Noaptea poetică

Gândește-te la noi

Gândește-te la mine
așa cum te gândești la secunda ce-ți trece prin fața ochilor.
Fără să o vezi, fără s-o numeri, fără s-o știi.

Gândește-te la mine
ca și la firul de soare ce-ți cade pe obraz dimineața.
Fără să-l simți, fără să-l uiți.

Gândește-te la mine
așa cum te gândești la primul fulg de nea pe care l-ai ratat.
Fără uimire, cu multă magie.

Gândește-te la mine
ca și cum nu m-ai fi cunoscut niciodată cu adevărat.
Fără priviri, amăgiri și tristeți.

Gândește-te la noi, Apoi,
ca și cum ne-am ține în brațe, așa cum o facem defapt.
Fără s-o vedem, fără s-o numărăm, fără s-o știm.

happy

Continue Reading

Să zbor?

Puteam să zbor peste câmpii senine.
Puteam să zbor cândva.
Credeam că între vis şi nemurire
Nu e altceva.

De ce se frâng în timp atâtea aripi?
Din zbor oprindu-se demult
Iar sunetul lăsat de ele,
Nici nu pot să-l mai ascult.

Cerul e mare, iar loc ar fi destul…

(o compoziţie proprie venită de nicăieri aducându-mi aminte că orice creaţie se naşte din lipsa a ceva, dar citez dintr-un prieten “orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare”winking

Continue Reading

Aproape de ora 00:00

Poate e de la ora târzie care m-a prins cu laptopul în brațe, poate de la durerea de cap care îmi amenință noaptea sau poate doar îmi place la nebunie poezia acesta și vreau de ceva vreme să o postez și aici.
Nu vreau să zic lucruri mari dar s-ar putea să fie cea mai frumoasă poezie pe care am citit-o eu în viața asta.

Lucian Blaga

Vei plânge mult ori vei zâmbi?

Eu
nu mă căiesc,
c-am adunat în suflet şi noroi-
dar mă gândesc la tine.
Cu gheare de lumină
o dimineaţă-ţi va ucide-odată visul,
că sufletul mi-aşa curat,
cum gândul tău il vrea,
cum inima iubirii tale-l crede.
Vei plânge mult atunci ori vei ierta?
Vei plânge mult ori vei zâmbi
de razele acelei dimineţi,
în care eu ţi-oi zice fără umbră de căinţă:
“Nu ştii, ca numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?”

Noapte bună…

Continue Reading

Lacrimile

Când izgonit din cuibul veșniciei
întâiul om
trecea uimit și-ngândurat prin codrii ori pe câmpuri,
îl chinuiau mustrându-l,
lumina, zarea, norii-și din orice floare
îi săgeta c-o amintire paradisul-
Și omul ce-l dintâi pribeagul nu știa să plângă.
Odată istovit de-albastrul prea senin
al primăverii,
cu suflet de copil întâiul om
căzu cu fața în pulberea pământului:
“Săpâne i-am vederea,
ori dacă-ți stă-n putință împăienjenește-mi ochii
c-un giulgiu să nu mai văd
nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei și nici nori,
căci vezi- lumina lor mă doare.”

Și atuncea Milostivul într-o clipă de-ndurare
îi dete-lacrimile.

(Lucian Balga-‘Poemele Luminii” 1919)

Continue Reading