Cele mai frumoase 15 străduțe pe care le-am văzut în Europa

Cred că mi-am propus un articol de acest gen cam de două luni și mereu pe când să-i fac loc în program intervenea câte ceva. Dar weekend-ul trecut am lucrat la el și în seara asta vă pot prezenta o variantă finală a ceea ce am vrut să fie un Top 15 al celor mai drăguțe străduțe, pe care am apucat să le văd până acum prin Europa noastră frumoasă…

1

Citește mai mult

Santa Margherita Ligure

Cu siguranţă ştiţi şi voi cel puţin un moment (văzut în filme mai ales) când un el sau o ea, stau şi se leagănă într-un jilţ pe veranda casei, undeva la marginea deşertului, pe o căldură de le curge soare prin vene, iar chipul le este scăldat într-o sudoare clară de parcă le izvorăşte cu adevărat de undeva din memorie şi nu din nişte glande pe care cu siguranţă le urăsc. La orizont pâmântul tremură în ceaţă, iar aerul se ondulează obscen sub privirile lor puse la îndoială.

Cu imaginea asta în minte, m-am trezit, după aproape 10 ore de somn nu foarte odihnitor în care am simţit căldura învăluindu-mă de fiecare dată în care m-am întors după o parte pe alta. Nu e chip să te răcoreşti de nicio culoare pe vremea asta şi deşi deocamdată stau în casă la răcoarea pe care numai un apartament la parter ţi-o poate da, deja încep să mă văd legănându-mă în juilţul meu pliant de pe balcon, cu soarele curgând şi prin venele mele dilatate de la o temperatură cu care nu-s prea obişnuite.

Şi pe acest fond gândurile mele au plecat departe (ca să nu spun că au luat-o razna), spre un moment prea scurt ca să-l mai fi consemnat pe undeva: Santa Margherita Ligure. Mergeam cu trenul spre Genova anul trecut, pe malul mării, o rută frumoasă a Rivierei di Levente, dar care parcă nu mă mai putea impresiona având în vedere că veneam din Cinque Terre.

N-am făcut nicio poză tot drumul, am stat aşa într-o lene asemănătoare cu cea de azi, mai tresăream din când în când trecând prin Sestri, Chavari sau Rapallo, mă gândeam oarecum la proximitatea celebrului Portofino, dar gândul meu plin era doar la Genova şi la ce vom face şi vedea când ajungem acolo. Clau a şi adormit o vreme, trenul era destul de gol în acea zi caldă de luni deci eram prea mult eu cu gândurile mele atunci… Şi deodată am văzut o frântură din ea, din Santa Margherita (am căutat mult o fotografie care să ilustreze cât de cât ce am văzut, aproape că abandonasem când am găsit exact, dar exact ce căutam, fix ce am văzut atunci din tren, imaginea de mai jos).

Foto

Nu ştiam şi nici acum nu ştiu mare lucru despre Santa Margherita în afară de faptul că este o staţiune la mare în drumul către Portofino, unde poate mulţi călători s-au oprit să bea o cană cu apă rece în drumul către destinaţie. Destinaţia nefiind ea, deşi poate merita. Momentul acela în care am zărit-o a fost şi a trecut şi nu am amintit de el niciodată deşi este ciudat. Este ciudat pentru că mai nou când îmi este dor de mare nu mă gândesc fulgerător la marea pe care am văzut-o în Corfu sau în Cinque Terre sau la Palavas, sau la Sete sau la Constanţa, deşi mi-e dor şi de acele locuri şi le iubesc pe fiecare în felul lor, dar ma gândesc instant la Santa Margherita, pe care practic nu am văzut-o, decât 5 secunde din tren şi n-am făcut nicio poză. Cât de ciudat şi de ridicol funcţionează câteodată mintea omului. Dacă acum m-aş întoarce în zonă, nu doar că aş coborâ să fac poze, dar aş rămâne măcar o zi, să mă scald în apele care-i mătură tărmul, să mă prăjesc în soarele care îi usucă nisipul şi apoi să o vizitez, căci este foarte, foarte frumoasă… şi ştiu că atunci când am tresărit în tren, m-a chemat timid şi eu nu am auzit-o…

Genova – „orașul stat” de pe Riviera italiană

Deja sunt două luni de când am vizitat Genova și nu am zis nimic despre asta, de altfel de la Cinque Terre încoace nu am mai povestit nimic despre această minunată călătorie și deja ar fi timpul să închei cu ea, căci au urmat altele.

Așadar, după ce am vizitat cele Cinque Terre ne-a dat prin cap întâi să dăm o fugă până la Monte Carlo, însă din motive de “timp pierdut pe drum” am renunțat la idee. Ni se părea aiurea să facem 10 ore cu trenul și să petrecem până la urmă doar 3 ore în Monaco. Așa că dacă tot aveam mâncărime în tălpi, mai ales eu, am zis să mergem undeva mai pe aproape, adică undeva la o distanță de maxim două ore. Cum în direcția Toscana, Pisa o văzusem, am ales direcția opusă, spre Coasta de Azur și ne-am hotărât aproape pe loc, să mergem la Genova.

Zis și făcut, direct din Corniglia cu un tren regional, în mai puțin de două ore eram la Genova, după ce am traversat toată Riviera di Lenvate cu cochetele stațiuni mai puțin cunoscute (pe la noi) ca Sesteri sau Santa Margarita (adevărate oaze de liniște la malul mării, peisaje deosebite, îți venea să cobori din tren și să te arunci direct în mare).

La Genova, era duminică și era cald, foarte cald, iar noi nu aveam niciun plan, nici măcar nu ne-au uitat de acasă pe net să vedem ce ar fi de vizitat. De la gară am luat-o pe jos spre centru (nu că am fi știut că centru era prin apropiere, dar bănuiam asta, căci în multe orașe italiene este așa, excepție face Padova, dar asta e din altă poveste).

Pe sub arcade, exact ca în Bologna, urmărind linia ceva mai complexă arhitectural a clădirilor, pășeam pe asfaltul încins și ne gândeam la o înghețată de fistic, eu și vanilie, el. Minunată oricum această parte de oraș și destul de liniștită, pentru că fiind duminică magazinele marilor branduri, gen Louis Vuitton șau Channel, Zara ori H&M, aliniate perfect pe această stradă denumită evident, Via Garibaldi, erau, desigur închise.

La un moment dat ajungem într-o piață superbă, cu o fântână în centru și încadrată de niște clădiri gigantice ce adăpostesc, ba o bancă, ba ceva hotel celebru la el acasă. Aflăm imediat că este vorba de Piazza de Ferrari.. După ce ne răcorim puțin la arteză și fotografiem străduțele înguste ce pleacă din această piață, stăm și ne gândim cum putem să vedem orașul. Din amintirile mele (amintiri din ceea ce am citit de-a lungul timpului) știam că de la Genova pleacă o mulțime de vase de croazieră, așadar trebuia să ajungem în port, dar cum? În plus cu siguranță mai erau multe alte locuri de văzut în acest oraș. Începusem să fiu puțin frustrată că nu știam mai multe despre acest loc. Nu vroiam să vizitez muzee sau ceva galerii de artă, dar vroiam să văd cât pot de mult din minunatul oraș în care ajunsesem.

Și cum stăteam noi așa, am văzut niște autobuse descoperite care făceam turul orașului. Am luat un astfel de tur la Roma și a fost genială ideea. Am hotărât să luăm și aici un tur. Costa 10 euro de persoană și te puteai plimba toată ziua. Noi știam că nu ne putem plimba chiar toată ziulica dar măcar un tur puteam face până să prindem trenul înapoi spre satul nostru. Autobusul roșu din Genova a fost o idee inspirată și de data aceasta și tind să cred că de fiecare data când ajungi într-un oraș pe care nu ai timp berechet să-l iei la picior și pe care nici nu-l cunoști.

Prima oprire: casa în care s-a născut Cristofor Columb, o casă care păstrează arhitectura originală și care arborează steagul vechii republicii genoveze. Se poate vizita dar noi nu am coborât.

A doua oprire pentru noi a fost în Gara Maritimă, însă pe drum am văzut orașul în toată splendoarea lui. Genova se ridică din mare precum o sirenă. Dealurile din preajmă sunt pline de clădiri deosebite, un castel vechi veghează orașul de pe o culme, iar jos marea își sparge valurile de falezele pline de palmieri și leandri. Gara martimimă adăpostește și un muzeu, dar noi am preferat să meregm să vedem Costa Splendida, unul dintre cele mai mari vase de croazieră care tocmai în acea zi acostase în port. Vasul este IMENS, am mai văzut vase de croazieră la Veneția, dar ăsta era mai mare. Ahhh… cât mi-aș fi dorit să urc la bord și măcar pentru o zi să plec pe mare…

Dar nu de data aceasta. În loc să urcăm pe vas, am urcat din nou în autobus cu destinația Portul Turistic/ Acvariul. La Acvariu am vrut să intrăm, dar come oooooonnn, 18 euro un bilet? O fi ceva de acvariul ăla că tot am auzit de el, dar nu am vrut să dau 18 euro de persoană să văd cam același lucru pe care deja l-am văzut la Montpellier la Mare Nostrum pentru 5 euro?!? Așa că am hotărât să nu intrăm, dar în schimb să ne plimbăm prin port. Este superb și mi-a plăcut mult, dacă eram cu copii după noi acvariul era un must, dar așa o plimbare romantică prin port a fost mult mai potrivită. Se mai poate vizita Biosfera (un glob care imită biosfera naturală a Pământului), intrarea este de 5 euro pentru adulți, hotărâți voi dacă merită. Mai există și o corabie veche, cu vele și tot ce vrei, cu cap de mort și evident însemne de pirați.

După ce mi-am ars umerii cu plimbarea din port, am luat-o puțin la pas pe străduțele minunate din jurul portului și am băut un cappuccino la o cafenea patronată de niște coreeni simpatici (de unde și cel mai mic preț plătit pentru un cappuccino în Italia). Apoi sus in bus și vizitat altceva, de exemplu Câmpul lui Columb, o oază de verdeață și de flori semănate în forme de corăbii și ancore, dar și un punct minunat de belvedere, de aici Genova a părut la picioarele noastre, de altfel așa părea că și dorea să se aștearnă înainte de plecarea noastră spre Corniglia.

Alte poze aici

Totul despre Cinque Terre (II)

Da, au trecut 10 zile pline pentru mine în care am abandonat traseul la care m-am înhămat, acela de a vă povesti toată plimbarea noastră prin Cinque Terre. Data trecută rămăsesem la Vernazza, deci o luăm din loc de acolo happy

Vernazza este cel mai cunoscut sat din cele 5 și cel mai fotogenic, dacă o să vedeți poze din Cinque Terre sigur peste tot va apărea imaginea de mai jos, care se obține de pe minunatul traseu cu pornire din Monterosso, traseu despre care v-am vorbit tot data trecută. Dacă este să vă spun strict părerea mea, mie Vernazza nu mi s-a părut cel mai frumos dintre sate, dar se poate ca acea intrare în mare cam din curtea bisericii de pe coasta să atragă foarte mulți turiști; atât de mulți că abia am văzut gelateria unde am păpat o înghețată. Da, Vernazza este cel mai aglomerat sat și îmi pare rău să o spun că pierde din farmec astfel. Însă cum stăteam pe o băncuță și mâncam înghețata am ochit la un butique o rochiță albastră ca apa mării din apropiere, rochiță pe care mi-am și cumpărat-o ca suvenir din honey… ween happy Mai apoi am purtat-o a doua zi la Genova pentru că abia așteptam winking

Și cu asta cam gata cu Vernazza, am urcat la gară, urcat în adevăratul sens căci gara este undeva mult mai sus ca și satul, spre deosebire de Corniglia unde gara este undeva muuuuult mai jos ca și satul. Interesant relief o să găsiți acolo dacă o să mergeți. Am luat trenul spre Riomaggiore, cum am mai spus, primul și cel mai mare sat cum vii din La Spezia. Am coborât în Riomaggiore și ca să ajungem de la gară în sat am străbătut un tunel luuung. Satul nu este neaparat terasat cât foarte în pantă, faci febră musculară să-l străbați însă de oriunde te-ai uita îl vezi parcă pe tot înconjurându-te.

În Riomaggiore am mâncat pizza și ceva paste cu sos pesto de care acasă nu prea facem căci a făcut Clau odată și eu nu le-am putut mânca pentru că miroseau tare rău a „coroane” (sunt nebună, dar nu pot să asociez gustul și mirosul de pesto decât cu așa ceva). Pizza mea în schimb a fost senzațională. Mi-am  luat în premieră și un espresso machiato, care nu, nu este latte machiato ci o cafea super tare (exact cum eu nu beau) cu o fină spumă de lapte… ospătarul chiar m-a întrebat dacă sigur vreau așa ceva la pizza? happy Cu alte cuvinte, după atâta drum în Riomaggiore ne-am odihnit puțin căci știam că de acolo și până la Manarola vom merge pe jos pe Via del’Amore. Moment în care eu m-am ofuscat rău că am uitat să cumpăr un lacăt să-l agățăm și noi pe „drumul dragostei” așa cum se obișnuiește acolo… grrrr… mi-a fost o ciudă din care evident Clau m-a scos, cum altfel, dacă nu spunându-mi că, exact, ați ghicit, o să-l agățăm data viitoare laughing

Altfel acest drum de doar 1 km dintre Riomaggiore și Manarola este superb, însă doar ce ai intrat pe el și ai și ajuns la Manarola, ultimul oraș vizitat de noi și tind să cred că și cel mai fain, deși noi am fost teribil de obosiți după așa o zi. Oricum Manarola se vedea mereu de pe terasa camerei noastre și mai ales noaptea cu luminile arată senzațional, poate de aceea l-am perceput ca fiind cel mai cel. I-am găsit și o piazzetă foarte aproape de dig și niște stânci realmente superbe pe care puteai face plajă. De aici am luat trenul înapoi în Corniglia după aproape 12 ore de „huzureală” (cam cât faci cu mașina de la Ineu la Florența, am calculat azi).

În noaptea de după acest maraton, la o cafenea micuță de sub balconul nostru, un „artist” a ținut un  recital live la chitară (plus voce uneori) și ne-a delectat cu niște cover-uri superbe. Era acompaniat de valurile care loveau țărmul. Așa da, noapte bună winking

Totul despre Cinque Terre (I)

Rămăsesem acu’ două zile cu povestea la Corniglia cu marea ei albastră rău care se vedea de oriunde te-ai fi uitat. Am adormit auzind valurile lovindu-se de tărm, însă doar pentru a mă trezi și a o lua din loc spre celelalte sate cu mările lor diferite ca aspect, culoare și căldură.

Cinque Terre sunt 5 sate de coastă la marea Ligurică. Cum vii dinspre La Spezia spre Genova ele ți se înfățișează așa: Riomaggiore, Manarola (legate prin celebra Via de l’Amore), Corniglia, Vernazza și Monterosso. Noi le-am vizitat cumva în sens invers căci ne făcusem planul să luăm trenul din Corniglia până la Monterosso, de la Monterosso facem traseul pe jos până la Vernazza, de la Vernazza luăm trenul până la Riomaggiore, iar de la Riomaggiore mergem pe Via de l’Amore până la Manarola. Urmând ca apoi să ne întoarcem „acasă” cu trenul până la Corniglia. În general drumul dintre toate satele se poate face pe jos, pe poteci, prin dealuri, dar în această perioadă tronsoanele Vernazza-Corniglia și Corniglia-Manarola erau închise pentru consolidare. Dar la drept vorbind dacă nu esti cumva ready pentru hiking, nu te va tenta niciodată să faci chiar tot traseul pe jos. Mie îmi place să mă cațăr și să umblu până leșin și tot mi-a fost greu la un moment dat pe tronsonul Monterosso-Vernazza, și au fost doar 4 km, da voi reveni la el.

Între Corniglia și Monterosso trenul face 10 minute  însă nu te poți bucura pe deplin de peisaj căci primești view spre mare doar cu porția din cauza numeroaselor tunele făcute probabil pentru a consolida țărmul și a feri calea ferată de posibilele alunecări de teren. Trenul te lasă chiar în gara de pe plajă și primul lucru care le lovește în Monterosso este aspectul de plajă tropicală cu apa ei azurie. În toate pozele pare că am fi în Caraibe, după culoarea apei. Apoi remarci spectaculozitatea peisajului, dealurile destul de înalte și de împădurite care întră în mare dramatic. Și abia în al treilea rând, dacă întorci capul vezi și satul. Satul care numai a sat nu arată, eu chiar am zis că Monterosso nu face parte din aceeași poveste, fiind mai mare cu mult ca celelate și cu un vădit aspect de stațiune luxoasă. Desigur am intrat prin el să vedem cam despre ce e vorba și o amintire îmi va rămâne veșnic în memorie: ca să ajungem în sat trecem oarecum printr-un mic tunel, la baza lui cineva cânta My Way a lui Sinatra la ceva instrument rudimentar, însă ecoul din tunel amplifica sunetul făcând să pară că „muzicantul” cânta de pe o scena de undeva cu o întreagă orchestră în spate. A fost foarte frumos, minunat chiar.

Prin sat am rătăcit, dar nu am zăbovit, eram atrași de mare și plajă iar și iar. Clau a zis că ar fi putut sta ore întregi numai să privească marea, destul de zbuciumată în acea zi, dar nu suficient de sălbatică încât să te sperie. Nu i-am putut împlini dorința căci eu repetam întruna că vreau să văd toate satele happy Și după vreo oră și ceva ne-am îndreptat spre poteca care părea că duce peste deal, la Vernazza. Recunosc că nu știam cât de lung e drumul și nici că trebuie să plătești ca să-l străbați, dar am aflat rapid când în plină vegetație mediteraneea, pe creasta dealului ne-a ieșit în cale o casă de bilete. „Afacerea” costa 5 euro de căciulă și avea înclus în preț și Via de l’Amore. Ni s-a pus să fim atenți că porțiunea ce aveam să o parcurgem este cea mai dificilă din tot traseul. N-am crezut, asta până am dat de „miliardul” de scări ce trebuiau urcate numai ca să fie coborâte iar. Singura mulțumire după efort prelungit era marea care nu te părăsea pe tot traseul, o aveai mereu în dreapta ta, parcă încurajându-te să nu cedezi. Preocuparea mea majoră era glezna, proaspăt refăcută cică, mă gândeam că un pas greșit și îmi folosi în premieră asigurarea medicală pentru străinătate. Din fericire nu a fost nevoie, însă celălalt picior săracu de el a fost tare folosit, dovadă sta faptul că deși nu mai am febră musculară în rest, mușchii piciorului stâng încă mă mai dor.

Despre traseu ar trebui să vă mai spun că deși este greu vei vedea pe el o mulțime de familii cu copii și cel mai interesant, sute de persoane de vârsta a treia care te fac să te rușinezi de condiția ta de om în „floarea vârstei”. Când îi vedeam pe seniori cum urcă și coboară și n-au nicio treabă, îmi venea să înjur în gând momentele mele de lene maximă când nici să mă plimb în câmpie nu am chef. Dar îți trece odată ce ai terminat traseul, iar tu te simți grozav că ai reușit să-l faci… și uiți, căci Vernazza apare frumos în zare…

De pe Câmpul Miracolelor în Grădina Raiului

Mărturisesc că am plecat cu inima îndoită din Pisa, mai ales că îmi alesesem terasa preferată din zecile care împodobeau centrul. Mai vroiam un cappuccino și o gelata italiană demențială, dar știam că trebuia să ajungem să ne cazăm și să ne odihnim picioarele obosite și glezna umflată happy

În gara din Pisa mare coadă mare la bilete, dar era și plin de tonomate foarte deștepte de unde îți puteai lua bilet fără să stai 30 de minute la coadă. Aici era mai liber, căci trag concluzia că nu toată lumea știe să cumpere de la ele. Cu 10 euro pentru amandoi am cumpărat bilete spre La Spezia și am urcat imediat în tren, căci trebuie să vă spun că în Italia sunt mai multe trenuri spre o destinație decât sunt scrise pe panourile de sosiri și plecări. Adică dacă vezi că ai tren la 9 se poate să mai apară unul la 9 fără un sfert. A! și să nu urci niciodată în Italia într-un tren înainte de a valida biletul la aparatele galbene care sunt împrăștiate peste tot prin gări.

Drumul spre La Spezia durează cam o oră și te transportă printr-o multitudine de orășele simpatice în care te-ai muta mâine, liniștite, înverzite și extrem de cochete. Și am și ajuns deja în La Spezia. Aici știam că nu vom mai putea ieși la vizitat că era târziu și trebuia să mai luăm un tren până la Corneglia, unde trebuia să ne cazăm. Aceeași poveste, coadă la bilete, luăm de la tonomat două bilete pentru 3 euro și ceva ambele, urcăm în primul tren care pare să meargă în direcția noastră, întrebăm de 7 ori ca să fim siguri și în 10 minute suntem în Parcul Național Cinque Terre, în gara din Corniglia și privim muți marea chiar de acolo din gară.

Am ajuuuuuns!!!! Dar stai că avem de urcat din gară până în sat și satul pare destul de sus. Știam ceva despre niște scări dar cu toate astea o luăm pe drumul pe care merg mașinile și înconjurăm satul ca să ajungem în el. E greu, dar priveliștea face toți banii și tot efortul. Când ajungem sus, vedem și cele 382 de trepte ce puteau fi urcate oarecum mai ușor decât drumul nostru, dar măcar știm pe zilele următoare (și chiar le-am urcat și coborât de două ori în fiecare zi mai apoi).

Affitacamere La Torre știam că trebuie să fie pe Via Solferini, știa și GPS-ul asta, dar să-l înțelegem și pe el, era buimac de atâta frumusețe. Ne ajută un senior de treabă care făcea curat în curtea unei bisericuțe și ajungem în fața „hotelului” (impropriu spus pentru că în satele astea exista clădiri cu camere, nu hoteluri, condițiile sunt de hotel, dar practic hotel nu există). Ușa era închisă, sunăm la nr. de telefon scris cu acuarelă pe tăblița cu numele locației. Răspunde o fată care ne spune că ajunge în două minute ca să ne predea camera. Fix în două minute apar Alison și Cristian, ea știe engleză, el nu, sunt foarte tineri și foarte frumosi, căsătoriți îmi dau seama după verighetă (mai nou remarc acest aspect) happy simpatici foc și foarte profi, au venit la ei cu facturi și aparat de încasat cu cardul. Plătim atunci și gata, camera va fi a noastră pentru 3 nopți. Merg pe balcon (e singura cameră cu balcon), se vede marea… ah.. nu putea fi mai bine…

Un duș scurt și fuga prin sat, nu de alta dar îmi dădusem bandajul jos de pe gleznă și am văzut că nu mai era umflată. Yeeeey… Corniglia ești superbă, ne plimbăm de amețim, ne place absolut totul și ne simțin ca în paradis, mai ales eu. După o pizza Napoli cu vedere spre apus, era în paradis și Clau. Nu se putea termina mai bine o asemenea zi. Am adormit duși. Totuși pe la 5 în dimineața următoare, eu m-am trezit și am ieșit pe balcon să văd dacă marea era tot acolo. Era, am mai putut dormi liniștită până la 8 jumate.

Endless Love

Nu știu cu ce să încep și cred că nu am habar ce să povestesc mai întâi pentru că e greu cu momentele astea care îți taie respirația, deși ele fac viața să merite trăită orice ar fi. Foarte posibil să fi trăit cele mai frumoase 10 zile (3-13 iunie) din viața mea de până acum și să nu realizez pe deplin, dar poate cu timpul, odată cu sedimentarea amintirilor o să îmi dau seama mai bine.

Cu toate acestea, aseară înainte să închid ochii în patul meu de acasă, ăla de se presupune că este cel mai bun din lume, eu am vrut înapoi, într-un pat care a fost al meu doar pentru 3 nopți și 3 dimineți, dar din care auzeam marea, simțeam briza, adulmecam mirosul de cappuccino și de focaccia proaspătă. Am vrut înapoi atât de mult încât aproape că mi-a fost ciudă pe mine, că nu pot să apreciez momentele întoarcerii acasă.

Da, după niște zile extraordinare în care am schimbat ceva, cum ar fi starea civilă și numele, dar nu mi-am schimbat și nici transformat personalitatea, sentimentele, speranțele, credințele, gesturile, gusturile și nici măcar inițiala, am plecat într-un weekend prelungit în Italia (v-am mai spus cât de tare iubim noi doi Italia? Enorm!). Mai exact am petrect patru zile pe Riviera di Levante, despre care am citit muuuuulte pe Plimbărici și la Alice, despre care tot internetul vuia că este un mic Rai, nu foarte promovat la noi, dar cu atât mai bine și în care trebuie să ajungi măcar odată în viață. Mi-am zis că e momentul acum, mai ales că am prins niște bilete de avion spre Pisa la prețul unui drum Cluj-Arad (fără exagerare).

Ce a urmat o să vă povestesc mai pe larg zilele următoare, trebuie să mai aleg poze și sincer să mă mai odihnesc puțin. Dar în mare vă pot da niște repere de pe traseul pe care l-am parcurs: o zi la Pisa, în Toscana, o altă zi în inima Rivierei italiene, la Genova și restul timpului in Parcul Național Cinque Terre (cu cazare în minunata Corniglia, vizite în toate cele 5 „sate”, trasee pe jos și plimbări cu trenul pe malul mării).

Urmează episoade din seria „Mai frumos nu putea fi”

Vernazza

Monterosso al Mare