Lacrimile

Când izgonit din cuibul veșniciei
întâiul om
trecea uimit și-ngândurat prin codrii ori pe câmpuri,
îl chinuiau mustrându-l,
lumina, zarea, norii-și din orice floare
îi săgeta c-o amintire paradisul-
Și omul ce-l dintâi pribeagul nu știa să plângă.
Odată istovit de-albastrul prea senin
al primăverii,
cu suflet de copil întâiul om
căzu cu fața în pulberea pământului:
“Săpâne i-am vederea,
ori dacă-ți stă-n putință împăienjenește-mi ochii
c-un giulgiu să nu mai văd
nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei și nici nori,
căci vezi- lumina lor mă doare.”

Și atuncea Milostivul într-o clipă de-ndurare
îi dete-lacrimile.

(Lucian Balga-‘Poemele Luminii” 1919)

You may also like

2 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.