Sau pasiunea mea de a “alerga” fluturii ca să-i pozez. De fapt mă aleargă ei pe mine de nu mă văd. NU știu cum a început, cred că undeva în subconștient sunt atrasă de faptul că fluturii sunt niște zburătoare atât de frumoase (micuțe, colorate, fragile) care până nu de mult au fost niște târâtoare oribile (mă mănâncă pielea numai când le văd, îmi amintesc că tati făcea o alergie imposibilă la omizi, a rămas de atunci zicala lui “să nu-i dorești cuiva un rău mai mare, decât să-l mănânce pielea” :)) )