14 martie 2012

Leapşa turistică despre România

Leapşa am primit-o de la Aliceee la iniţiativa celor de la Prăvălia de acasă fără să ştie ei ce “Romanian week” au creat la mine pe blog :) Oricum leapşa a venit la fix pentru R(omânia) M(erită) D(escoperită). RMD!

Sunt 3 întrebări frumoase, la care înainte de a răspunde eu, o să îi rog pe următorii prieteni, dacă doresc şi au chef de puţin “travel românesc” să răspundă şi ei: Plimbărici, Tomata, Mărgeluţa, Camelia, Oana, Ana, Monica şi Claudia :)

1. Dacă aţi avea puterea ministerului voi cum aţi promova România din punct de vedere turistic?

România suferă foarte rău la capitolul infrastructură, că nu avem autostrăzi este una, că unele drumuri judetene, comunale etc sunt impracticabile este altceva şi aici ar trebui lucrat. Ca să ne vină turiştii şi să nu enerveze complet până ajung la destinaţie ne-ar trebui nişte şosele care să se poată numi şosele. O să vă dau un exemplu din judeţul Cluj, sunt zone deosebite la care efectiv nu se poate ajunge, se ajunge greu şi pe timp de vară, ce să mai zic iarna: Fizeşu Gherlii, Buza, Geaca, o zonă de lacuri de pescuit impresionantă… dar nişte drumuri care scot din pepeni orice şofer, am declarat solemn că nu mai calc acolo, chiar dacă peisajele sunt MINUNATE. Am înţeles că nu sunt bani şi voinţă ca să legăm segmentele de autostradă pe care le avem, dar cred că, să reabilităm câteva drumuri care duc spre locuri turistice deosebite, asta s-ar putea face cu un minim interes. Să vă mai zic de Valea Arieşului? Cu Peştera Scărişoaaă, Staţiunea Arieşeni… e varză, se duc nabii suspensiile la maşină şi pierzi foarte mult timp. Să mai zic cât de greu se ajunge Sarmizegetusa? Doamne a fost un calvar, iar dacă acest obiectiv nu merită atunci ce merită? Vai câţi bani s-ar scoate din excursiile la Sarmizegetusa, dacă ai avea cum ajunge acolo fără să ai parte de o aventură nefericită!!!

Apoi mi se pare incredil cum de nu există autobuze turistice în marile şi frumoasele oraşe ale României. Eu, pe cuvântul meu dacă nu, aş merge cu o propunere la Primăria din Cluj, cum să nu aibă Clujul aşa ceva? Cum? În Cluj chiar vin mulţi turişti, ar merita. Văd că la Bucureşti avem (am fost cu el şi a fost super!). Clujul, Sibiul, Timişoara, Iaşi… păi ar fi de vis să apară acest gen de autobuze, imaginati-vă că mulţi turişti habar nu au ce să vadă în aceste oraşe, chiar şi eu, de merg mâine la Iaşi (n-am fost niciodată), nu mi-ar fi foarte comod să mă plimb în voie pe la obiective, dar un asemenea autobuz m-ar rezolva problema.

Hai să nu mă întind, deci ar fi două modalităţi deocamdată prin care aş mişca ceva în domeniul turismului din România: drumurile judeţene şi comunale reabilitate la modul serios şi autobuzele turistice din marile oraşe!

Salina Turda

2. Dacă un străin v-ar cere o listă cu 5 obiective turistice mai puţin cunoscute din Romania ce i-aţi propune şi de ce?

1. Castelul de la Ciucea (Casa Memorială Octavian Goga) despre care tocmai am vorbit şi am zis de ce merită vizitat.

2. Salina Turda pentru că este un loc absolut deosebit, mai ales acum după reamenajare arată foarte S.F, este inedită ce mai! Am fost de vreo 4 ori şi sper să mai ajung şi anul acesta, e de neratat dacă treceţi prin zona Cluj-Turda :)

3. Casa Memorială Ioan Slavici şi Cetatea de la Şiria (judeţul Arad) le iau împreună pentru că aşa şi recomand să se viziteze, sunt probabil cele mai de seamă obiective turistice din judeţul Arad, din păcate însă pentru potenţialul turistic al Aradului nimeni nu face nimic :(

4. Peştera Meziad (judeţul Bihor) pentru că este una dintre cele mai mari şi mai lungi peşteri din România, un rai al speologilor şi al tuturor celor care ajung pe Valea Meziadului.

5. Biserica Sfântul Nicolae de la Densuş (jud. Hunedoara) pentru că este una dintre cele mai vechi biserici de rit bizantin din România, este situată într-un loc pitoresc, dar destul de puţină lume trece pe acolo.

Biserica de la Densuş

3. Dacă aţi reprezenta România într-o altă ţară ce suveniruri autentice din România aţi duce cadou?

Chiar am avut de trimis un colet cuiva din Portugalia şi am ales să-i trimitem nişte ţuică adevărată cum se face pe aici pe la noi prin centru/vest :) Deci aş mai face cadou aşa ceva pentru că este foarte apreciată.

Aş mai dărui şi un film de-al lui Sergiu Nicolaescu, cu subtitrare în engleză, dar chiar am căutat pentru cineva şi să ştiţi că nu prea au subtitrări filmele româneşti. Mare, mare păcat :(

Pentru doamne poate o ie ţărănească sau ouă încondeiate, sau albume de artă despre artişti români, însă bilingve sau traduse (am căutat unul despre Corneliu Baba până aproape să renuţ şi într-un final am găsit ceva şi a fost fericirea maximă). Cred că mai marii noştri nu se gândesc că şi acest program de suveniruri face parte tot din promovarea turistică a României. Mai avem de învăţat asta e…

Trenul de Trieste

Titlu: Trenul de Trieste

Autor: Domnica Rădulescu

Editura: Tritonic, 2008

Traducerea: Oana Durican (nu am înţeles de ce nu a tradus cartea chiar autoarea care nu a uitat limba română)

Nr. pagini: 266

Preţ: 38 RON pe librariileonline.ro

Recunosc că am cumpărat această carte la primul impuls pentru că avea Trieste în titlu, iar Trieste pe lângă faptul că este Italia, mai este şi unul din locurile mai putin turistice ale Italiei, deci un loc în care vreau să ajung, pentru frumuseţe şi inedit. Categoric cartea nu este una despre Trieste şi nici măcar nu este una despre călătorii, sau… hmm, poate că este despre un anumit fel de călătorie. Cert este că am ţinut în mâini şi am băgat la suflet una dintre cele mai bune poveşti despre libertate.

Cartea scriitoarei americane de origine română, Domnica Rădulescu, este o carte autobiografică ce include şi episoade de ficţiune, însă până la urmă a ieşit un fel de roman, destul de bun şi destul de prost în acelaşi timp. De ce bun? Pentru că pentru una ca mine care le revoluţia din ’89 avea 5 ani, poveştile cu iz de comunism spuse bine, aduc mereu câte o piesă nouă în puzzle-ul “pe vremuri” pe care n-am pretenţia că-l cunosc.

Trenul de Trieste ne aduce povestea de dragoste, dor şi libertate a unei studente din Bucureştiul lui “Nea’ Nicu”, Mona. Mona îl iubeşte pe Mihai, dar tot Mona îl mai bănuieşte pe băiat că ar putea fi securist. Toate acestea Mona le resimte pe fundalul contextului politic care îi hărţuieşte familia şi implicit pe ea, care se vede atrasă în tot felul de posturi stânjenitoare pentru aş turna tatăl sau colegii la securitate. Aşa că Mona lasă tot şi fuge. Întâi ajunge la Trieste (de unde şi titlul cărţii), primul ei contact cu lumea “reală” cu lumea fără turnători şi secutitate, dar şi cu lumea fără acasă şi fără iubire. De aici însă Mona ajunge să plece în USA crezând că trebuie să ajungă pe tărâmul tuturor posibilităţilor ca să uite complet de România ei iubită cu patimă şi urâtă la aceeaşi intensitate. După ce ajunge însă la Chicago, se căsătoreşte şi trăieşte visul, nu doar al ei ci şi al familiei ei, familiei care şi-a trăit libertatea doar prin ea, Mona realizează că trecutul nu este doar o poveste ci chiar o esenţă a întregii ei fiinţe.

Iubirea pe care în toţi anii de după plecarea din România, i-o poartă lui Mihai, frustrarea că a plecat cu misterul neeluciat (a fost EL sau nu a fost securist?), faptul că nu poate să-şi găsească împlinirea alături de soţul ei, dorul nemărginit de acel acasă pe care nu a mai reuşit să-l cunoască în altă parte decât la Bucureşti, toate aceste îi încolţesc Monei în minte ideea de a se întoarce şi a se pune de acord cu trecutul ei.

Cartea este o carte de dragoste pentru patria mamă, o dragoste pe care numai fugind din ţară cred că te poate încerca. Mona se întoarce, dar nu voi deconspira ce găseşte şi nu am să vă spun câte din frământările ei îşi găsesc rezolvare. Totuşi trebuie să mai răspund şi la faptul că am admis că romanul este şi unul destul de prost. De ce? În prium rând pentru că finalul a fost foarte dezamăgitor, iar dincolo de povestea ce m-a ţinut cu sufletul cu gură cred că mai stă şi o campanie de marketing a doamnei Răduescu. Poate mă înşel, însă dânsa după ce a publicat acest roman în engleză, aşa cum l-a şi scris de fapt, l-a “adus” în România odată cu venirea ei pentru susţinerea unor cursuri pe la universităţile din ţară. Dar, desigur acest lucru nu poate fi privit numai negativ, iar eu mă bucur că fie şi pentru atâta lucru romanul a ajuns să fie tradus şi la noi.

Dacă e să pun pe cântar, lucrurile bune din roman, stilul şi povestea în sine înclină balanţa spre lucrurile pozitive şi tind ca pe cele mai puţin bune să le dau uitării. Aşa că, vă recomand cu căldură acest roman despre România pe care unii o cunoaştem doar din auzite şi despre povestea unei tinere pentru care România va fi mereu primul dor între doruri.