăgită și dacă simt că totul merge prost, să citesc această carte, o să aflu multe răspunsuri. Mulțumesc draga mea. Am aflat de la un “pescăruș” mai multe decât de la 100 de oameni pentru că în final cu riscul de a strica surpriza multora, pescărușul nostru mi-a dat și o lecție pe cinste: “Cu cât zbori mai sus cu atât vezi mai departe.”

A doua carte este “Micul Prinț” de Antoine de Saint Exupery, ahicunoscuta carte pe care abia acum am citit-o deși am avut-o de nenumărate ori în mână. Revin la fapul că “acum a fost momentul ei”, cred cu tărie în asta. Nu are sens să vă spun ce tare m-a încântat, nu m-am dezlipit de la ecran până nu am terminat-o (am avut noroc căci era exact la fel ca cea printată adică avea totate pozele autorului și aceeași structură). Așa cum ni se precizează această carte nu este pentru copii ci pentru oamenii mari care au uitat că au fost și ei copii. Povestea micului prinț este înduioșătoare și te atinge chiar de-ai fi de piatră.

Este foarte metaforică dar adânc înfiptă în realitate, este o pledoarie pentru lucrurile simple din viață pe care nu le prețuim, este o rechemare la inocența pe care toți ne-o pierdem , este un alt SFAT: pentru a înțelege lucrurile mari, trebuie să le pricepem pe cele mici, însă “ochii sunt orbi, cu inima trebuie să cauți”. Câți facem asta? Am învățat însă și de aici ceva: “Trebuie să ceri de la fiecare numai ce poate da”. Inclusiv de la tine, aș mai adăuga eu…pentru că: “oamenii de pe aceste meleaguri…cresc 5 mii de trandafiri într-o gradină…și tot nu găsesc ceea ce caută…și totuși ceea ce caută ar putea fi găsit într-o singură floare sau într-un singur strop de apă.”

Vă rog eu, citiți aceste cărți care în total au cam 200 de pagini cu tot cu desenele de la “Micul Prinț”, deci vă faceți o zi mai frumoasă într-un mod foarte simplu și nu o să uitați unele lucruri niciodată.

Titlul: Revedere în Barsaloi
Autor: Corinne Hofmann
Editura: Allfa (ALL), 2008
Colecția: Cărțile adevărate
Nr. pagini: 175
Preț: 55 lei (toate cele trei cărți din colecție), de pe Librărie.net

Gata, cu asta am terminat cu Corinne Hofmann, era cazul, se impunea…oricum nu mai puteam continua căci am ajuns la saturație cu povestea ei. Probabil (zic și eu) va mai scrie o carte despre călătoria lui Napirai în Africa, și eventual o voi citit și pe aia dacă va exista.

După cum mai ziceam la precedenta cartea a fost mult mai buna ca volumul al II lea, ” Adio, Africa”, dar slăbuță față de “Îndrăgostită de un masai”. Relatarea surpinde reîntoarcerea la tribul african din Barsaloi pentru o scurtă vizită despre care autoarea credea că va fi una destul de dură, dar aceasta a fost plină de căldură și sentimente pașnice. Întâlnirea cu Lketinga, James și mama acestora a decurs chiar plină de afecțiune, lucru care demonstrează multe referitoare la familia africană pe care Corinne a părăsit-o în urmă cu 14-15 ani.

Ce mi-a plăcut totuși la carte e că descrie cum au evoluat lucrurile în lumea neagră raportat la viața europeană, sunt accentuate diferențele foarte mari care desigur există, dar și felul în care s-au dezvoltat unele aspecte sociale, totuși trecuseră anii aceia și acolo și o anume îmbunătățire a vieții triburilor era normal să existe. De altfel mi-a plăcut și faptul că unele lucruri au rămas la fel (nu mă refer neaparat la cele tradiționale), iar autoarea s-a readaptat foarte rapid, după cum spunea chiar ea parcă nu ar fi lipsit atâția ani de acolo.

Ce nu mi-a plăcut deloc, dar absolut deloc (și asta a apărut și în vol.II) a fost faptul că “d-na Hofmann” spunea tot timpul cât de mult i-a ajutat ea pe cei din trib și mai ales “familia sa africană” cu bani. A fost aproape supărător căci am avut impresia că o spunea ostentativ și nu era cazul căci nu a obligat-o nimeni. Apoi faptul că a revenit în Africa nu doar pentru că îi era dor ci și pentru a vedea cum decurg filmările la ecranizarea primei ei cărți, a părut de prost gust, a părut ca o promovare a filmului, unde mai pui ca a fost filmată întreaga ei revedere, deci nu a fost nimic intim. Acest aspect aproape că m-a deranjat, a luat clar din valoarea cărții și a întregii povești.

Totuși finalul parcă, parcă a salvat ceva, faptul că între ea și Lketinga mai există sentimente (clare din partea lui, nerecunoscute din parte ei) a fost pe măsura așteptărilor, iar “legătura” de care vorbește ea, Napirai, fiica lor, mă bucur că a fost subliniată, căci toată această poveste merită ca acest copli făcut dintr-o mare dragoste să se întoarcă odată (nu de tot evident) acolo unde îi sunt rădăcinile.

Titlu: Adio, Africa
Autor: Corinne Hofmann
Editura: Allfa (ALL), 2006
Colecția: Cărțile adevărate
Nr. pagini: 201
Preț: 55 lei (toate cele trei cărți din colecție), de pe Librărie.net

A doua parte din trilogia Corinnei Hofmann dedicată mari sale aventuri din Africa samburului Lketinga prezintă viața ei și a fiicei sale Napirai după fuga din Africa. Dacă în “Îndrăgostită de un masai” primul și cel mai reușit volum din trilogie se povestesc întâmplările din cei patru ani petrecuți de autoare în Kenya, această nouă carte vine să povestească cu mult mai puține detalii următorii 14 ani în care Corinne și Napirai încep o nouă viață în Elveția.

Vă spun sincer că am început cartea imediat după ce am terminat-o pe cealaltă și am sperat să se ridice la aceeași valoare, dar din păcate a fost foarte departe de ea. Practic se înșiră doar evenimente fără niciun sentiment, deci foarte diferit față de evenimetele povestite în prima carte. Nu pot spune că am fost dezamăgită pentru că oarecum eram interesată de tot ce s-a întâmplat după, dar mă așteptam la mai multe detalii mai ales că povestea inițială se terminase cam în coadă de pește.

Deci, viața din Elveția deși net superioară cele africane, a decurs destul, destul de monoton și aproape fără substanță pentru mamă și fiică. Adică nu s-a petrecut nimic deosebit. Bine, evident ele s-au descurcat remarcabil pentru că nu mai era nevoie de niciun argument cum că Corinne era un om extrem de puternic, adaptabil și genul acela care câștigă orice bătălie luptând cu oricine, oricum până la capăt. Este remarcabilă capacitatea ei de a face față oricărei situații, dar dacă era altfel, probabil că nu ar fi existat experiența ei din Africa.

Ea a spus că acestă carte a venit ca un răspuns pentru toți cei care i-au apreciat prima carte (despre care ea credea că va fi și singura). A venit ca un răspuns pentru aceia care i-au trimis mii de scrisori și întrebări despre viața lor europeană. Autoarea chiar dedică cartea tuturor fanilor ei. Era până la urmă o carte necesară, de lămurire, chiar dacă scrisă fară talent și pasiune. Probabil dacă nu ai sentimentele nu ai nici talent și nu simți nici pasiunea. În plus am simțit și faptul că ea devenită odată persoană publică nu a vrut să dea tot din relația ei, din noua ei familie, s-a protejat oarecum și atunci este de înțeles. Iar despre Napirai consider că ni s-au spus chiar foarte puține lucruri.

La finanul cărții însă dorul de Africa, manifestat în toți acei ani se concretizează într-o călătorie pe Himalaya. Această expediție cu totul surprinzătoare a reabilitat-o oarecum pe Corinne în ochii mei plictisiți deja de viața ei mult prea banală în care părea să se scalde. Și din nou mi-am dat seama ce fel de femeie era ea urcând ca amatoare pe “acoperișul Africii” (Kilimanjaro, Uhuru Peak 5895 m).
Fiecare volum conține la final mai multe fotografii din perioada despre care se povestește.

Momentan citesc ultimul volum, care pare mult mai fain decât “Adio, Africa”, dar din păcate nici el nu ajunge la valoarea primului :(

Titlu: Îndrăgostită de un masai
Autor: Corinne Hofmann
Editura: Allfa (ALL), 2005
Colecția: Cărțile adevărate
Nr. pagini: 363
Preț: 55 lei (toate cele trei cărți din colecție), de pe Librărie.net

Din seria cărților pe care le citesc nu pentru că sunt mari capodopere literare ci pentru că povestesc întâmplări reale cu mult talent și emană un magnetism extraordinar, astăzi câteva cuvinte despre cartea elvețiencei Corinne Hofmann, “Îndrăgostită de un masai”.

Cartea este prima din seria celor trei cărți dedicate exculsiv poveștii sale fantastice de viață, dragoste, dezamăgire și noi începuturi. Acestei cărți îi urmează “Adio Africa” (pe care o citesc în prezent) și ultima “Revedere în Barsaloi”. Celelalte două se nasc mai târziu abia după ce Corinne Hofmann înregistrează un succes nemaipomenit cu cartea ei de debut, tradusă în peste 23 de limbi și ecranizată (despre film nu știu foarte multe dar voi căuta).

Povestea începe în Kenya unde Corinne o prosperă femeie de afaceri din Elveția vine în vacanță alături de logodnicul ei. Încă din momentul în care pășește pe pământ african, Corinne are un sentiment foarte puternic că aparține locului. Nu și-l explică, dar acest sentiment se întărește pe toată durate șederii ei acolo. (Aceste sentiment este descris extraordinar și de Roxana Valea în “Prin praf și vise”). Pe fundalul acestor sentimente destinul îl scoate în calea ei pe Lketinga, un războinic masai de care Corinne se îndrăgostește la prima vedere. Atât de fulgerător se petrec lucrurile căci în câteva zile ea e dispusă să lase totul pentru el. Logodnicul ei observă toate acestea dar crede că ea odată întoarsă în Elveția își va reveni.

În Elveția însă singurul ei gând e cum să lase baltă tot ca să se întoarcă în Kenya lângă iubirea vieții ei, lucru care deși pare cu totul imposibil se realizează în pofida tuturor obstacolelor. De aici începe marea aventură africană a unei femei albe care din dragoste nu renunță doar la familia și confortul ei din Europa ci și la cultura sa, afacerile profitabile și practic “lumea” sa, asta împotriva oricărei rațiuni.

Recunosc deschis că abia după jumătate de carte am avut sentimente pașnice vis a vis de ea. Nu am putut pur și simplu să o înțeleg pe această femeie, mi s-a părut SF tot ce povestea, dar apoi, încet, încet am început să-i respect decizia, m-am solidarizat cu ea în încercarea de a depăși obstacolele, mi-a fost milă când a suferit și m-am bucurat pentru cât de multe a reușit. Mi-am dat seama că nu e o doar o peveste de dragostea ceea ce trăia ea ci și una de viață și mai ales de moarte. Am învățat despre Kenya mai multe decât mi-aș fi imaginat vreodată căci pentru o săptămână am locut și eu acolo prin intermediul cărții. Am călătorit virtual prin Kenya de la Mombasa la Nairobi, de la Barsaloi la Nyahururu, printre zebre și elefanți, prin ținutul tribului samburu.

M-am deconectat de la real life, iar la finalul cărții, am luat-o rapid pe următoarea să vad ce s-a întâmplat după ce Corinne și Napirai (fiica ei și a lui Lketinga) au părăsit Africa cu sentimentul clar că nu se vor mai întoarce acolo poate niciodată.

Concluzie: mi-a plăcut :)

Titlu: O iubeam
Autor: Anna Gavalda
Editura: Polirom, 2003
Colecția: Biblioteca Polirom
Nr. pagini: 180
Preț: 12 lei, Anticariatul Socrate, Polus Center Cluj

Între două avioane și două seri de completă solitudine am reușit să termin și o carte: “O iubeam” a franțuzoaicei Anna Gavalda. Înainte să vă spun cât de tare m-a relaxat povestea câteva cuvinte despre autoare.

Anna Gavalda a avut mai multe jobu-uri până să-și descopere vocația, a fost de chelneriță, muncitoare, vânzătoare, redacta aricole matrimoniale și asta fără să simtă ce geniu creator se ascundea sub această mască. Momentul favorabil a fost acela când a câștigat un concurs pentru “cea mai frumoasă scrisoare de dragoste”. Așa a început Anna noastră să scrie. Primul volum apărut la o editură mică din Paris o consacrează în ciuda faptului că trata subiecte frivole. Volumul “Aș vrea să mă aștepte și pe mine cineva, undeva” o face vedetă peste noapte și nu doar pe plan local. Urmarea este foarte previzibilă, toate cărțile ei devin foarte populare.

În 2002 publică romanul de care vreau să vă vorbesc, iar povestea lui face înconjorul lumii, fiind tradus în peste 20 de limbi. Valoarea lui însă este dată de felul absolut inedit în care autoarea alege să relateze istoria unor iubiri care te pun în încurcătură pe tine ca cititor. Chloe este o tânără de 30 de ani, mama a două fetițe pe care soțul ei a părăsit-o evident pentru o altă femeie. La auzul acestei vești, socrul său Pierre (60 de ani) îi propune să o ducă împreună cu fetele la casa lor de vacanță ca să-și revină în urma despărțirii. Aici Chloe se simte și mai dezamăgită de viață, plânge mai tot timpul, este irascibilă și nu mai vede nicio soluție pentru nefericirea ei. Bătrânul Pierre care toată viața a fost un taciturn dar care o păcea pe Chloe pentru că o considera o femeie deșteaptă încearcă să o facă să înțeleagă că defapt fiul său a părărsit-o nu pentru că ea nu merita să fie iubită, ba din contră pentru că merita, însă nu de el. În fața unei asemea idei ipocrite în viziunea ei, Chloe se revoltă, dar Pierre, vine în întâmpinare cu propria lui poveste de dragoste neîmplinită care l-a urmărit toată viața.

Iubirea lui Pierre pentru o anume Mathilde, cred că o înduioșază pe tânara Chloe și încearcă să tragă anumite învățăminte din ea. Ideea era următoarea: Pierre nu și-a părăsit familia pentru Mathilde pe care o iubea la nebunie și în acest fel a făcut-o nefericită atât pe ea cât și pe soția lui care de dragul conveniențelor sociale i-a iertat “scăparea”. Dar cel mai crunt e că și-a nefericit copiii, devenind un tată care trăia într-o altă lume în care nu mai putea să iubească pe nimeni. Întrebarea lui de la final este astfel justificată: Oare nu și-ar fi dorit acești copii să trăiască lângă un tată fericit, în locul unui tată de conveniență?

Vă las să savurați, e de savurat, de rumegat și te relaxează într-un fel aparte. E o poveste dură spusă dintr-o perspectivă romantică, pentru că: “Viața, chiar și când o negi, chiar și când o neglijezi, chiar și când refuzi să o accepți, e mai puternică decât tine. E mai puternică decât orice.”