Citeam ieri la Luiza, despre scrisoarea Anei-Maria Păunescu și nici nu am avut curajul să comentez. M-a atins oricum…
Nu l-am agreat foarte tare pe Păunescu, nu știu de ce mereu mi s-a părut o persoană care se apleacă după cum bate vântul, dar poate nu eram eu la curent. Insă după ce am citit scrisoarea ficei, ieri, în această dimineața m-am întristat destul de tare…
Poetul care ne-a dat Totuși, iubirea, creatorul Cenaclului Flacăra care la rândul lui a dat României mari artiști, a plecat azi… îmi pare rău, Ana-Maria, știu că nu ați “făcut destule împreună” și poate că nu te va alina nimic, dar te rog să mă crezi că niciodată nu ar fi fost destule, mereu, el ar fi plecat prea devreme…
“Şi totuşi există iubire
Şi totuşi există blestem
Dau lumii, dau lumii de ştire
Iubesc, am curaj şi mă tem.
Ce spun se aude aiurea,
Mă-ntorc la silaba dintâi,
Prăval peste tine pădurea:
Adio, adică rămâi.”