O mare, mare nebunie îmi populează gândurile din primul moment în care nişte imagini (şi nişte cuvinte şi mai apoi omul din
spatele acestora) mi-au neliniştit într-un sens atât de plăcut fiinţa, pentru totdeauna. Firesc şi fără nicio urmă de încăpăţânare, Provence a intrat în mine şi nu cred că va ieşi, nici după ce o să ajung acolo (nu ştiu când, căci ai nevoie de măcar 2 săptămâni sau cel puţin eu măcar de atâta aş avea nevoie).
A început deci cu blogul dedicat Provence-ului, a continuat cu un ghid care să mă facă să visez de-a binelea plănuind o vacanţă pe zile, a urmat cartea Un an în Provence a lui Peter Mayle, iar cireaşa de la tort a fost filmul A Good Year cu Marion Cotilard şi Russel Crowe (asta după ce citisem în 2010 cartea cu acelaşi nume, dar nu mă cucerise definitv ca şi filmul, poate şi din cauză că filmul a venit ca o “incununare” a nebuniei care mă pornise).
Dacă blogul mă face să visez de fiecare dată când îl citesc şi o fac des, mai ales şi mai ales când mă simt aiurea, deprimată şi obosită de făcut numai planuri, dacă filmul m-a entuziasmat peste măsură într-o duminică după amiază când s-au aşternut peste oraş ultimii fulgi de anul acesta, dacă ghidul stă acolo cuminte şi aşteaptă să fie răsfoit la faţa locului, cartea lui Peter Mayle în schimb, a stârnit în mine desăvârșit, ideea că poate mai este un singur loc în Europa pe care să-mi 
doresc să-l văd mai mult ca şi Coasta Amalfi şi acela este Provence-ul. Cartea nu este genială, nu este o capodoperă şi nici pot zice că este cea mai bună cartea de gen pe care am citit-o, dar pentru cineva care i-a înebunit pe toţi cei din jur cu Provence-ul, cartea este lectură obligatorie. În plus este comică şi tonică, povesteşte cu foarte mult umor despre viaţa unui cuplu de englezi care au hotărât să-şi ia o locuinţă şi să trăiască un an în Provence (din ianuarie, până în decembrie). Cuplu este format chiar din autor şi soţia lui, iar acel an în Provence le schimbă viaţa pentru totdeauna, aşa cu putem vedea din continuările cărţii (Din nou în Provence şi Provence pentru totdeauna), pe care tocmai le citesc.
Dacă ai vreo îndoială referitoare la faptul că Franţa nu ar fi raiul gurmanzilor şi al acelui joie de vivre, atunci cartea britanicului Peter Mayle cu siguranţă te va face să nu mai ai nicio îndoială. Dacă mai ai vreo îndoială asupra faptului că francezii sunt cei mai comici locuitori ai Europei, sau dacă te mai îndoieşti că lanurile de lavandă arată ca în vederi, ori mistralul chiar este cel mai răutăcios vânt posibil, cartea aceasta îţi va demonstrata tot ce trebuie demonstrat despre Provence.
Întrebarea este desigur, când merg, iar răspunsul este evident, nu știu, din cauza… atâtor
alte cauze. Ce fac până atunci în afară de a jerpeli ghidul acela de care v-am zis şi în afară de intra obsesiv pe blogul minunat pe care îl recomand din suflet oricui are o zi fără ţintă, ce fac? Păi în primul rând mi-am mai achiziţionat de la DeAgostini un număr din colecţia În jurul lumii, numărul despre Provence: Un ţinut pitoresc şi nu am găsit până acum momentul potrivit ca să-l văd, căci îmi trebuie linişte, pace, niciun alt gând care să tulbure şi o dispoziţie care să mă facă să sorb fiecare imagine, altfel nu vreau să-i stric farmecul.
Şi tot până atunci, Provence pentru mine va reprezenta la modul superlativ Toscana Franţei, o Toscană care sper să mă uimească la faţa locului mai mult chiar decât Toscana Italiană a reuşit să o facă, iar asta e greu. Deci cum să procedez cu o iubire de genul acesta: să o alimentez ca să nu moară, dar să nu o supraevaluez ca să nu mă dezamăgească?!?
