România, Travel

România merită descoperită!

25 de comentarii

Deşi poate aşa pare, nu-mi doresc să văd doar ţări străine ci vreau să mai dau raite şi pe la noi căci, numai Dumnezeu ştie câte mai sunt de văzut. În urmă cu câţiva ani, prin 2009 mai exact, înainte de a fi ieşit prea mult din ţară, îmi spuneam cu vehemenţă că la cât este România de mişto ca peisaje şi locuri splendide, ea, România, merită descoperită şi merită “sacrificat” fiecare weekend cu vreme bună pentru a ajunge tot în altă şi altă parte şi a cunoaşte fiecare colţişor din ţara asta. Mă bucur că şi după ce am mai scos capul este graniţa de vest (mai ales) simt tot la fel.

Din fericire, pe vremuri, când nu se ieşea aşa uşor din ţară, iar ai mei nu aveau cultul depăşirii graniţelor, ne-am plimbat prin ţara noastră de cântec şi dor încercând să descoperim câteva din comorile ei în adâncuri înfundate şi chiar am descoperit câteva, v-am mai arătat prin postările mele înapoi în viitor.

Ce doresc eu acum este să promovez un fel de campanie, dacă vreţi, îi putem spune altfel, dar mie îmi place cum sună Campania: ROMÂNIA MERITĂ DESCOPERITĂ! Aş vrea să luăm fiecare judeţ în parte şi să scriem despre locurile frumoase ce pot fi vizitate. Desigur aici nu mă refer doar la locurile populare de care ştie toată lumea ci şi la cele mai puţin cunoscute. Cum deja ştiu că mă citesc oameni din toate colţurile ţării, de la Iaşi, la Galaţi, Bucureşti, Constanţa, Timişoara, Baia Mare, Satu Mare, Oradea, Sibiu, Arad etc aş vrea ca prin sprijinul vostru, să avem o listă frumoasă de “obiective turistice” interesante din toată ţara. Eu una aş vrea ca săptămânal dacă se poate să scriu despre un anumit judeţ sub această deviză: ROMÂNIA MERITĂ DESCOPERITĂ, despre ceea ce am văzut şi ceea ce nu am văzut încă dar aş vrea din inimă să văd, să vizitez, să gust. Iar voi în comentarii să lăsaţi opinii despre locurile văzute de voi din judeţul respectiv.

Desigur ar fi mai mult decât minunat ca cineva să vrea să fie partener la această campanie, dar avem timp să ne mai gândim. Poate se sesizează cineva care ne-ar putea ajuta cu materiale cu şi despre România, cărţi, albune, hărţi (pe care să le dau premii la concursuri despre România)etc. Cel mai mişto ar fi să avem de partea noastră şi agenţii, dar toate la timpul lor.

În plus dacă cineva doreşte să scrie pe blogul propriu un articol sub această deviză, iar la final să o menţioneze, îl rog să-mi lase un link la acest articol şi eu îi voi menţiona la rândul meu, de fiecare dată când scriu sub această deviză. Primul mare partener este plimbarici.ro, puteţi să vedeţi cum ne ajută ei în promovarea campaniei atat pe blog cât şi pe forum şi să vă inspiraţi :)

Deocamdată am ieşt doar cu anunţul şi apoi vedem ce se va întâmpla. Poate numărul 13 de azi va fi cu noroc şi ROMÂNIA MERITĂ DESCOPRITĂ! va avea succes. Voi ce ziceţi?

România NU este asta:

Foto

România ESTE aceasta:

Foto

Carti

Cea mai tristă carte pe care am citit-o: Să nu mă părăseşti…

11 comentarii

Titlu: Să nu mă părăseşti

Autor: Kauzo Ishiguro

Editura: Polirom, 2006

Traducere: Vali Florescu

Nr. pagini: 360

Preţ: 28 RON pe librarultau.ro

O fi sunând extrem de siropos titlul acestei cărţi, dar subiectul este unul cât se poate crunt. Mi-am dorit să citesc această carte pentru că toate “blogurile cititoare” o citiseră, în plus unii mai văzuseră şi filmul (pe care îl am, dar acum nu mai sunt aşa de sigură că vreau să-l văd, dacă merită, vă rog să-mi spuneţi).

Povestea este una categoric S.F, dar un S.F de natură sentimentală, dacă nu există ar trebui inventat stilul pentru această carte. Despre ce este vorba: într-o realitate pe care s-ar putea să o cunoaştem cândva se cresc clone umane cu scopul precis ca aceasta să devină donatori de organe pentru “oameni”. Tristeţea este că aceste colone, nu sunt văzute ca nişte oameni şi nici nu-i consideră nimeni aşa. Cât sunt mici nici ei nu au habar pentru ce există, dar când mai cresc şi-şi înţeleg rostul, viaţa lor devine cumplită şi de neimaginat. Imediat după ce părăsesc centru în care sunt crescuţi, ca într-o pepinieră, ei devin îngrijitori pentru generaţiile deja existente de donatori, asta până când ei vor dona la rândul lor.

Personajul principal al cărţii este Kathy, o îngrijitoare ajunsă la vârsta la care ar fi trebuit să doneze organe deja, dar totuşi încă nu a ajuns în acest punct. Acţiunea se petrece în două perioade diferite odată cu întâlnirea dintre Kathy şi Ruth, cele două au făcut parte din acelaşi centru de creştere a clonelor, iar Kathy alege să o îngrijească, astfel rememorând perioada din copilăria şi adolescenţa lor. Cele două femei, prietene şi nu prea au crescut la Hailsham, alături de Tommy (practic aceste trei personaje sunt toate personajele romanului), cei trei fiind mai mult decât nişte prieteni, formând un triunghi amoros extrem de ciudat şi de “uman” în acelaşi timp. E foarte frumoasă povestea de dragoste dintre ei, însă circumstanţele în care ea se desfăşoară sunt teribile şi este evident faptul că scopul vieţii lor va fi pus de-a curmezişul în faţa oricărei posibile poveşti de iubire. Nu vă voi dezvălui ce se întâmplă de fapt, dar vă pot spune că este extrem de trist.

Aceste clone au viaţa lor, pe care nimeni o vede, au visele lor, pe care toţi ştiu că nu le vor trăi, au iubirile lor pe care ştiu că nu le vor putea împlini, au planurile lor care nu se vor realiza niciodată, dar peste toate au destinele lor pe care simplu ca bună ziua, le ştiu de la bun început… şi totuşi, natura umană, clonată sau nu îşi spune cuvântul, vor dreptul la toate cele de mai sus. Dreptul, tocmai dreptul ce li se refuză constant şi frustrant, chinuitor şi tragic. Rămâne de văzut, prin lectura fiecăruia, dacă aceşti condamnaţi vor găsi vreodată drumul spre libertate.

Personajele: nu prea mi-au plăcut, dar povestea a compensat, Kathy a fost cea mai OK, dar totuşi nu mi-a plăcut deloc la ea timiditatea şi nehotărârea. Ruth mi-a displăcut profund, a fost exact exponentul oamenilor “răi” din jurul nostru. Thommy în schimb a fost poate cel mai tragic personaj, s-a luptat cu proprii demoni, însă a acceptat cu seninătate cumplitul destin pentru care a fost creat. Kauzo Ishiguro, a creat însă o lume fabuloasă pentru cele trei personaje ale sale, a creat o poveste complicată, dar despre care a vorbit simplu şi fără ocolişuri, se smiţea din “tonul” autorului că şi el acceptase destinul crunt al personajelor sale, consolându-se parcă odată cu ele, murind puţin câte puţin.

Este o carte bună, însă este o carte grea, o carte în care te poţi pierde uşor, poţi rupe uşor firul poveştii, fir şi aşa destul de fragil şi de invizibil. Este însă o carte pe care o recomand, o construcţie epică de excepţie, cu un stil aparte şi cu nenumărate posibilităţi de interpretare. Însă nu uitaţi, chiar este o carte tristă până în cel mai adânc substrat…

Cluj, România, Travel

Despre cum să faci pană în faţă la Castel şi altele de weekend

5 comentarii

Am avut un weekend fain rău, cel puţin ziua de sâmbătă, când, pentru că am avut treabă 70 de km mai la vest la Cluj, roţile Kiei ne-am dus şi până la Ciucea. Cu această ocazie l-am vizitat pe Goga la Castel, care Castel (Conac), de pe domeniul de la Ciucea a mai fost văzut de mine în urmă cu vreo, hmm, 12 ani, când am fost în excursie organizată de la şcoală. Îmi aminteam de Mausoleu, de sala de muzică a Casteului, dar cam atât. Clau, care a ajuns acolo tot cu clasa, dar în altă excursie îşi amintea de biblioteca de 6000 de volume a familiei Goga, curios dar eu ori n-am văzut biblioteca în tura precedentă, ori la 15 ani încă nu mă îndrăgostisem în aşa hal de cărţi încât să le văd peste tot ?!?

Oricum, sâmbătă am prins o vreme extraordinară, poate cea mai plăcută zi d.p.d.v. al temperaturilor de la 1 octombrie 2011 încoace. Şi ca o paranteză, martie a venit la Cluj cu 3 zile fantastice, 1, 8 şi 10 martie, din care 10 martie a fost ce trebuia să fie pentru această perioadă, în rest vreme foarte schimbătoare ce a venit la pachet cu o stare psihică schimbătoare ce anunţă astenia, bat-o vina… Azi la Cluj a nins cu fulgi mari şi anormali, nu mai pot cu iarna de anul acesta!…

Am văzut aşadar Casteul/Casa memorială Octavian Goga, Mausoleul iubirii (mormântul soţilor Veturia şi Octavian Goga), Casa de oaspeţi şi Casa Ady Endre (domeniul de la Ciucea i-a aparţinut lui iniţial). Ce se ascunde însă în spatele domeniului de la Ciucea pus la punct de Veturia Goga este o poveste de dragoste. Şi uite aşa, fără să ne dăm seama (jur) excursia la Ciucea s-a transformat într-o ieşire romantică. După ce am vizitat Castelul şi Casele mai sus menţionate (taxă 5 lei/persoană) ne-am pierdut prin imensul parc din jur, urcând la Mausoleu şi vizitând micuţa bisericuţă din lemn.

Mausoleul iubirii este practic cripta familiei Goga. Gândit încă de la început ca mormântul al lui O.Goga, ridicat de către soţia sa, soprana Veturia Goga, planurile au fost iniţial înmânate lui Constantin Brâncuşi, care însă nu  avut timp imediat să se ocupe de monument, aşa că pentru a nu întârzia şi mai mult începerea lucrărilor, Veturia Goga încredinţează lucrarea lui G. M. Cantacuzino. Chiar şi aşa, datorită superbului mozaic cu marmură de Murano, lucrat exclusiv de Veturia Goga, mormântul este gata abia 20 de ani mai târziu (Veturia oricum îi supravieţuieşte omului iubit 40 de ani şi marea ei dorinţă este să fie înmormântată alături de el, ceea ce se şi întâmplă).

Sentimentul care m-a încercat în faţa acelui monumet dedicat iubirii, a fost unul seren şi de împlinire, jur că a fost ceva dincolo de ce am putut să pricep, aveam un zâmbet cu aură de înţelege pentru Veturia Goga, parcă spiritul ei mângâie fiecare trecător. Clau mi-a zis: “până şi ghida a vorbit mai mult despre Ea decât despre EL”, şi aşa mi s-a părut şi logic să fie, tot ce s-a creat acolo la Ciucea s-a creat în jurul EI, însă pentru EL şi mi se pare extraordinar. De aceea pun Ciucea pe lista celor mai romantice locuri din România.

Ce e păcat este că încă ne aflăm la final de iarnă, totul este încă gri acolo în afară de cerul albastru al zilei de ieri şi de mozaicul de un albastru demenţial al Mausoleului Iubirii. Probabil într-o zi de primăvară adevărată, când pomii sunt înfloriţi, iar iarba înverzeşte, sentimentul se poate să fie potenţat. Însă dacă ajungeţi acolo, indiferent de anotimp, treceţi si pe la minunata bisericuţă din lemn, unde o măicuţă, acolo de când veacul, vă va deschide şi vorbi cu drag. Am primit aşa o urare frumoasă la plecare de m-am gândit la ea mai apoi toată ziua.

Şi ca să coborâm cu picioarele pe pământ, când ne-am întors la maşină să o luăm din loc, am observat că am făcut pană, când nu ştim, n-am simţit, însă n-am vociferat prea tare căci e prima pană după 55.000 de km cu Kia, probabil “s-a dezumflat” pentru că ea a rămas în faţa castelului şi nu a putut urca.

Mai multe poze cu soarele ce l-am lăsat să ne mângâie, aici ;)

Carti, Muzica

Visul meu, povestea mea – Celine Dion (cartea)

4 comentarii

Titlu: Visul meu, povestea mea

Autor: Celine Dion

Editura: Business Tech, 2010

Nr. pagini: 270

Preţ: 29 de lei pe  businesstech.ro

O iubesc pe Celine! Atât de mult o iubesc, încât, să-i pot vedea un concert pe viu este unul dintre marile vise ale vieţii mele. Nu mai simt pentru niciun artist ce simt pentru ea şi nici nu cred că în decursul vieţii mele va fi un altul care să o ajungă pe ea… în inima mea. O ascult pe Celine de când aveam 12 ani şi am auzit o melodie la radio, am întrebat ca disperata cine o cântă, am aflat de Celine şi apoi m-am rugat de ai mei câteva vineri la rând (atunci găseai la Ineu casete căci era mare târg mare), să-mi ia albumul “Falling into you“… Aşa a început totul şi continuă şi azi, tot ce a cântat Celine a fost pentru mine, muzica vieţii, îi ador şi recunosc vocea de la primele acorduri (e singura voce din muzică pe care o recunosc din prima) şi de ce nu, ca orice fan, am fost şi sunt fascinată de EA şi de viaţa ei.

De aceea, când am aflat de traducerea cărţii ei în română am făcut tot posibilul să o am, iar prin bunăvoinţa celor de la Business Tech, cartea a ajuns la mine şi am citit-o la foc automat chiar dacă primele 50 de pagini nu au fost cele mai antrenante. Aşa am aflat povestea din spatele succesului şi a melodiilor pe care adormeam sau pe care le ascultam până toţi din casă dădeau ochii peste cap :)

Deşi cartea a fost scrisă prin anul 2000 şi o consider a fi o cartea de memorii scrisă prea devreme, scrierea totuşi te fascinează, nu te lasă indiferent. Practic este povestea ei spusă chiar de ea, a carierei ei fabuloase, dar este împletită cu povestea de dragoste cu Rene Angelil, o poveste extraordinară dintre doi oameni pe care diferenţa foarte mare de vârstă nu i-a împiedicat deloc să se iubească nebuneşte (cel puţin ea l-a iubit şi îl iubeşte aproape bolnăvicios). În carte afli toate detaliile apropierii lor, toate detaliile pasiunii pe care Celine a trebuit să o ţină în frâu pentru că nu se cuvenea să iasă la rampă cu dragostea ei oarecum dificilă, căci trebuia să-şi protejeze cariera în ascensiune. Am aflat multe din dedesubturile vieţii lor private şi de unele chiar m-am minunat, adică nu mă aşteptam la ele şi au fost o reală surpriză. Nu o cunoşteam pe Celine aşa, iar în cartea asta ea ni se oferă pe tavă…

Ce mi-a plăcut foarte mult este credinţa ei (nu religioasă), valorile ei morale, încrederea într-o iubire nemuritoare, o încredere pe care greu o găseşti în lumina strălucitoare a succesului, o încredere că fericirea supremă e posibilă doar prin iubire, doar prin sufletul pereche. Aici vorbeşte şi de anumite melodii pe care le-am cântat într-un anumit fel doar pentru că Rene era în inima ei, că anumite piese au ieşit atât de bine doar pentru că înţelegea perfect trăirea din versuri, cucerea linia melodică prin tot ceea ce simţea ea. Descrierile sunt fabuloase, unele au meritat notate, ceea ce am şi făcut.

Povestea se termină în această carte cu momentul în care ea rămâne însărcinată cu primul copil, a fost visul ei, dorinţa supremă. Cine ştie, poate vor urma şi alte cărţi, şi alte memorii care ne vor fi împărtăşite cândva, când va simţi ea nevoia şi voi fi mai mult decât bucuroasă să le citesc şi pe acelea. Până atunci vă recomand această carte, mai ales dacă sunteţi fanii ei.

Aşa, acum întreb, printre cititorii mei, câţi fani Celine Dion or fi? ;)

Foto

Aniversări, Înapoi în viitor, Poezii

Înapoi în viitor: Ziua femeii (Ziua mamei)

4 comentarii

Eu până pe la 8-9 ani am crezut că de 8 martie e doar Ziua Mamelor, adică bine, auzisem eu că i se zice Ziua Femeii şi că nu-i dădeam flori doar mamei ci şi doamnei învăţătoare, dar mi se părea că tot de aia, pentru că şi ea e mamă. La orele de lucru manual făceam şi noi la fel ca şi celelalte zeci de generaţii dinaintea noastră, felicitări pe care scriam: “mamă azi de ziua ta/îţi dau în dar, inima mea.” Logic deci, de 8 martie era Ziua Mamei, chiar mă gândeam ce bine de mami că are o zi de naştere în septembrie şi mai are una în martie, pentru că e… mami :)

Aşadar în amintirea acelor vremuri şi nu doar în amintirea lor ci şi pentru ziua de azi, de 8 martie, Ziua Femeii şi… evident a Mamelor, vreau să-i urez mămicii mele dragi, tuturor mămicilor, prietenelor, femeilor, doamnelor şi domnişoarelor un călduros, La mulţi ani! şi O primăvară liniştită, caldă şi plină de iubire!

Şi pentru că-l uram pe George, din celebra poezie Mama, a lui Coşbuc, îl detestam, că numai nu mai venea odată să-şi vadă mama, am ales pentru ziua de azi o altă poezie, care mi-a ajuns la suflet şi sper să ajungă la sufletul tuturor mămicilor care citesc azi aici:

Mama

          Nina Casian

M-a crescut mama în poală

Din leagăn şi pân’ la şcoală.

Zile-ntregi şi nopţi la rândul

Mi-a vegheat somnul şi gândul.

M-a învăţat să gânguresc,

Să spun mama, să zâmbesc,

M-a învăţat apoi, prin casă

Primii paşi până la masă.

M-a învăţat ca să nu mint,

M-a învăţat să nu m-alint.

Să nu ştiu ce este frica,

Toate m-a-nvăţat mămica

Mamă bună, mamă dragă,

Te-aş iubi o viaţă-ntreagă.

Pentru tot ce ai făcut,

Pentu că tu m-ai crescut.

Şi mai am un mesaj pentru cineva care poate citeşte aici şi inevitabil se va întrista, dar vreau să-i spun că, da, şi mamele mai pleacă, dar sentimentul care ne leagă de ele rămâne şi trăieşte în noi pentru totdeauna, aşa că şi ele trăiesc pentru totdeauna, oricum a-i lua-o mamele sunt veşnice. Spunea şi G.G. Marquez: “nu moartea, cât viaţa e fără margini”. Zâmbeşte ghiocel, a venit primăvara! :*

Filme

Zilele Filmului Britanic

Niciun comentariu

În perioada 8 – 12 martie, British Council România vă invită să vizionaţi noutăţi ale cinematografiei britanice, în cadrul „Zilelor filmului britanic“, la Studioul „Horia Bernea“ din incinta Muzeului Naţional al Ţăranului Român.

Programul cuprinde 10 proiecţii, câte două în fiecare seară, cu începere de la ora 18:00, respectiv 20:00.

Seria de filme britanice debutează joi, 8 martie, la ora 18.00, cu un documentar biografic, „The British Guide to Showing Off“, care are ca subiect central show-ul „Alternative Miss World“ – concept al artistului britanic contemporan Andrew Logan. Această lucrare de „artă vivantă“, „sculptură vie“, după cum o numeşte creatorul ei, este cea mai importantă creaţie a artistului, potrivit propriei afirmaţii.

Ce este „Alternative Miss World“? Un spectacol scandalos, anarhic şi copleşitor, o paradă nebunească de costume şi costumaţii, un spectacol al unei frumuseţi altfel, la polul opus al standardelor oficiale ale esteticului.

Al doilea film al serii, cu siguranţă aşteptat de public, „Coriolanus“, este proiectat în premieră în România, cu ocazia „British Film Days“. Producţia „Coriolanus“ este o reuşită adaptare cinematografică a piesei cu acelaşi nume, creaţie a lui William Shakespeare. Tragedia istorică devine un film de acţiune captivant, în regia lui Ralph Fiennes, cunoscutul actor laureat al premiului BAFTA pentru interpretare, în „Lista lui Schindler“.

Un adevărat film istoric, în tradiţie clasică, dar a cărui acţiune este plasată în actualitate, „Coriolanus“ are în distribuţie nume celebre ale cinematografiei actuale: Ralph Fiennes, Gerard Butler, Vanessa Redgrave.

Intrarea este liberă.

Mai multe detalii sunt disponibile pe web site-ul British Council: http://www.britishcouncil.org/ro/romania-arts-british-film-days.htm

Utile

One line a day (Dear Diary,…)

5 comentarii

Încă mai consider că să începi un jurnal, e cool pe la 17 ani şi îi admir pe cei care pe la vârsta potrivită au considerat că e necesar să lase rânduri de drag şi dor între nişte pagini a căror valoare numai anii le-o vor da. Eu însă nu mă număr printre ei, deşi la 17 ani viaţa mea a fost atât de plină de drag şi dor încât simt că aş fi putut să scriu un jurnal cu adevărat bun, dar din lene sau nu ştiu exact de ce, nu am făcut-o. Am scris multe lucruri care mai apoi le-am ars, nu doream să rămână pentru totdeauna şi aşa, un jurnal al meu, nu s-a născut la vârsta la care ar fi trebuit să se nască.

Foto

Totuşi însă, la 22 de ani, simţind probabil că vin vremuri demne de amintit (sau simţind că anii cei mai buni sunt cei care or să vină, vorba celor de la Direcţia 5) am început într-o seară de vară să scriu nişte rânduri într-o agendă, acele rânduri s-au transformat în pagini, nu le-am mai aruncat în foc ci le-am păstrat în ceea ce urma să devină primul meu jurnal. La început, până a prins contur, am scris des, nu zilnic, doar des, apoi parcă din ce în ce mai rar, însă odată cu blogul, parcă am început să scriu şi mai rar… Cu toate astea am umplut peste 600 de pagini de jurnal. Normal, scriam cel mai cu patos când eram tristă, uneori mă irită acest aspect, căci dacă cineva care nu m-ar cunoaşte şi-ar băga nasul acolo ar exclama: “da nefericită a mai fost şi fata asta!”, ceea ce evident nu este relevant :) :)

Mă bucur însă că am prins în acele file şi perioade frumoase, momente extraordinare pe care zic eu că numai odată în viaţă le trăieşti şi chiar şi pentru atâta lucru, a meritat încercarea din acea seară de vară. De continuat evident voi continua, tocmai am mai terminat o agendă şi una frumoasă stă la rând, însă am mai descoperit o minunăţie de jurnal. Iniţial l-am văzut la Diana, apoi primind un voucher de la ea, mi l-am comandat şi eu de pe Book Depository. Este vorba despre un jurnal inedit, sub forma unei cărţi în care timp de 5 ani poţi scrie o singură frază pe zi… Mie acest jurnal îmi sună a provocare, căci ce ai scrie despre o zi din viaţa ta, într-o singură frază relevantă? Ce e şi mai interesant e că fiecare zi care pagina ei, adică de exemplu ziua de 6 martie are în jurnal o singură pagină, şi în decursul celor 5 ani, vei putea vedea ce ai făcut în 6 martie din fiecare an doar citind cu un rând mai sus… GENIAL!

Acest gen de jurnal nu înlocuieşte jurnalul clasic, dar poate fi un fel de frate mai mic al lui, e un jurnal mai accesibil care pune accentul pe fapte concrete, nu pe trăiri şi simţiri, este o zi într-o frază şi atât. Genul acesta de jurnal te disciplinează, te face să fii mai atent la ce ai făcut pe parcursul unei zile şi să scrii exact ceea ce este mai important, în acest fel rămânând cu amintirea cea mai cea, nu cu o înşiruire de impresii mai mult sau mai puţin fantasmagorice despre o anumită zi din viaţa ta. Îmi place enorm acest jurnal micuţ şi drăguţ şi sper să mă ţin de el fără a-l abandona de tot pe cel clasic.

E super şi de cadou acest jurnal, evident dacă ştii că persoana care îl primeşte este interesată de aşa ceva, e mişto şi ca dar de nuntă (contabilizarea primilor 5 ani de căsnicie), e interesant de ţinut dacă de exemplu te muţi pentru o perioadă de mai mulţi ani în altă parte (altă ţară), ar fi ideal de ţinut primii cinci ani din viaţa copilului tău de exemplu, e demenţial în orice combinaţie. Mie îmi place mult, e una dintre cele mai frumuşele achiziţii din ultima vreme ;)

Close Menu