Un subiect greu de digerat

Citeam cu ceva vreme in urmă la Tomata un articol despre sinucidere, articol care a creat la vremea lui multe controverse, doar toată lumea se pricepe și la asta, nu? Nu pretind că eu aș fi avut pe acolo o părere pertinentă, susțin chiar faptul că nu știu despre ce este vorba când aducem în discuție un subiect atât de delicat și de deranjant. Dar, citind “Pe culmile disperării” a lui Cioran, am găsit părerea lui și m-am cutrenurat la faptul că un băiat (practic) de 22-23 de ani, cât avea Cioran când a făcut însemnările reunite în acestă carte, a putut simți așa ceva:

Cîtă laşitate în concepţia celor care susţin că sinuciderea este o afirmaţie a vieţii! Pentru aşi scuza lipsa de îndrăzneală, inventează diverse motive sau elemente care să le scuze neputinţa. În realitate, nu există voinţă sau hotărîre raţională de a te sinucide, ci numai determinante organice, intime, care predestinează la sinucidere.

Sinucigaşii simt o pornire patologică înspre moarte, pe care, deşi îi rezistă conştient, ei no pot totuşi suprima. Viaţa din ei a ajuns la un astfel de dezechilibru, încît nici un motiv de ordin raţional no mai poate consolida. Nu există sinucideri din hotărîri raţionale, rezultate din reflexii asupra inutilităţii lumii sau asupra neantului acestei vieţi. Iar cînd ni se opune cazul acelor înţelepţi antici ce se sinucideau în singurătate, eu voi răspunde că sinuciderea lor era posibilă numai prin faptul că au lichidat viaţa din ei, că au distrus orice pîlpîire de viaţă, orice bucurie a existenţei şi orice fel de tentaţie. A gîndi mult asupra morţii sau asupra altor probleme periculoase este desigur a da o lovitură mai mult sau mai puţin mortală vieţii, dar nu este mai puţin adevărat că acea viaţă, acel corp în care se frămîntă astfel de probleme trebuie să fi fost anterior afectat pentru a permite astfel de gînduri. Nimeni nu se sinucide din cauza unor întîmplări exterioare, ci din cauza dezechilibrului său interior şi organic. Aceleaşi condiţii exterioare defavorabile pe unii îi lasă indiferenţi, pe alţii îi afectează, pentru ca pe alţii săi aducă la sinucidere. Pentru a ajunge la ideea obsedantă a sinuciderii trebuie atîta frămîntare lăuntrică, atît chin şi o spargere atît de puternică a barierelor interioare, încît din viaţă să nu mai rămînă decît o ameţeală catastrofală, un vîrtej dramatic şi o agitaţie stranie. Cum o să fie sinuciderea o afirmaţie a vieţii? Se spune: te sinucizi, fiindcă viaţa ţia provocat decepţii. Ca atare ai dorito, ai aşteptat ceva de la ea, dar ea nu ţia putut da. Ce dialectică falsă! Ca şi cum acel ce se sinucide nar fi trăit înainte de a muri, nar fi avut ambiţii, speranţe, dureri sau deznădejdi. În sinucidere, faptul important este că nu mai poţi trăi, care nu rezultă dintrun capriciu, ci din cea mai groaznică tragedie interioară. Şi a nu mai putea trăi este a afirma viaţa? Orice sinucidere, din moment ce e sinucidere, e impresionantă. Mă mir cum oamenii mai caută motive şi cauze pentru a ierarhiza sinuciderea sau pentru ai căuta diverse feluri de justificări, cînd no depreciază. Nu pot concepe o problemă mai imbecilă decît aceea care sar ocupa cu ierarhia sinuciderilor, care sar referi la sinuciderile din cauză înaltă sau la cele din cauză vulgară etc.… Oare faptul de aţi lua viaţa nu este el atît de impresionant încît orice căutare de motive pare meschină? Am cel mai mare dispreţ pentru acei care rîd de sinuciderile din iubire, deoarece aceştia nu înţeleg că o iubire ce nu se poate realiza este pentru cel ce iubeşte o anulare a fiinţei lui, o pierdere totală de sens, o imposibilitate de fiinţare. Cînd iubeşti cu întreg conţinutul fiinţei tale, cu totalitatea existenţei tale subiective, o nesatisfacere a acestei iubiri nu poate aduce decît prăbuşirea întregii tale fiinţe. Marile pasiuni, cînd nu se pot realiza, duc mai repede la moarte decît marile deficienţe. Căci în marile deficienţe te consumi întro agonie treptată, pe cînd în marile pasiuni contrariate te stingi ca un fulger. Nam admiraţie decît pentru două categorii de oameni: pentru acei care pot oricînd înnebuni şi pentru acei care în fiecare clipă se pot sinucide. Numai aceştia mă impresionează, fiindcă numai în ei clocotesc mari pasiuni şi se dezvoltă mari transfigurări. Acei care trăiesc viaţa pozitiv, cu siguranţa fiecărei clipe, încîntaţi de trecut, prezent şi viitor, nau decît stima mea. Singuri aceia care în fiecare moment iau contact dramatic cu realităţile ultime mă zguduie pînă dincolo de orice rezistenţă.

De ce nu mă sinucid? Fiindcă mie mie scîrbă atît de moarte, cît şi de viaţă. Sînt un om care ar trebui aruncat undeva, întrun cazan cu flăcări. Nu pricep absolut deloc ceo fi cu mine în acest univers. Simt în acest moment o necesitate de a striga, de a scoate un urlet care să îngrozească întreaga lume, să facă pe toţi să tremure, să plesnească întro nebunie de groază.

3 comentarii

  1. Da, insemnarile lui Cioran te cutremura, dar nu ai cum să nu-l iubești pe Cioran, de la fața lui candidă, la pasajele sale însuflețite :)

Dă-i un răspuns lui Bianca Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.