Lacrimile

Când izgonit din cuibul veșniciei
întâiul om
trecea uimit și-ngândurat prin codrii ori pe câmpuri,
îl chinuiau mustrându-l,
lumina, zarea, norii-și din orice floare
îi săgeta c-o amintire paradisul-
Și omul ce-l dintâi pribeagul nu știa să plângă.
Odată istovit de-albastrul prea senin
al primăverii,
cu suflet de copil întâiul om
căzu cu fața în pulberea pământului:
“Săpâne i-am vederea,
ori dacă-ți stă-n putință împăienjenește-mi ochii
c-un giulgiu să nu mai văd
nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei și nici nori,
căci vezi- lumina lor mă doare.”

Și atuncea Milostivul într-o clipă de-ndurare
îi dete-lacrimile.

(Lucian Balga-‘Poemele Luminii” 1919)

Continue Reading

Roxana, Alexandra, Elizabeth




Am citit 3 cărți care n-au nici o treaba cu ce ar trebui să citesc eu în perioada asta, dar sincer n-am putut să nu le termin atâta timp cand mi se păreau despre mine (nu ca persoană fizică evident). Ciudat, nu?
Roxana Valea e o tipă de famile destul de buna din România cu un super job în Austria care în urma unui safari în Africa, pleacă să traverseze tot continentul negru în regăsirea propriei identităti. Drumul însă e plin de surprize de tot felul.
Alexandra Ares e o fostă actriță și realizatoare tv care dupa 7 ani la New York realizează ca visul american e doar o iluzie și vrea să se întoarcă acasă. Însă în ultinul moment pleacă pentru căteva zile pe coata de vest unde nu mai fusese niciodată. Aici găsește nu doar o pare necunoscută a tărâmului făgăduinței ci și o parte necunoscută a propriei persoane.
Elizabeth Gilbert ar fi întruchiparea femeii fericite. Soție devotată, editoul unei reviste care-i permisese să călătoeacă peste tot în lume, scriitoare și o persoană bine poziționată material, însă angoasele sale o transformaseră într-o epavă. Divorțează, pierde aprope toți banii în urma partajului, dar hotărăște să plece pentru câteva luni în căutarea fericirii. Pașii o duc în Italia, India și Indonzia. Poate nu a găsit fericirea dar e cert că mergea pe drumul cel bun spre ea.

Continue Reading

Dorli Blaga – Expresia blagiană în timp (part 2)

Fiind un coplil cu părinte cunoscut a avut de suferit în alegerea prietenilor. Spune că uneori oamenii se împrietenesc cu astfel de copii din curiozitatea față de părinte. “Ajungi să crezi că simpatia care ți se acordă nu e pentru tine ci pentru că esti copilul cuiva…ajungi simți acest lucru chiar umilitor.
Se specifică faptul că Dorli nu putea separa imaginea tatălui său de cea a mamei, ei apăreau mereu împreună ca o monada. Cu toate acestea Cornelia Blaga a acceptat ceea s-a numit relația specială a creatorului cu muzele sale. Deși se știa foarte bine care erau aceste relații și cum funcționau ele, familia Blaga le considera utile creației. Copil fiind însă, Dorli pricepea altfel aceste prietenii. Relatează că odată s-a supărat pe tatăl său care deși știa ca-și dorește o carte a lui Thomas Man foarte mult când a cumpărat-o a dăruit-o unei muze și nu ei, ceea ce a rănit-o profund.
Conjunctura politică insipidă și apăsătoare a făurit în persona lui Blaga un creator excelent însă oripilat de gustul amar al dezinteresului celor care ar fi trebit să-l susțină atât fimanciar cât și moral. Se știa că nu puteai crea în condiții de sărăcie și tortură psihică susținută. Dorli amintește de perioada în care Blaga traducea „Faust”. Erau o perioadă în care nu era plătit pentru munca prestată decât cu intevenții și amânări. Era o perioadă teribil de grea. După mult timp când Blaga s-a îmbolnăvit și-a amintit această perioadă în care își îngrija precar sănătatea și chiar s-a gandit că unele probleme de atunci i se trag.
Perioada cea mai nefastă a fost cu siguranță cea în care Balaga a fost intens urmarit de securitate. Nimeni nu se gândea însă că totul a fost atât de organizat . Se știau anumite lucruri, altele se bănuiau, dar până în momentul în care a existat posibilatetea consultărilor dosarelor securității Dorli nici măcar nu a bănuit cât de urmărit era tatăl său. Prin 1994-1995 S.R.I. a anunțat că se pot consulta aceste dosare în vederea restituirii urmașilor eventuale manuscrise. Dorli a identificat 4 din poeziile lui Blaga, restul acre îi erau atribuite lui erau de fapt ale li Grigore Popa, un fost asitent al lui D.D. Roșca.
Un alt aspect legat de aceeași perioadă îl constituie faptul că relația, și mai apoi căsătoria lui Dorli cu Tudor Bugnariu deranja profund. S-a încercat pe toate căile să-o desfințeze pe Dorli numai din cauza faptului că:”Blaga era uriaș, trebuia desfințat indirect” spune I.D. Sârbu. Însă până la urmă totuși în acset fel de familia s-a nu s-au atins atât de drastic. Se mai știa și faptul că Blaga își iubea enorm nepotul pe Tudorel, iar datorită presiunilor exterioare știa că ce-i care-i supraveheau erau capabili de orice, numai că „…pentru copil sunt în stare de orice…” îi spune Blaga fiicei sale.
Urmează o întrebare deosebit de înșelătoare. Cum se poate ca în asemenea condiții (nu a fost chiar tot timpul la fel) cineva să poată să-și desăvârsească creația în acest fel, unic, nemaiîntâlnit?
Ce a stat la baza creației? Cum se poate trece de asemenea bariere? Dar chiar Blaga ne dă răspunsul:” Cea mai copleşitoare forţă majoră sub presiunea căreia suntem uneori constrânşi să lucrăm este propria noastră conştiinţă.”(Aforisme)
Așadar practic conștiința este singura care l-ar fi putut împiedica în creație și nimic altceva.
Eu zic totuși că și fără efortul ficei sale de a-I valorifica opera, creația ar fi avut de suferit. Dorli subliniază faptul că: “…am simțit că am stat în slujba operi tatălui meu…petreceam multe ore p zi doar structurând opera lui”. Avea un fel de al doilea loc de munca. După programul obișnuit de 8 ore pe celelte le petrecea în bibleoteci, pin redacții și pe la ușile celor care ar fi putut face ceva ca munca tatălui să fie recunoscută la justa valoare.

Continue Reading

Dorli Blaga – Expresia blagiană în timp (part 1)

Este extrem de interesant cum poți lua contact cu Blaga și altfel decât prin opera lui. Cum poți ajunge să înțelegi natura lui Blaga prin simple povestiri ale copilului său, mic fiind și mai apoi la rândul lui om în toată firea.
Curiozitatea cu care m-am aplecat asupra cărții “Tatăl meu, Lucian Blaga” a doamnei Dorli Balga a provocat în mine un sentiment de apropiere de Blaga așa cum nu mă gândeam. De la coperta inedită, practic o poză a celor doi, tatăl și fiica până la corespondența de familie totul apare atât de intim și de “grijuliu” încât la un moment dat parcă ajungi să-l înțelegi pe Blaga ca un creator-protector, iar pe Dorli principalul promotor al creației.
Una din cele mai șocante referii ale lui Dorli în relatatrea despre tatăl său este cu siguranță cea despre istorie. Chinezii au o vorba “să nu ai parte de istorie”. La început nu am știut exact cum să iau acest aspect. Abia apoi am înțeles, iar povestea lui Dorli mi-a eluciadat misterul. Practic ar fi vorba despre a nu-ți fi dat să trăiești ceea ce poți numi istorie. Famila Blaga a resimțit din plin trăirea istoriei, a avut parte de mai multă istorie de cât avea nevoie. Istoria și-a pus amprenta asupra vieții și operei lui Balga mai mult decât oricine și-ar fi dorit. Astfel că toată această întoarcere în timp a lui Dorli nu face decât să-l arate pe Blaga așa cum a trecut istoria peste el și peste creația lui.
Dorli Blaga prezintă schimbarea tatălui său atunci când ea se naște și când el realizează că este timpul să-și înceapă structura sistemului său filosofic. Din păcate conjuctura politică face ca marea majoritate a textelor lui Blaga să fie interzise. “ Tatăl meu a murit ca sriitor interzis “ spune Dorli cu o tristețe sfâșietoate în glas. Supravegheat de securitate și răpus de boală, Blaga primește pe patul de spital pe care se va și stinege dovada că cineva îi va publica până la urmă ceea ce a scris, că totuși prin fiica sa opera lui nu va rămâne într-un con de umbra, istoria nu o va înfunda așa cum a făcut cu propria lui viață. Dorli chiar a stat în slujba operei tatălui său la fel cum facuse și mama sa întraga ei viață. Aceasta la bătrânețe chiar a ajuns într-un anume fel să fie Blaga. Bătrână și bolnavă de Alzheimer uneori delira spunând că ea este Blaga. Deci devoțiunea și credința în spiritul creator al lui Blaga nu erau ceva imaginativ. Deosebită mi se pare dezvăuirea domanei Dorli care spunea plină de durere că în timp ce își privea mama bolnavă, într-o zi oarecare din multele zile pe care aceasta le trăia în lumea proprie, ochii mamei o ațintiră întrebând-o: “Dorli, te rog să-mi spui tu mie, voi cei în viață ce mai faceți?”. Evident Cornelia Blaga părăsise realul imediat după acesată întrebare fără ca fiica ei să-i poată răspundă.
Fără Dorli opera lui Blaga cu siguranță nu ar fi fost ce reprezintă în acest moment. Cel mai mare filosof roman ar fi rămas cel mult la stadiu de poet relativ cunoscut. Cu părere de rău spun ca am intrat într-un anticariat si am ceut ceva de Blaga, dar nu poezie și nici teatru, cant vânzătoare m-a întrebat: “…dar a mai scris și altceva?”. Așadar se putea și mai rău. Norocul lui Blaga a fost Dorli și convingerile ei. Puterea ei nemăsurată de a trece dincolo de rigorile unui sistem care puteau însemna pierderea veșnică a acestor valori. Ce poate ști un copil despre creația părinelui său? Dorli își amintește doar priplul ei prin diferite țări care au devenit casele sale. În călătoriile cu trenul adora privitul pe fereastră mai ales la lăsarea serii când oamenii își aprindeau liminile în case. Vedea fmilii starânse la mase și dorea cu ardoare o familie de felul acela cu ceva se putea numi oricând acasă. Mai târziu a înțeles sensul acelui acasă.

Continue Reading