Sibiul e un oraș de care te poți îndrăgosti iremediabil de la prima vedere. E un oraș care inspiră creație și respiră valoare. Este suficient de mare încât să nu te plictisești și destul de mic încât să îți poată intra la suflet tot, deodată. Are ceva special și acel ceva face sângele să curgă năvalnic și viu prin venele nevăzute ale Transilvaniei. Sibiul e bine organizat, bine condus, bine educat, plutește ceva în aerul de acolo, ceva ce nu e românesc, ceva ce nu poate fi trecut cu vederea, ceva al lui, care îl face să răsară între alte orașe din țară. Eu zic că s-ar putea să fie cel mai frumos oraș din România, dacă nu punem la socoteală Sighișoara, care are un statul special cu centrul vechi demențial, dar în rest este un orașel anost.

În weekend am fost pentru a treia oară la Sibiu, fără să număr drumurile care m-au dus pe acolo de le-am traversat pentru a porni mai departe. Acum însă am înțeles povestea completă, o poveste de savurat cu turtă dulce, vin fiert și cârnați bavarezi. O poveste de iarnă de la care au lipsit frigul și zăpada, dar au răspuns prezent Moș Crăciun, bradul împodobit și luminițele magice de Sărbătoare. Se pare că Târgul de Crăciun completează fericit Sibiul, târgul e de acolo, din povestea Sibiului și mă bucur că cineva chiar știe ce să facă cu poveștile; să le dea oamenilor, să se bucure de ele de la cel mai mic la cel mai mare. Iar o poveste bine spusă va fi mereu o poveste frumoasă.

Sibiul mirosea dulceag, copiii veseli încălzeau atmosfera și întregul weekend a părut trăit sub cupola impresionantă de lumini de aur. O fotografie chiar sub mijlocul cupolei făcea cerul să pară luminat de o singură stea, acea stea din toate felicitările de Crăciun pe care le-am văzut în copilărie. Mi-am dorit înapoi o seară de atunci, mi-am dorit-o foarte mult și acolo am simțit-o caldă și nemaipomenit de frumoasă, ca toate clipele care nu se mai întorc niciodată.

Ce scriu azi nu e despre ce am făcut palpabil la Sibiu (nici nu am ales pozele încă) dar sper ca zilele următoare să avem și un foto-eseu, însă azi e despre ce am simțit, iar asta nu mereu poate fi ilustrat.

• m-am simțit acasă, mulțumesc Lili
• m-am simțit între prieteni vechi deși noi
• m-am simțit în altă țară cumva, deși îndrăgostită de Transilvania mea (noastră)
• m-am simțit fenomenal la un pahar de vin fiert, băut la gura butoiului întrebându-ne în ce an am văzut Titanicul pentru prima dată
• m-am simțit eliberată pe Podul minciunilor de tot ce e minciună în jurul meu și bucuroasă nu am regăsit-o în mine
• m-am simțit din nou aproape de Crăciun și aproape de toată căldură pe care Crăciunurile trecute mi-au oferit-o
• m-am simțit ca la Paris savurând un cappuccino vienez în Pardon, un local rupt de pe Boulevard Saint Germain
• m-am simți ca și cum Maica mi-ar fi făcut o plăcintă cu nuncă servită la Leonidas
• m-am simțit răsfățată cu zacuscă cu bureți de pădure și cașcaval de casă adus de la Dorohoi
• și mai răsfățată că Lili nu a uitam cât îmi plac mie mic-dejunurile franțuzești, așa că n-au lipsit croissantele de dimineață
• m-am simțit înconjurată de cărți, de fotografii și amintiri care ne confirmă că anii se numără după felul în care i-ai trăit
• m-am simt aproape de mine și motivată să ajung cât mai des atât de aproape de mine, pentru că e tare bine