Provence: O carte, un film, un blog, un ghid, o iubire…

O mare, mare nebunie îmi populează gândurile din primul moment în care nişte imagini (şi nişte cuvinte şi mai apoi omul din spatele acestora) mi-au neliniştit într-un sens atât de plăcut fiinţa, pentru totdeauna. Firesc şi fără nicio urmă de încăpăţânare, Provence a intrat în mine şi nu cred că va ieşi, nici după ce o să ajung acolo (nu ştiu când, căci ai nevoie de măcar 2 săptămâni sau cel puţin eu măcar de atâta aş avea nevoie).

A început deci cu blogul dedicat Provence-ului, a continuat cu un ghid care să mă facă să visez de-a binelea plănuind o vacanţă pe zile, a urmat cartea Un an în Provence a lui Peter Mayle, iar cireaşa de la tort a fost filmul A Good Year cu Marion Cotilard şi Russel Crowe (asta după ce citisem în 2010 cartea cu acelaşi nume, dar nu mă cucerise definitv ca şi filmul, poate şi din cauză că filmul a venit ca o “incununare” a nebuniei care mă pornise).

Dacă blogul mă face să visez de fiecare dată când îl citesc şi o fac des, mai ales şi mai ales când mă simt aiurea, deprimată şi obosită de făcut numai planuri, dacă filmul m-a entuziasmat peste măsură într-o duminică după amiază când s-au aşternut peste oraş ultimii fulgi de anul acesta, dacă ghidul stă acolo cuminte şi aşteaptă să fie răsfoit la faţa locului, cartea lui Peter Mayle în schimb, a stârnit în mine desăvârșit, ideea că poate mai este un singur loc în Europa pe care să-mi doresc să-l văd mai mult ca şi Coasta Amalfi şi acela este Provence-ul. Cartea nu este genială, nu este o capodoperă şi nici pot zice că este cea mai bună cartea de gen pe care am citit-o, dar pentru cineva care i-a înebunit pe toţi cei din jur cu Provence-ul, cartea este lectură obligatorie. În plus este comică şi tonică, povesteşte cu foarte mult umor despre viaţa unui cuplu de englezi care au hotărât să-şi ia o locuinţă şi să trăiască un an în Provence (din ianuarie, până în decembrie). Cuplu este format chiar din autor şi soţia lui, iar acel an în Provence le schimbă viaţa pentru totdeauna, aşa cu  putem vedea din continuările cărţii (Din nou în Provence şi Provence pentru totdeauna), pe care tocmai le citesc.

Dacă ai vreo îndoială referitoare la faptul că Franţa nu ar fi raiul gurmanzilor şi al acelui joie de vivre, atunci cartea britanicului Peter Mayle cu siguranţă te va face să nu mai ai nicio îndoială. Dacă mai ai vreo îndoială asupra faptului că francezii sunt cei mai comici locuitori ai Europei, sau dacă te mai îndoieşti că lanurile de lavandă arată ca în vederi, ori mistralul chiar este cel mai răutăcios vânt posibil, cartea aceasta îţi va demonstrata tot ce trebuie demonstrat despre Provence.

Întrebarea este desigur, când merg, iar răspunsul este evident, nu știu, din cauza… atâtor alte cauze. Ce fac până atunci în afară de a jerpeli ghidul acela de care v-am zis şi în afară de intra obsesiv pe blogul minunat pe care îl recomand din suflet oricui are o zi fără ţintă, ce fac? Păi în primul rând mi-am mai achiziţionat de la DeAgostini un număr din colecţia În jurul lumii, numărul despre Provence: Un ţinut pitoresc şi nu am găsit până acum momentul potrivit ca să-l văd, căci îmi trebuie linişte, pace, niciun alt gând care să tulbure şi o dispoziţie care să mă facă să sorb fiecare imagine, altfel nu vreau să-i stric farmecul.

Şi tot până atunci, Provence pentru mine va reprezenta la modul superlativ Toscana Franţei, o Toscană care sper să mă uimească la faţa locului mai mult chiar decât Toscana Italiană a reuşit să o facă, iar asta e greu. Deci cum să procedez cu o iubire de genul acesta: să o alimentez ca să nu moară, dar să nu o supraevaluez ca să nu mă dezamăgească?!?

Ziua mondială a poeziei; două poeme turistice

Azi este ziua mondială a poeziei şi cum ador poezia atât pe cea de pe hârtie cât şi pe cea din viaţă, una hrănindu-se din cealaltă, nu am putut să ratez această zi fără să vă ofer câteva versuri mai ales că am găsit două poezii “turistice” foarte frumoase şi… pitoreşti ;)

Prima este poezia lui Ion Minulescu – Turism, din volumul Nu sunt ce par a fi :)

Şoseaua urcă spre Voineasa,
Iar Lotrul curge spre Brezoi…
O fată şi-a pierdut cămaşa
Prin fânul de curând cosit,
Şi-acum, în poarta casei, s-a proptit
Să-şi mai arate-o dată sânii goi
Şi trupul rumenit de soare
Turiştilor înfometaţi
De farmecul unei idile trecătoare
În pitorescul munţilor Carpaţi…

Aşa sunt toate fetele la munte…
În prima zi –
Oricare-ar fi –
Se lasă sărutate doar pe frunte…
A doua zi,
Până şi cele mai ursuze
Se lasă sărutate chiar pe buze…
Iar în a treia
Sau a parta zi
Se lasă duse sub un brad
Unde se-mpiedică, mai toate,
Şi leşinate-n braţe-ţi cad,
Ca nişte biete curci plouate…
Deşi – prin munţi, în fiecare vară,
La fel, turiştii urcă
Iar fetele… coboară…

Şoseaua urcă spre Voineasa
Şi Lotrul curge spre Brezoi…
Iar mirele
Şi cu mireasa
Din carul nou cu patru boi –
Un dar de ziua nunţii lor –
Zâmbesc şireţi
Şi fericiţi,
Că graţie turiştilor
Au fost uniţi
În vecii… vecilor!…

Iar a doua poezie aleasă îi aparţine mai tânărului Mircea Cărtărescu, intitulată Pompei,

mă plimb printre ruinele tale, femeie.
fireşte, cerul este albastru, ca lângă mediterana,
dar cum este posibilă atâtă distrugere?
aleile şerpuiesc pavate cu pietre albe printre statuile decapitate şi 
zidurile rămase-n picioare,
pinii răsar de unde nu te aştepţi, vizibili prin câte o fereastră, o boltă 
o curte interioară cu un ciot de havuz. 
sunt fresce, chipuri de animale desenate cu ce dermatograf pe 
tencuiala slinoasă? 
menadele sunt roşu-cărămizii – cu ce ruj au fost mâzgălite? 
ce amintire, din ce oraş, din ce seară, le umflă sânii rotunzi? 
norii trec pe deasupra ca nişte furouri mototolite 
furtunile trec şfichiuind bucăţile de cornişă
ca nişte cearceafuri ude de transpiraţie. 
fireşte, au mai rămas schiţe vagi de tricliniu, 
graminee foşnind lânga pulpa satirului –
dar unde este ruina unei guri râzând cu necaz şi dispreţ, 
unde sunt vestigiile ochelarilor de soare, brichetei pall mall, unde 
sunt termele 
de faianţă şi fard ale snobismului tău?

sunt vitrine apoi, cu oameni pietrificaţi, cu câini surprinşi de 
catastrofă încolăciţi
dormind sau abia făcând ochi
cu străzi pe unde umblam bârfind, spunând bancuri, punându-ne piedică
uitându-ne prin garduri la maşinile garate prin curţi,
la pensionarii pictând cu terebentină şi duco tablouri de gang,
totul, totul rămas ca atunci: rochii pietrificate
gesturi de şist în vitrine.
pe-acolo mai trec doar ca turist, agasat de localnici
asaltat de ghizi şi hamali, cu nasu-n prospecte –
găsesc uneori câte o fibulă coclită-n pământ
incolăcită de râme şi urechelniţe.
rătăcesc sub soarele orbitor printre coloanele astea nenorocite, 
printre dărăpănăturile astea,
printre buzele tale, nările tale, unghiile tale, mofturile,
timiditatea ta

Mari oraşe ale lumii

Titlu: 100 Mari oraşe ale lumii

Autor: Nadejda Ionina

Traducere: Raluca Rădulescu

Editura: Europress, 2009

Număr de pagini: 512

Preţ: 45 Ron

Săptămâna trecută am primit de la Europress Group o carte pe care mi-o doream de multă vreme, 100 Mari oraşe ale lumii, o carte document în care cele mai fabuloase urbi ale Terrei şi-au făcut loc pentru desfătarea sufletului. Cartea nu este o enciclopedie colorată ci un studiu bine documentat nu cu scop turistic sau pur informativ ci cu valoare istorică şi documentară.

“Publicând această carte, pe care cititorul o ţine acum în mână, am vrut să spunem povestea istoriei şi a sorţii oraşelor antice dispărute şi în egală măsură a celor care şi-au purtat peste veacuri şi milenii înfăţişarea eternă.”

Cartea poate fi citită ca un roman numai în măsura în care cunoştinţele de istorie ale fiecăruia sunt destul de solide pentru a putea parcurge paginile cu uşurinţă, în rest este o muncă să duci la capăt această carte. Sper ca pe viitor să pot să vă prezint anumite oraşe aşa cum apar ele aici, insistând pe oraşele care încă ne sunt accesibile şi pentru care informaţiile din această carte ne-ar putea fi de folos la faţa locului. Până atunci însă vă transcriu câteva cuvinte bine alese din introducerea acestui document de excepţie:

“În fiecare dintre noi se ascunde un călător-aventurier care stă şi îşi aşteaptă momentul pentru a se arăta fiindcă dorinţa omului de a cunoaşte locuri noi, ţări sau oraşe noi este indestructibilă. În imaginaţia noastră se amestecă în mod straniu viziuni ale unor ţări străine şi necunoscute şi întâlniri pe care noi le aşteptăm emoţionaţi. Trecutul se ascunde de noi prin anii care au trecut, prin secole şi milenii, dar cu ajutorul obiectelor găsite în urma săpăturilor arheologice sau a izvoarelor scrise, cercetătorii află despre evenimentele din cele mai îndepărtate timpuri. Se ştie că într-un oraş necunoscut, la început, omul se rătăceşte fără să vrea, chiar şi cei mai experimentaţi călători simt acest lucru pentru câteva clipe. Atât de multe senzaţii şi impresii noi năvălesc peste noi, încât este greu să ne hotărâm cu ce să începem cunoaşterea oraşului…”

Foto

Cum să vezi ca un turist, oraşul în care locuieşti (azi: Clujul)

Am zis de multe ori: dacă locuieşti într-un oraş frumos ajungi după o vreme să îl consideri pe nedrept, banal. Îmi amintesc şi azi cât de frumos mi s-a părut Clujul prima dată când l-am văzut. Avem 17 ani, eram îndrăgostită cum numai la 17 ani poţi fi (imaginaţi-vă că mai am şi acum presat trandafirul pe care l-am primit atunci.. în Cluj), eram nerăbdătoare să descopăr locuri noi, eram probabil la începuturile mele de turist, fără să ştiu de fapt cum este să fii un turist şi eram… mică :D

Aşadar am văzut Clujul de undeva de sus de la Cetăţuie şi am zis că daaaa, e dragoste la prima vedere. De atunci şi până m-am mutat definitv (cică) în Cluj a mai trecut ceva vreme, dar când am venit ca să rămân, parcă a murit ceva în acea dragoste (cumplit destinul ăsta al omului), adică mi se părea totul foarte accesibil, tangibil, al meu cumva… murise mitul, asta ca să nu o mai lungim. Nu că nu mai era Clujul la fel de “mândru”, ba poate chiar era mai fain, dar… noah, eu era de vină. După ce am facut şcoli pe aici, după ce m-am angajat (întâi ca PR la o agenţie imobiliară, deci am învătat sute de străzi într-un an şi ceva cât am lucrat acolo), era poate normal ca din mit să mai moară, mai ales că îmi făurisem vise noi la poalele dealului Feleacului.. eh….

Dar, nu am vrut şi nu vreau să rămână aşa… astfel că de câte ori am avut ocazia, mi-am propus să văd oraşul “meu” şi altfel, adică ceva în genul: poate într-o zi nu va mai fi al meu, aşa că hai să mă bucur de el acum, să merg cu ochii pe sus pe la clădiri, nu pe jos pe la asfalt sau gropi, să urc la Cetăţuie atunci când timpul mi-o permite, ca să îmi amintesc cum m-am îndrăgostit de acoperişuri fierbinţi, să mă opresc uneori din rutina de zi cu zi şi să mă aşez pe o bancă pe malul Someşului, să intru prin Biserici şi Catedrale şi să le văd ca şi cum aş intra în ele pentru prima dată, să văd 360 de grade într-o piaţă, nu să am ochelari de cal şi să îmi urmez robotizat şi anost drumul…”

Şi vreau să vă spun că mai mult sau mai puţin, aşa am făcut, în plus am profitat de fiecare ocazie când aveam musafiri ca să mă comport şi eu ca un musafir prin oraş, să văd mereu cu ochi curioşi locuri pe lângă care am trecut de alte zeci sau sute de ori, să mă opresc la o terasă şi să mă comport ca şi cum aş fi la o terasă pe malul Senei sau la umbra platanilor, să respir şi să-mi dau răgaz. Să mă simt poate, ceva mai bine ca şi musafirii pe care i-am luat în “turul Clujului” şi paradoxal, dar cred că le-am insuflat ceva din asta şi lor făcându-i să se simtă bine primiţi pe aici (sper!) :)

Sâmbăta trecută a fost un astfel de moment, am avut musafiri şi pe lângă musafiri am avut şi o vreme minunată, cu 20 de grade de primăvară adevărată pe care am aşteptat-o ca pe pâinea caldă… Am pornit în oraş şi am văzut… atât de multe, încât mi-a venit ideea de a le dezvolta mai pe larg pe toate în postări separate pentru că deşi aici lângă mine, niciodată nu am vorbit despre ele ca despre nişte obiective turistice: “Catedrala” Catolică Arhanghelul Mihail, Biserica Piaristă, Biserica Franciscană, Piaţa Unirii, Piaţa Muzeului, Bulevardul Eroilor, Piaţa Lucian Blaga, Hotelul Melody, Cetăţuia şi Doamne câte ar mai fi şi în ce lumină frumoasă le-am văzut zilele trecute, îmi părea rău că nu sunteţi toţi aici cu mine să le vedeţi şi voi… Dar dacă o să veniţi, o să fiu aici pentru voi … şi pentru mine ;)

Promit să vă arat poze (din Cluj) mai multe pe viitor ;)

Leapşa turistică despre România

Leapşa am primit-o de la Aliceee la iniţiativa celor de la Prăvălia de acasă fără să ştie ei ce “Romanian week” au creat la mine pe blog :) Oricum leapşa a venit la fix pentru R(omânia) M(erită) D(escoperită). RMD!

Sunt 3 întrebări frumoase, la care înainte de a răspunde eu, o să îi rog pe următorii prieteni, dacă doresc şi au chef de puţin “travel românesc” să răspundă şi ei: Plimbărici, Tomata, Mărgeluţa, Camelia, Oana, Ana, Monica şi Claudia :)

1. Dacă aţi avea puterea ministerului voi cum aţi promova România din punct de vedere turistic?

România suferă foarte rău la capitolul infrastructură, că nu avem autostrăzi este una, că unele drumuri judetene, comunale etc sunt impracticabile este altceva şi aici ar trebui lucrat. Ca să ne vină turiştii şi să nu enerveze complet până ajung la destinaţie ne-ar trebui nişte şosele care să se poată numi şosele. O să vă dau un exemplu din judeţul Cluj, sunt zone deosebite la care efectiv nu se poate ajunge, se ajunge greu şi pe timp de vară, ce să mai zic iarna: Fizeşu Gherlii, Buza, Geaca, o zonă de lacuri de pescuit impresionantă… dar nişte drumuri care scot din pepeni orice şofer, am declarat solemn că nu mai calc acolo, chiar dacă peisajele sunt MINUNATE. Am înţeles că nu sunt bani şi voinţă ca să legăm segmentele de autostradă pe care le avem, dar cred că, să reabilităm câteva drumuri care duc spre locuri turistice deosebite, asta s-ar putea face cu un minim interes. Să vă mai zic de Valea Arieşului? Cu Peştera Scărişoaaă, Staţiunea Arieşeni… e varză, se duc nabii suspensiile la maşină şi pierzi foarte mult timp. Să mai zic cât de greu se ajunge Sarmizegetusa? Doamne a fost un calvar, iar dacă acest obiectiv nu merită atunci ce merită? Vai câţi bani s-ar scoate din excursiile la Sarmizegetusa, dacă ai avea cum ajunge acolo fără să ai parte de o aventură nefericită!!!

Apoi mi se pare incredil cum de nu există autobuze turistice în marile şi frumoasele oraşe ale României. Eu, pe cuvântul meu dacă nu, aş merge cu o propunere la Primăria din Cluj, cum să nu aibă Clujul aşa ceva? Cum? În Cluj chiar vin mulţi turişti, ar merita. Văd că la Bucureşti avem (am fost cu el şi a fost super!). Clujul, Sibiul, Timişoara, Iaşi… păi ar fi de vis să apară acest gen de autobuze, imaginati-vă că mulţi turişti habar nu au ce să vadă în aceste oraşe, chiar şi eu, de merg mâine la Iaşi (n-am fost niciodată), nu mi-ar fi foarte comod să mă plimb în voie pe la obiective, dar un asemenea autobuz m-ar rezolva problema.

Hai să nu mă întind, deci ar fi două modalităţi deocamdată prin care aş mişca ceva în domeniul turismului din România: drumurile judeţene şi comunale reabilitate la modul serios şi autobuzele turistice din marile oraşe!

Salina Turda

2. Dacă un străin v-ar cere o listă cu 5 obiective turistice mai puţin cunoscute din Romania ce i-aţi propune şi de ce?

1. Castelul de la Ciucea (Casa Memorială Octavian Goga) despre care tocmai am vorbit şi am zis de ce merită vizitat.

2. Salina Turda pentru că este un loc absolut deosebit, mai ales acum după reamenajare arată foarte S.F, este inedită ce mai! Am fost de vreo 4 ori şi sper să mai ajung şi anul acesta, e de neratat dacă treceţi prin zona Cluj-Turda :)

3. Casa Memorială Ioan Slavici şi Cetatea de la Şiria (judeţul Arad) le iau împreună pentru că aşa şi recomand să se viziteze, sunt probabil cele mai de seamă obiective turistice din judeţul Arad, din păcate însă pentru potenţialul turistic al Aradului nimeni nu face nimic :(

4. Peştera Meziad (judeţul Bihor) pentru că este una dintre cele mai mari şi mai lungi peşteri din România, un rai al speologilor şi al tuturor celor care ajung pe Valea Meziadului.

5. Biserica Sfântul Nicolae de la Densuş (jud. Hunedoara) pentru că este una dintre cele mai vechi biserici de rit bizantin din România, este situată într-un loc pitoresc, dar destul de puţină lume trece pe acolo.

Biserica de la Densuş

3. Dacă aţi reprezenta România într-o altă ţară ce suveniruri autentice din România aţi duce cadou?

Chiar am avut de trimis un colet cuiva din Portugalia şi am ales să-i trimitem nişte ţuică adevărată cum se face pe aici pe la noi prin centru/vest :) Deci aş mai face cadou aşa ceva pentru că este foarte apreciată.

Aş mai dărui şi un film de-al lui Sergiu Nicolaescu, cu subtitrare în engleză, dar chiar am căutat pentru cineva şi să ştiţi că nu prea au subtitrări filmele româneşti. Mare, mare păcat :(

Pentru doamne poate o ie ţărănească sau ouă încondeiate, sau albume de artă despre artişti români, însă bilingve sau traduse (am căutat unul despre Corneliu Baba până aproape să renuţ şi într-un final am găsit ceva şi a fost fericirea maximă). Cred că mai marii noştri nu se gândesc că şi acest program de suveniruri face parte tot din promovarea turistică a României. Mai avem de învăţat asta e…

Trenul de Trieste

Titlu: Trenul de Trieste

Autor: Domnica Rădulescu

Editura: Tritonic, 2008

Traducerea: Oana Durican (nu am înţeles de ce nu a tradus cartea chiar autoarea care nu a uitat limba română)

Nr. pagini: 266

Preţ: 38 RON pe librariileonline.ro

Recunosc că am cumpărat această carte la primul impuls pentru că avea Trieste în titlu, iar Trieste pe lângă faptul că este Italia, mai este şi unul din locurile mai putin turistice ale Italiei, deci un loc în care vreau să ajung, pentru frumuseţe şi inedit. Categoric cartea nu este una despre Trieste şi nici măcar nu este una despre călătorii, sau… hmm, poate că este despre un anumit fel de călătorie. Cert este că am ţinut în mâini şi am băgat la suflet una dintre cele mai bune poveşti despre libertate.

Cartea scriitoarei americane de origine română, Domnica Rădulescu, este o carte autobiografică ce include şi episoade de ficţiune, însă până la urmă a ieşit un fel de roman, destul de bun şi destul de prost în acelaşi timp. De ce bun? Pentru că pentru una ca mine care le revoluţia din ’89 avea 5 ani, poveştile cu iz de comunism spuse bine, aduc mereu câte o piesă nouă în puzzle-ul “pe vremuri” pe care n-am pretenţia că-l cunosc.

Trenul de Trieste ne aduce povestea de dragoste, dor şi libertate a unei studente din Bucureştiul lui “Nea’ Nicu”, Mona. Mona îl iubeşte pe Mihai, dar tot Mona îl mai bănuieşte pe băiat că ar putea fi securist. Toate acestea Mona le resimte pe fundalul contextului politic care îi hărţuieşte familia şi implicit pe ea, care se vede atrasă în tot felul de posturi stânjenitoare pentru aş turna tatăl sau colegii la securitate. Aşa că Mona lasă tot şi fuge. Întâi ajunge la Trieste (de unde şi titlul cărţii), primul ei contact cu lumea “reală” cu lumea fără turnători şi secutitate, dar şi cu lumea fără acasă şi fără iubire. De aici însă Mona ajunge să plece în USA crezând că trebuie să ajungă pe tărâmul tuturor posibilităţilor ca să uite complet de România ei iubită cu patimă şi urâtă la aceeaşi intensitate. După ce ajunge însă la Chicago, se căsătoreşte şi trăieşte visul, nu doar al ei ci şi al familiei ei, familiei care şi-a trăit libertatea doar prin ea, Mona realizează că trecutul nu este doar o poveste ci chiar o esenţă a întregii ei fiinţe.

Iubirea pe care în toţi anii de după plecarea din România, i-o poartă lui Mihai, frustrarea că a plecat cu misterul neeluciat (a fost EL sau nu a fost securist?), faptul că nu poate să-şi găsească împlinirea alături de soţul ei, dorul nemărginit de acel acasă pe care nu a mai reuşit să-l cunoască în altă parte decât la Bucureşti, toate aceste îi încolţesc Monei în minte ideea de a se întoarce şi a se pune de acord cu trecutul ei.

Cartea este o carte de dragoste pentru patria mamă, o dragoste pe care numai fugind din ţară cred că te poate încerca. Mona se întoarce, dar nu voi deconspira ce găseşte şi nu am să vă spun câte din frământările ei îşi găsesc rezolvare. Totuşi trebuie să mai răspund şi la faptul că am admis că romanul este şi unul destul de prost. De ce? În prium rând pentru că finalul a fost foarte dezamăgitor, iar dincolo de povestea ce m-a ţinut cu sufletul cu gură cred că mai stă şi o campanie de marketing a doamnei Răduescu. Poate mă înşel, însă dânsa după ce a publicat acest roman în engleză, aşa cum l-a şi scris de fapt, l-a “adus” în România odată cu venirea ei pentru susţinerea unor cursuri pe la universităţile din ţară. Dar, desigur acest lucru nu poate fi privit numai negativ, iar eu mă bucur că fie şi pentru atâta lucru romanul a ajuns să fie tradus şi la noi.

Dacă e să pun pe cântar, lucrurile bune din roman, stilul şi povestea în sine înclină balanţa spre lucrurile pozitive şi tind ca pe cele mai puţin bune să le dau uitării. Aşa că, vă recomand cu căldură acest roman despre România pe care unii o cunoaştem doar din auzite şi despre povestea unei tinere pentru care România va fi mereu primul dor între doruri.