Vă povestesc azi în Vinerea Mare despre 3 filme care m-au marcat iremediabil… “vă povestesc” e un fel de-a zice, căci nu prea o să vă pot descrie în cuvinte ce am simțit când le-am văzut, au fost sentimente amestecate de iubire și ură față de oameni, de frică și bucurie înaintea vieții, de curaj dar și de regret în fața experiențelor umane… .
Cu un nod în gât am urmărit “Le scaphandre et le papillon” la o lună după ce tot cu un nod în gât am terminat de citit și cartea. Povestea lui Jean Dominique Bauby a trecut ca o furtună prin sentimetele mele lăsând în urmă ceva asemănător unui cutremur de 9 grade pe scara Richter. Am detaliat subiectul când am scris despre carte. Nu revin decât să vă spun că e un film care nu vă poate lăsa indiferenți, un subiect tratat cu cea mai mare seriozitate de regizorul Julian Schnabel care în 2007 a încredințat rolurile principale unor celebri actori francezi ca Mathieu Amarlic și Emmanuelle Seigner făcând o treabă execelentă și o transpunere a cărții pe peliculă de mare și incontestabilă valoare.
că aș greși cu mult.
La scurt timp la recomandarea lui Dragoș am văzut Mare Dentro care stătea de mult timp și mă aștepta, am plâns ca un copil mai ales la final, iar pe toată durata filmului o tristețe răvășitoare m-a copleșit, chiar dacă povestea a avut părțile ei comice (a se citi hilare) și părțile ei pline de speranță. A fost printre puținele filme care chiar nu am știut cum să-mi doresc să le văd ajunse la final (adică cu finalul meu sau cu cel destul de previzibil al autorului). Chiar nu am știu ce fel de final ar avea mai mult impact asupra mea… încă nu știu dacă aș fi reacționat la fel dacă filmul s-ar fi sfârșit pre cum am sperat eu eu. Doamne… de ce nu l-oi fi văzut până acum? Javier Bardem a făcut fără îndoială rolul vieții sale, iar regizorul Alejandro Amenabar nu a dezamăgit nici de această dată. Cei care nu l-au văzut să facă bine să-l vadă. Vorbesc foarte serios pentru că în proporție de 99% sunt convisă că o să vă întrebați și voi de ce nu l-ați văzut până acum ?!?
Nu se putea să închei azi fără să amintesc măcar de filmul lui Mel Gibson pe vreau să-l revăd, căci prima dată, acum 5 ani parcă mi s-a părut prea dur. E vorba evident de Passion of the Christ. Offf… Doamne… am auzit că au existat persoane care au ieșit plângând din sala de cinema, am auzit de persoane care au fost atât de oripilate că și-au promis că nu vor mai privi filmul nicodată. Eu, l-am văzut pe Pro TV prin preajma Paștelui, l-am considerat prea dur pentru gusturile mele, l-am savurat cu ochii mijiți, tocmai de aceea n-ar strica să-l văd acum cu alți ochi, la propriu. Este un film inedit, este valoros ca realizare, povestea arhicunoscută este însă cu mult mai sângeroasă decât în toate celalte filme despre viața lui Iisus. Să nu uităm de cele două doamne ale cinematografiei care au făcut din cele două Marii din film personaje de valoare, e vorba de Maia Morgenstern și de Monica Bellucci. Sincer James Caviezel în rolul lui Iisus nu m-a impresionat, l-aș fi preferat oricând pe renumitul Robert Powell cu tot cu vârsta sa (Iisus în majoritatea filmelor de gen pe care le-am văzut).