Șoricel de bibliotecă? Nu.

Înainte să vin aici știam clar că vizita la bibliotecă trebuie să fie unul din cele mai importante lucruri. Trebuie să mă ocup de Spengler și “Declinul Occidentului” (în franceză, pe cât posibil). M-am urnit cu greu mai ales că nici nu știam ce să caut și mai ales cum. Dar, v-am mai povestit că am dat peste oameni faini pe aici, așa că a fost extrem de ușor și la biblio. Domnul de la departamenul “Magasins” mi-a căutat toate cărțile și m-a lămurit: “nu trebuie să stau în bibliotecă pentru că toate cărțile de care am eu nevoie pot fi împrumutate acasă, unde le țin 28 de zile dacă doresc”. A fost o veste mai mult decât îmbucurătoare.

Așadar m-am pus pe căutat cote și în final m-am decis asupra următoarelor:
Declinul Occidentului- Oswald Spengler (în franceză- merge fooooaaaaarte greu)
L’etre Historique- Lucian Blaga (mai mult din mândrie, căci am acasă în original)
NON- Eugene Ionesco (în traducerea fiicei sale Marie-France, că vorba aia dacă nu Ionesco în Franța atunci cine?)
șiiiii… în română (căci da, există cărți în română chiar la Biblioteca Universitară):
Timpul trăirii. Timpul mătrurisirii- Eugen Simion (jurnalul parizian, pe care îl citesc momentan)
Bibliografia Literaturii române 1948-1960 coordonată de Tudor Vianu

Astea sunt, le am deja de o săptămână și sunt tare mândră că “am pus mâna pe ele”. După ce le returnez las să treacă o zi și le pot lua iar. Atunci probabil le voi putea ține până plec eu de tot. A !!!! Ieri am fost și pe la biblioteca de limbă română (da, au și așa ceva) pot eventual împrumuta și de acolo, dacă vreau (doar că în română le găsesc și la Cluj). Oricum a crescut inima în mine să știu că dacă mi-e dor să citesc o carte în română (poezie sau chiar un roman) pot găsi acolo. M-am simțit mult mai acasă.

Și dacă vă spun că există și cursuri de limbă română cu profesor francez specilaist pe limba, cultura și civilizația română, sau lectori români de prin Oradea și Timișoara… dar despre asta vă povestesc cu altă ocazie. Acum să vă arat cărțile:


Pisicile frantzuziste…și Capi.

Nu a fost loc în care să ajung aici în Franța și să nu văd pisici peste tot. Se plimbă agale pe stradă și nu dau semne că ar fi sperioase, ba din contră. Pe unele am reușit să le suprind după cum urmează:

Pisica de la Beziers, din fața de la Musee de Beaux Arts dormea liniștită până nu am deranjat-o eu, dar parcă nici foarte tare nu s-a sfiit pentru că am reușit să pun măna pe ea. Cred, pentru că nu mă pricep, că era un motănel pedant.

În Saint Jean de Vedas am găsit următorul exemplar. Vedeți și voi ce elegant stă ea la pozat, aproape că și clipește ca în desene animate. Pare că zice: “…moi?”, sigur e o mademoiselle de cameră scăpată din greșală pe afară.

Mândruța din imagine stătea fix în centru la Jacou ca la stop. Ma privește puțin speriată, dar nu suficient ca să se miște un centimetru. E frumoasă foc și era așa de curată că dacă nu trebuia să calc iarba din părculeț aș fi mers să o iau în brațe.

Domnul este un “cățeluș cu părul creț” care nu fură rața din coteț din simplul motiv că nu cred să fi văzut în viața lui vreuna. Este fotografiat la Montpellier în Tram 2 exact pe scaunul din spatele șoferului. Era împreună cu stăpâna și stătea extrem de cuminte. Cum citesc Singur pe lume, l-am botezat rapid Capi, deși pe Capi din carte mi-l imaginez oarecum altfel :)

Cum nu mă pricem deloc la rase și din astea vă rog pe voi care vă pricepeți să-mi ziceți ce fel de animăluțe văzui :))

La lumina felinarelor

Superbă seara trecută la Montpellier, vânt slab, frig cât să nu uiți că totuși e toamnă, lume multă peste tot, un oraș animat chiar și după lăsarea întunericului.

Și totuși pe Esplanda Charles de Gaulle era liniște deplină, două-trei persoane își mai făceau alergarea de seară, sau vreun stăpân își plimba alene câinele plictisit.
În rest parcul dormea liniștit la lumina felinarelor, în mijlocul orașului și totuși departe de el.



Azi nu am chef.

Nu am chef de plimbări lungi…
…. nici de vizite în locuri noi… nu, azi nu.

N-am chef nici măcar să scriu o poezie deși culmea nu-s într-o stare proastă, ba din contră, am energie chiar dacă m-am trezit la 6 dimineața… poate din cauză că am băut deja două căni de lapte ceea ce acasă nu am făcut de când mă știu.

Nu am chef să termin “Singur pe lume” pentru că am descoperit altă carte care îmi mănâncă timpul. Este vorba de cartea lui Eugen Simion “Timpul trăirii. Timpul mărturisirii.” Și cum să nu o citesc când este de fapt jurnalul lui Simion din cei trei ani petrecuți în Franța ca profesor? Cum să nu o citesc când descrie Parisul în noiembrie? Cum, când așa îl voi descoperii și eu?

Nu am chef să mă chinui să-i înțeleg pe localnici când vorbesc în franceză, pentru că au un accent care mă termină. Azi la școală mi-am dat seama că mă pot înțelege în franceză cu străinii fie că vin din Israel, Maroc, Spania, Anglia sau Algeria pentru că probabil vorbesc franceza așa ca mine, adică tare, rar, introducând cuvinte din altă limbă sau inventând pe loc altele :)) Și auzi… cică în Paris s-ar putea să înțeleg franceza puțin mai bine, așa m-a lămurit azi într-o engleză de baltă o franțuzoiacă născută la Paris care credea că Transilvania e o țară separată de România, dar văzându-mi nedumerirea s-a corectat la timp.

Nu am chef să-mi termin de copiat cursurile de pe foicelele mele în caiețelul cumpărat (chiar au faine caiete francezii) recent văzând cât de mult scriu ăștia la ore. Enorm, în trei săptămâni aproape am cursuri cât pentru un caiet, ceea ce mie în facultate îmi ajungea poate chiar un semestru (specific că este vorba de un caiet mic).

Eh… și scriind aici, încet și fără grabă parcă, parcă mi-a mai venit cheful. Aș vrea să merg la Cape d’Adge să mai văd odată marea până nu vin iar ploile căci le simt aproape și nu a mai plouat de multă vreme. Dar nu merg azi…. poate mâine.

Voi cum stați cu cheful?

Dacă timpul ce ni se dă…


Dacă timpul ce ni se dă
ni s-ar lua,
Ce-ar fi cu viața noastră,
Cum ne-am modifica?
Ce-am face dacă mâine,
nu ar mai exista?
Răsăritul dimineața,
cum l-am aprecia?

Dacă timpul ce ni se dă
ni s-ar lua,
Am fi mai triști cu toții,
dar suntem și așa.
Am alerga spre moarte,
dar alergăm deja.
Apusul serii calde
nu l-am mai apuca.

Dacă timpul ce ni se dă
ni s-ar lua,
Ne-am comporta aiurea
și nici n-am observa.
Ne-am dojeni cu gândul
că TOT nu ni se ia.
Dar știm cu siguranță
că totuși nu-i așa?

Poza: efectuată Marți 3 noiembrie 2009 , aprox. ora 7 dimineața, locația Montpellier.
Poezia: compusă Marți 3 noiembrie 2009, aprox. ora 8 seara (da, m-a apucat damblaua) tot Montpellier.

Întrebări și păreri:
De ce din toate listele (minunate) de lecturi care se găsesc pe blogurile oamenilor “citiți” lipsesc cărțile de poezii? Mă răcâie de multă vreme întrebarea asta mai ales pentru că sunt sigură că oamenii aceia au citit și poezii. De ce nu li se dă acestor cărți importanța cuvenită? Cred că o carte de poezii poate cântării cât două romane. Părerea mea :D

Diferențe care ne apropie, asemănări care ne despart

Unul din cele mai importante aspecte ale șederii mele pe meleaguri franceze este legat de observarea oamenilor. Nimeni nu m-a trimis aici ca să fac o analiză socială, dar eu cred că asta mă îmbogățește mai mult decât orice altceva pentru că nu în fiecare zi poți studia asta. E una să observi oameni și comportamente pe durata unei vacanțe de 2 sau 9 zile și alta să trăiești o vreme (chiar dacă scurtă) într-un alt mediu decât cel în care te-ai născut, crescut, educat, etc. Și cred că-i al naibii de important. Până la urmă schimbul de experineță înseamnă contact zilnic cu altceva decât la “tine”.

Oamenii de aici știu ce înseamnă următoarele: să gândești liber, să te distrezi liber, să iubești liber, să nu fii constrâns de probleme, să treci de prejudecăți, să nu te uiți urât la cel de lângă tine, să-ți ceri scuze pentru orice nimic (ba chiar să spui că-ți pare rău: je suis desolee e un gest reflex). Deci toate astea înseamnă într-un cuvânt: civilizație. În mai multe cuvinte înseamnă: cultura simțului civic și respect maxim pentru propria persoană care se refrânge asupra celor din jur. Un fel de “Pay it forward” dar la o altă scară. Nu spun că nu există “uscături”, dar eu una, dacă în jur e foarte verde, pot trece lejer peste o creangă uscată.

Să le luăm pe rând:
-în aeroport: sunt atât de relaxați că parcă s-au născut “cu vreme” cum spunem noi, nu se grăbesc (poate doar la metrou puțin, dar nu să te dărâme ca la București), zâmbesc mereu, iar dacă greșesc după cum spuneam își spun mereu chiar între ei că le pare foarte rău.

-în avion: dacă au auzit că s-ar putea să aterizăm în altă parte, nu s-a supărat nimeni ca și cum era tot una.

-în cămin: nu știu engleză decât foarte puțini, dar în aia câtă știu fac glume și parcă nu te poți supăra pe ei, salută de la poartă la spălătorie, în orice moment al zilei au pregătit câte un bonjour/salut chiar dacă te-au văzut prima dată-n viața lor, nu fac petreceri în camere, nu urlă la miezul nopții pe coridoare, nu strigă după tine “păpușa” oricare ar fi apelativul, nu se bagă în seamnă (decât dacă NU sunt francezi cumva, pentru că sunt tare mulți străini pe aici), nu fac mizerie în “oficiu”, nu aruncă gunoaie de la etaj, nu vandalizează camerele.

-în Universitate: sunt conștiinciosi, citesc, nu râd de profesori ci cu ei, profesorii îi respectă și se comportă cu toți ca și cum sunt cei mai inteligenți din lume, le zâmbesc străinilor, se implică, nu fumează în wc-uri, nu intră la oră când îi taie capul, se scuză dacă au lispsit la un, UN curs, pun întrebări și nu abia așteaptă să termine “deșteptu” ăla de la catedră odată, participă la o grămadă de evenimente, umplu bibliotecile.

-la Mall: dacă te întreabă ceva și zici “sorry” își cer scuze cam de patru ori, nu intră în fața la rând la hipermarket nici dacă ei au doar o pâine și tu ai luat jumate de magazin, dacă îi lași în față îți mulțumesc de 10 ori, dacă se blochează o casă nimeni nu vociferează că “nuuu am toată ziua de pierdut, doamnă…”

-în tramvai/tren: dacă te ating din greșală te roagă să-i ierți, nu circulă fără bilet, nu rup scaunele, nu se descalță și nu se întind, nu vor să urce și să coboare toti odată, bătrânii nu zumzăie dacă nu stau jos.

-pe stadă: râd, glumesc, se țin de mână, se pupă des, se îmbrățișază (nu contează vârta, love is in the air), se plimbă foarte mult, aleargă ca să se mențină, nu circulă cu mașinile ca apucații, dacă îți dau un pliant și l-ai luat apreciază asta.

Pe sexe:
Femeile: nu sunt foarte frumoase, dar sunt foarte finuțe, nu se îmbracă extravagant ci chic, extrem de chic, te cucerește stilul lor, cele mai în vârstă sunt tare aranjate (am observat asta și la italience). Cred că de mici li se cultivă un anumit simț estetic. NU am văzut nicio fetiță îmbrăcată în roz, toată cu bluzițe cu Barbie și ciorăpei cu volănașe.

Bărbații: mulți sunt galanți, respectuoși, îndrăgostiți de partenerele lor, li se citește pe față încântarea. Cei tineri par mai rebeli, cei mai bărtâni mai emancipați, dar majoritatea par foarte mișto, deși nu sunt cele mai atrăgătoare ființe.

Mulți spun că francezii sunt “superiori” și “răutăcioși”, asta poate pentru că țin foarte mult la limba lor și nu țin neaparat să se facă înțeleși. Și mai mulți spun că francezii sunt o nație care trăiește după urma unei istorii fabuloase, pentru care cei de azi nu au niciun merit. Poate o fi așa, dar asta nu înseamnă că sunt doar norocoși, ci și că au grijă de ce le-a fost lăsat. Mulți spun că în Franța dacă au întrebat ceva li s-a întors spatele, ei bine…mie nu mi-a întors nimeni spatele încă, ba chiar poate că am avut baftă și am întâlnit oameni buni până acum. Poate la Paris (acolo unde au ajuns majoriatea care au emis păreri) am să văd mai multe fitze decât aici în sud, dar asta nu pot spune decât după. Și dacă e de rău o să vă spun, stați liniștiți.

Beziers sau marțea cu 3 ceasuri bune

Orașul Beziers se află cam la 80 de km de Montpellier pe râul Orb și este o așezare care a prosperat pe vremea ocupației romane, însă în anul 1209 cruciada a redus orașul la ruine. Dar din secolul al XIX lea, datorită înfloritoarei piețe a vinului, Beziers și-a recâștigat vitaliatea și astăzi este un oraș calm, tipic pentru Midi, unde viața se desfăoară într-un ritm alert de-a lungul aleilor umbrite de platani.

Datele de mai sus le știu din “Ghidul complet al Franței” (Editura Aquila’93) pe care l-am cărat după mine de acasă și pe care îl răsfoiesc din când în când. Și așa mi-a întrat în cap să dau o fugă până la Beziers. Am profitat iar de vremea bună care mi-a permis să ies pe ușă în mânecă scurtă, de faptul că fiind aproape nu va costa mult nici biletul de tren și așa că mi-am rupt 3 ore bune din ziua de marți că mă plimb pe străduțele înguste și romantice din Beziers.

Exact peste drum de gară se afla primul meu obiectiv: Le Plateau des Poets (Parcul Poeților) care e o poveste, un loc extraordinar de frumos, umbros, răcoros, care dă senzația că te afli într-o oază de la marginea deșertului. Mi-a plăcut așa tare, că după hoinăreala prin oraș m-am întors înainte de plecare să mă odihnesc pe o bancă aici și să servesc o prăjitură ambalată dusă de acasă.

Al doilea obiectiv mare, la care nu știam cum să ajung era Catedrala Saint Nazaire. Am mers pur și simplu, și tot am mers gândindu-mă doar să mă mai știu întoarce la gară. Și după ce am trecut prin centrul orașului (La Mairie) am ajuns într-un final la ea. Dar dezamăgire mare, chiar fațada era în renovare :( Astfel că am pornit pe jos spre nicăieri, căutând minunatul, căutând ineditul… și chiar mă gândeam…dacă nu-l găsesc, o să-l creez.

Dar… l-am găsit, din instinct cred, în locul de unde am avut cea mai bună panoramă asupra orașului. În stânga Le Pont Canal sur l’Orb, iar în dreapta minunata catedrală Saint Nazaire văzută din profil care părea că străjuiește orașul. Mi-a dat o senzație de pace și liniște, mi-au ieșit câteva poze bune (de amator evident) și am stat liniștită pe o bancă la soare fără să mă deranjeze nimeni (părea cam pustiu locul, dar și ora era nepotrivită, la prânz). Astfel am salvat ieșirea mea de marți de cele 3 ceasuri rele, transformându-le în 3 ceasuri bune. Bune de umblat teleleu.

Drumul spre și dinspre Beziers trece prin Sete, așa că am admirat iar marea de la geam… și așa aș fi coborât să o îmbrățișez… trebuie să-mi mai fac drum încolo, trebuie.