Și se întâmplă ca acelea să fie cele pe care nu am cum să le mai trăiesc altfel decât în memorie și atunci am starea pe care o am acum, zilele astea… melancolie.
Nu am fost o mare fană a duminicilor, dar multe dintre cele din copilărie încă își păstrează aroma nealterată în mintea mea, multe dintre acele duminici mă fac să tresar numai când o rază de soare îmi amintește de ele. De exemplu ieri… a fost foarte frumos afară, dar nu am plecat niciunde, am ieșit doar pe balcon și am respirat, mi-am umplut plămânii cu exact același aer de prin ’92-’93-’94. Amintirile au venit și mi-am umplut sufletul… eram la Ineu, acasă, ne pregăteam să luăm masa de prânz (de fiecare dată în familie cu supa de pui, friptura, cartofii piure și ceva plăcintă). Tati ca de obicei (priceput în bucătări) se pregătea să strecoare supa, mami poate încă mai urmărea cuptorul să vadă dacă mai lasă sau nu plăcintă… iar la Radio România Actualități (mergea tot timpul în bucătărie) se auzea o muzică (foarte cunoscută, dar nu știu melodia, e un jingle drăguț de tot și acum îl au cei de la Radio), care era ca un semnal că era ora prânzului. (Nu l-am mai auzit de mult, dar de fiecare dată când îl aud parcă inima îmi bate mai tare).
Iubeam momentele astea, le așteptam toată săptămâna, erau oaza mea de liniște, erau oaza mea de bucurie… de fapt cred că atunci mă simțeam cel mai protejată, cel mai iubită și cel mai fericită. Apoi mă tolăneam cu tati la televizor, el adormea după 5 minute, eu mă uitam la emisiuni gen “Turnul Babel” sau ce emisiuni duminicale mai existau în vremea aia (vă mai amintiți de ele?). Dacă mă plictiseam mă puneam să citesc sau să scriu diverse chestii, era așa o “dulce, plictiseală”. Poate mă gândeam că a doua zi merg la școală, poate mă gândeam doar la ce să mai fac până seara, poate nu mă gândeam la nimic… ce plăcut era…
Vântul mai bate puțin, îmi răvășește părul și… brusc e sâmbătă… ascutăm meciurile la Radio Timișoara, afară e soare, mami spală, tati trebăluiește cu o ureche la radio cu una la mine să audă ce fac. Ne facem planuri, multe, multe planuri…
Apoi poate timpul chiar trece prea repede, e CM de fotbal (America ’94), tati ne zice să nu-i facem program, noi două râdem :)) Apoi poate mai renunță el la niște meciuri, poate renunță mami la “azi avem de lucru”, poate renunț și eu la joaca pe afară și merg să văd un meci cu el în cameră. Eu cu un suc, el cu o bere… (nu-și lua nicio bere fără să ia și la “fetele” lui ceva).
“Și să vezi ce meci va fi diseară!”, “Azi noapte când s-a calificat România în sferturi, am sărit de pe fotoliu și am venit și v-am pupat.” “Ai simțit? Mami s-a trezit.”.
Eu nu mă trezisem… uneori aș prefera să nu mă fi trezit nici acum. Uneori. E luni.