Atunci când eram foarte tânăr şi mă năpădea dorul de ducă, vârstnicii din jurul meu mă asigurau că, odată ajuns la maturitate, mă voi vindeca de această poftă nebună. Când am mai crescut remediul prescris era vârsta mijlocie. La vârsta mijlocie, că o vârsta şi mai înaintată îmi va calma febra de a călători şi, acum, când am împlinit 58 de ani, mă gândesc că poate numai senilitatea îmi va aduce vindecarea. Nimic n-a funcţionat. Patru semnale răguşite de sirenă trase de un vapor sunt suficiente să simt cum mi se zârlesc firele de păr pe ceafă şi încep să zdupăi din picioare. Huruitul unui avion, al unui motor care se ambalează , chiar şi numai tropotul copitelor unui cal pe pavaj îmi trezesc acel vechi fior , simt cum mi se usucă gura, încep să privesc în gol, palmele mi se înfierbântă şi stomacul mi se frământă sus sub coaste. Într-un cuvânt lucrurile nu se schimbă deloc în bine; în şi mai multe cuvinte, odată hoinar, pe veci hoinar. Mă tem că boala-i fără leac. Am scris toate astea nu pentru a-i sfătui pe alţii, ci ca să mă dumiresc eu însumi.
Când virusul neastâmpărului pune stăpânire pe un om îndărătnic şi drumul care i se deschide în faţă apare lat, şi drept, şi atrăgător, victima trebuie să descopere mai întâi un motiv suficient de pertinent ca s-o ia la picior. Asta nu-i o problemă pentru un hoinar adevărat, are deja pregătite nenumărate argumente din care să aleagă, apoi trebuie să-şi pună la cale călătoria în timp şi spaţiu, să aleagă o direcţie şi o destinaţie. Ultimul lucru pe care îl mai are de făcut este călătoria însăşi…
Aşa începe cartea lui John Steinbeck, Călătorii cu Charley, considerată a fi una dintre cele mai bune cărţi de călătorie scrie vreodată. Am început-o dar nu am avut timp de ea, aştept un moment prielnic în care să mă aşez într-un loc ca cel de mai jos şi să evadez prin… America.
