Impulsul de a pleca, motivul de a rămâne

Au fost impulsuri pe care le-am simțit dintotdeauna. Mă întorc la ele mereu și îmi dau seama că au existat dintotdeauna în mine. Au venit odată cu crearea mea, sunt sigură, căci astfel nu-mi explic sentimentul acela complet și copleșitor, care are aproape și miros… cum că va urma să se întâmple:

daddy and me 001

“E vară, cald, miros de apă, de baltă cumva, nările îmi sunt inundate de el, de mirosul acela de… vacanță, dar nu vacanță în sens de timp liber, vacanță în sens de călătorie, în sens de plecat în lume, în sens de experiență nouă alături de ai mei. Apoi îmi apare în fața ochilor el, Tata. E vesel, preocupat de ceva, agitat, așa cum de obicei nu e. Merge cu mașina pe la cunoștințe cu alte cunoștințe de mecanică, să vadă dacă mașina e OK, dacă îl va „ține“ dus și întors din concediu, dacă va face drumul alături de entuziasmul lui. Entuziasmul lui… ceva ce nu am mai întâlnit la nimeni niciodată, o bucurie a faptului că e, o dragoste de lume și de viață, o febrilitate a momentului ce nu pare înțeleasă de cineva. Bucuria lui nu cred că poate fi comparată decât cu bucuria mea de atunci, cu bucuria de copil, nu de om care împărtășește bucuria lui, dar totuși simt că, peste timp, am înțeles că ea a fost singura bucurie cu care rezona. Sunt fericită și nici nu mă gândesc că acea fericire nu va fi pentru toată viață“.

De fiecare dată când merg acasă, acolo unde m-am născut și magnetismul pare să funcționeze ceva de speriat, de la apropierea de oraș, de când văd turnul de apă în zare și plopii înalți de lângă Unitatea Militară, eu simt acel miros al impulsului care mă macină. Calc accelerația mai tare, de fiecare dată pe drumul acela întins dintre Șicula și Ineu sunt peste limita legală… cu mult. De fiecare dată. Însă în acele momente, nu mai e miros de baltă sau de vară. E doar mirosul acelei bucurii care îmi curge prin vene. Dintotdeauna și pentru totdeauna. Probabil că nu mi-a luat decât vreo 20 de ani ca să-mi dau seama, că impulsul acela e în sângele meu. Dintotdeauna și pentru totdeauna. Și mai știu că el e frate cu motivul pentru care am rămas… atașată de oameni și de locuri, fără să conteze câți kilometri sau câte eternități ne despart.

sursa foto

16 comentarii

  1. Si pentru mine functioneaza magentismul locurilor natale foarte mult. Cand eram la Sibiu parca nu il simteam la fel de tare. De cand m-am mutat la Cluj, cand plec acasa ma trezesc cu noaptea in cap si chiar daca am avut concediu si nu am avut nimic programat am plecat de luni. Daca eram la Sibiu sigur asteptam pana marti sa plec, ca era aproape si ajungeam si repede si foarte des. Probabil se explica si datorita distantei mai mare fata de casa, eu ma simt extraordinar de linstita cand sunt acasa, simt ca timpul se opreste in loc si nu mai am nici o grija!

  2. Mie cand mi-e dor de dealurile copilariei mele inchid ochii si le vad. Am uitat detalii legate de camerele casei, de garduri, de o portita mutata, dar n-am uitat nici un fir de iarba de pe dealul ala pe care am ”crescut”…
    Atata vreme cat nu ne indepartam de sufletul nostru, n-o putem face fizic de locurile, de oamenii sau de lucrurile care ne-au fost si ne sunt dragi.

    1. Și eu dacă închid ochii mă văd prin verile din urmă cu 20 de parcă au fost ieri, cred că pot să spun și cu ce am fost îmbrăcată și ce am mâncat în acele zile și ce am citit și ce m-am jucat și mai ales… ce am iubit :*

  3. si eu simt la fel, e inexplicabil pentru ca multe locuri sunt atat de diferite de parca ma aflu intr-un oras cu totul nou. dar am senzatia ca-s mereu in siguranta, ca ma cunoaste strada. regasesc amintiri peste tot, compar, oftez, admir, critic, dar ma simt acasa si ceva in suflet ma doare de cate ori plec…

  4. Felicitari pentru text. I-am savurat fiecare cuvintel. Eu simt acelasi impuls, dar cand plec din Bucuresti, cand vad ca las si ultimul bloc in spate :)

Dă-i un răspuns lui Bianca Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.