Cele mai frumoase 15 străduțe pe care le-am văzut în Europa

Cred că mi-am propus un articol de acest gen cam de două luni și mereu pe când să-i fac loc în program intervenea câte ceva. Dar weekend-ul trecut am lucrat la el și în seara asta vă pot prezenta o variantă finală a ceea ce am vrut să fie un Top 15 al celor mai drăguțe străduțe, pe care am apucat să le văd până acum prin Europa noastră frumoasă…

1

Citește mai mult

Totul despre Cinque Terre (II)

Da, au trecut 10 zile pline pentru mine în care am abandonat traseul la care m-am înhămat, acela de a vă povesti toată plimbarea noastră prin Cinque Terre. Data trecută rămăsesem la Vernazza, deci o luăm din loc de acolo happy

Vernazza este cel mai cunoscut sat din cele 5 și cel mai fotogenic, dacă o să vedeți poze din Cinque Terre sigur peste tot va apărea imaginea de mai jos, care se obține de pe minunatul traseu cu pornire din Monterosso, traseu despre care v-am vorbit tot data trecută. Dacă este să vă spun strict părerea mea, mie Vernazza nu mi s-a părut cel mai frumos dintre sate, dar se poate ca acea intrare în mare cam din curtea bisericii de pe coasta să atragă foarte mulți turiști; atât de mulți că abia am văzut gelateria unde am păpat o înghețată. Da, Vernazza este cel mai aglomerat sat și îmi pare rău să o spun că pierde din farmec astfel. Însă cum stăteam pe o băncuță și mâncam înghețata am ochit la un butique o rochiță albastră ca apa mării din apropiere, rochiță pe care mi-am și cumpărat-o ca suvenir din honey… ween happy Mai apoi am purtat-o a doua zi la Genova pentru că abia așteptam winking

Și cu asta cam gata cu Vernazza, am urcat la gară, urcat în adevăratul sens căci gara este undeva mult mai sus ca și satul, spre deosebire de Corniglia unde gara este undeva muuuuult mai jos ca și satul. Interesant relief o să găsiți acolo dacă o să mergeți. Am luat trenul spre Riomaggiore, cum am mai spus, primul și cel mai mare sat cum vii din La Spezia. Am coborât în Riomaggiore și ca să ajungem de la gară în sat am străbătut un tunel luuung. Satul nu este neaparat terasat cât foarte în pantă, faci febră musculară să-l străbați însă de oriunde te-ai uita îl vezi parcă pe tot înconjurându-te.

În Riomaggiore am mâncat pizza și ceva paste cu sos pesto de care acasă nu prea facem căci a făcut Clau odată și eu nu le-am putut mânca pentru că miroseau tare rău a „coroane” (sunt nebună, dar nu pot să asociez gustul și mirosul de pesto decât cu așa ceva). Pizza mea în schimb a fost senzațională. Mi-am  luat în premieră și un espresso machiato, care nu, nu este latte machiato ci o cafea super tare (exact cum eu nu beau) cu o fină spumă de lapte… ospătarul chiar m-a întrebat dacă sigur vreau așa ceva la pizza? happy Cu alte cuvinte, după atâta drum în Riomaggiore ne-am odihnit puțin căci știam că de acolo și până la Manarola vom merge pe jos pe Via del’Amore. Moment în care eu m-am ofuscat rău că am uitat să cumpăr un lacăt să-l agățăm și noi pe „drumul dragostei” așa cum se obișnuiește acolo… grrrr… mi-a fost o ciudă din care evident Clau m-a scos, cum altfel, dacă nu spunându-mi că, exact, ați ghicit, o să-l agățăm data viitoare laughing

Altfel acest drum de doar 1 km dintre Riomaggiore și Manarola este superb, însă doar ce ai intrat pe el și ai și ajuns la Manarola, ultimul oraș vizitat de noi și tind să cred că și cel mai fain, deși noi am fost teribil de obosiți după așa o zi. Oricum Manarola se vedea mereu de pe terasa camerei noastre și mai ales noaptea cu luminile arată senzațional, poate de aceea l-am perceput ca fiind cel mai cel. I-am găsit și o piazzetă foarte aproape de dig și niște stânci realmente superbe pe care puteai face plajă. De aici am luat trenul înapoi în Corniglia după aproape 12 ore de „huzureală” (cam cât faci cu mașina de la Ineu la Florența, am calculat azi).

În noaptea de după acest maraton, la o cafenea micuță de sub balconul nostru, un „artist” a ținut un  recital live la chitară (plus voce uneori) și ne-a delectat cu niște cover-uri superbe. Era acompaniat de valurile care loveau țărmul. Așa da, noapte bună winking

Totul despre Cinque Terre (I)

Rămăsesem acu’ două zile cu povestea la Corniglia cu marea ei albastră rău care se vedea de oriunde te-ai fi uitat. Am adormit auzind valurile lovindu-se de tărm, însă doar pentru a mă trezi și a o lua din loc spre celelalte sate cu mările lor diferite ca aspect, culoare și căldură.

Cinque Terre sunt 5 sate de coastă la marea Ligurică. Cum vii dinspre La Spezia spre Genova ele ți se înfățișează așa: Riomaggiore, Manarola (legate prin celebra Via de l’Amore), Corniglia, Vernazza și Monterosso. Noi le-am vizitat cumva în sens invers căci ne făcusem planul să luăm trenul din Corniglia până la Monterosso, de la Monterosso facem traseul pe jos până la Vernazza, de la Vernazza luăm trenul până la Riomaggiore, iar de la Riomaggiore mergem pe Via de l’Amore până la Manarola. Urmând ca apoi să ne întoarcem „acasă” cu trenul până la Corniglia. În general drumul dintre toate satele se poate face pe jos, pe poteci, prin dealuri, dar în această perioadă tronsoanele Vernazza-Corniglia și Corniglia-Manarola erau închise pentru consolidare. Dar la drept vorbind dacă nu esti cumva ready pentru hiking, nu te va tenta niciodată să faci chiar tot traseul pe jos. Mie îmi place să mă cațăr și să umblu până leșin și tot mi-a fost greu la un moment dat pe tronsonul Monterosso-Vernazza, și au fost doar 4 km, da voi reveni la el.

Între Corniglia și Monterosso trenul face 10 minute  însă nu te poți bucura pe deplin de peisaj căci primești view spre mare doar cu porția din cauza numeroaselor tunele făcute probabil pentru a consolida țărmul și a feri calea ferată de posibilele alunecări de teren. Trenul te lasă chiar în gara de pe plajă și primul lucru care le lovește în Monterosso este aspectul de plajă tropicală cu apa ei azurie. În toate pozele pare că am fi în Caraibe, după culoarea apei. Apoi remarci spectaculozitatea peisajului, dealurile destul de înalte și de împădurite care întră în mare dramatic. Și abia în al treilea rând, dacă întorci capul vezi și satul. Satul care numai a sat nu arată, eu chiar am zis că Monterosso nu face parte din aceeași poveste, fiind mai mare cu mult ca celelate și cu un vădit aspect de stațiune luxoasă. Desigur am intrat prin el să vedem cam despre ce e vorba și o amintire îmi va rămâne veșnic în memorie: ca să ajungem în sat trecem oarecum printr-un mic tunel, la baza lui cineva cânta My Way a lui Sinatra la ceva instrument rudimentar, însă ecoul din tunel amplifica sunetul făcând să pară că „muzicantul” cânta de pe o scena de undeva cu o întreagă orchestră în spate. A fost foarte frumos, minunat chiar.

Prin sat am rătăcit, dar nu am zăbovit, eram atrași de mare și plajă iar și iar. Clau a zis că ar fi putut sta ore întregi numai să privească marea, destul de zbuciumată în acea zi, dar nu suficient de sălbatică încât să te sperie. Nu i-am putut împlini dorința căci eu repetam întruna că vreau să văd toate satele happy Și după vreo oră și ceva ne-am îndreptat spre poteca care părea că duce peste deal, la Vernazza. Recunosc că nu știam cât de lung e drumul și nici că trebuie să plătești ca să-l străbați, dar am aflat rapid când în plină vegetație mediteraneea, pe creasta dealului ne-a ieșit în cale o casă de bilete. „Afacerea” costa 5 euro de căciulă și avea înclus în preț și Via de l’Amore. Ni s-a pus să fim atenți că porțiunea ce aveam să o parcurgem este cea mai dificilă din tot traseul. N-am crezut, asta până am dat de „miliardul” de scări ce trebuiau urcate numai ca să fie coborâte iar. Singura mulțumire după efort prelungit era marea care nu te părăsea pe tot traseul, o aveai mereu în dreapta ta, parcă încurajându-te să nu cedezi. Preocuparea mea majoră era glezna, proaspăt refăcută cică, mă gândeam că un pas greșit și îmi folosi în premieră asigurarea medicală pentru străinătate. Din fericire nu a fost nevoie, însă celălalt picior săracu de el a fost tare folosit, dovadă sta faptul că deși nu mai am febră musculară în rest, mușchii piciorului stâng încă mă mai dor.

Despre traseu ar trebui să vă mai spun că deși este greu vei vedea pe el o mulțime de familii cu copii și cel mai interesant, sute de persoane de vârsta a treia care te fac să te rușinezi de condiția ta de om în „floarea vârstei”. Când îi vedeam pe seniori cum urcă și coboară și n-au nicio treabă, îmi venea să înjur în gând momentele mele de lene maximă când nici să mă plimb în câmpie nu am chef. Dar îți trece odată ce ai terminat traseul, iar tu te simți grozav că ai reușit să-l faci… și uiți, căci Vernazza apare frumos în zare…

De pe Câmpul Miracolelor în Grădina Raiului

Mărturisesc că am plecat cu inima îndoită din Pisa, mai ales că îmi alesesem terasa preferată din zecile care împodobeau centrul. Mai vroiam un cappuccino și o gelata italiană demențială, dar știam că trebuia să ajungem să ne cazăm și să ne odihnim picioarele obosite și glezna umflată happy

În gara din Pisa mare coadă mare la bilete, dar era și plin de tonomate foarte deștepte de unde îți puteai lua bilet fără să stai 30 de minute la coadă. Aici era mai liber, căci trag concluzia că nu toată lumea știe să cumpere de la ele. Cu 10 euro pentru amandoi am cumpărat bilete spre La Spezia și am urcat imediat în tren, căci trebuie să vă spun că în Italia sunt mai multe trenuri spre o destinație decât sunt scrise pe panourile de sosiri și plecări. Adică dacă vezi că ai tren la 9 se poate să mai apară unul la 9 fără un sfert. A! și să nu urci niciodată în Italia într-un tren înainte de a valida biletul la aparatele galbene care sunt împrăștiate peste tot prin gări.

Drumul spre La Spezia durează cam o oră și te transportă printr-o multitudine de orășele simpatice în care te-ai muta mâine, liniștite, înverzite și extrem de cochete. Și am și ajuns deja în La Spezia. Aici știam că nu vom mai putea ieși la vizitat că era târziu și trebuia să mai luăm un tren până la Corneglia, unde trebuia să ne cazăm. Aceeași poveste, coadă la bilete, luăm de la tonomat două bilete pentru 3 euro și ceva ambele, urcăm în primul tren care pare să meargă în direcția noastră, întrebăm de 7 ori ca să fim siguri și în 10 minute suntem în Parcul Național Cinque Terre, în gara din Corniglia și privim muți marea chiar de acolo din gară.

Am ajuuuuuns!!!! Dar stai că avem de urcat din gară până în sat și satul pare destul de sus. Știam ceva despre niște scări dar cu toate astea o luăm pe drumul pe care merg mașinile și înconjurăm satul ca să ajungem în el. E greu, dar priveliștea face toți banii și tot efortul. Când ajungem sus, vedem și cele 382 de trepte ce puteau fi urcate oarecum mai ușor decât drumul nostru, dar măcar știm pe zilele următoare (și chiar le-am urcat și coborât de două ori în fiecare zi mai apoi).

Affitacamere La Torre știam că trebuie să fie pe Via Solferini, știa și GPS-ul asta, dar să-l înțelegem și pe el, era buimac de atâta frumusețe. Ne ajută un senior de treabă care făcea curat în curtea unei bisericuțe și ajungem în fața „hotelului” (impropriu spus pentru că în satele astea exista clădiri cu camere, nu hoteluri, condițiile sunt de hotel, dar practic hotel nu există). Ușa era închisă, sunăm la nr. de telefon scris cu acuarelă pe tăblița cu numele locației. Răspunde o fată care ne spune că ajunge în două minute ca să ne predea camera. Fix în două minute apar Alison și Cristian, ea știe engleză, el nu, sunt foarte tineri și foarte frumosi, căsătoriți îmi dau seama după verighetă (mai nou remarc acest aspect) happy simpatici foc și foarte profi, au venit la ei cu facturi și aparat de încasat cu cardul. Plătim atunci și gata, camera va fi a noastră pentru 3 nopți. Merg pe balcon (e singura cameră cu balcon), se vede marea… ah.. nu putea fi mai bine…

Un duș scurt și fuga prin sat, nu de alta dar îmi dădusem bandajul jos de pe gleznă și am văzut că nu mai era umflată. Yeeeey… Corniglia ești superbă, ne plimbăm de amețim, ne place absolut totul și ne simțin ca în paradis, mai ales eu. După o pizza Napoli cu vedere spre apus, era în paradis și Clau. Nu se putea termina mai bine o asemenea zi. Am adormit duși. Totuși pe la 5 în dimineața următoare, eu m-am trezit și am ieșit pe balcon să văd dacă marea era tot acolo. Era, am mai putut dormi liniștită până la 8 jumate.

Endless Love

Nu știu cu ce să încep și cred că nu am habar ce să povestesc mai întâi pentru că e greu cu momentele astea care îți taie respirația, deși ele fac viața să merite trăită orice ar fi. Foarte posibil să fi trăit cele mai frumoase 10 zile (3-13 iunie) din viața mea de până acum și să nu realizez pe deplin, dar poate cu timpul, odată cu sedimentarea amintirilor o să îmi dau seama mai bine.

Cu toate acestea, aseară înainte să închid ochii în patul meu de acasă, ăla de se presupune că este cel mai bun din lume, eu am vrut înapoi, într-un pat care a fost al meu doar pentru 3 nopți și 3 dimineți, dar din care auzeam marea, simțeam briza, adulmecam mirosul de cappuccino și de focaccia proaspătă. Am vrut înapoi atât de mult încât aproape că mi-a fost ciudă pe mine, că nu pot să apreciez momentele întoarcerii acasă.

Da, după niște zile extraordinare în care am schimbat ceva, cum ar fi starea civilă și numele, dar nu mi-am schimbat și nici transformat personalitatea, sentimentele, speranțele, credințele, gesturile, gusturile și nici măcar inițiala, am plecat într-un weekend prelungit în Italia (v-am mai spus cât de tare iubim noi doi Italia? Enorm!). Mai exact am petrect patru zile pe Riviera di Levante, despre care am citit muuuuulte pe Plimbărici și la Alice, despre care tot internetul vuia că este un mic Rai, nu foarte promovat la noi, dar cu atât mai bine și în care trebuie să ajungi măcar odată în viață. Mi-am zis că e momentul acum, mai ales că am prins niște bilete de avion spre Pisa la prețul unui drum Cluj-Arad (fără exagerare).

Ce a urmat o să vă povestesc mai pe larg zilele următoare, trebuie să mai aleg poze și sincer să mă mai odihnesc puțin. Dar în mare vă pot da niște repere de pe traseul pe care l-am parcurs: o zi la Pisa, în Toscana, o altă zi în inima Rivierei italiene, la Genova și restul timpului in Parcul Național Cinque Terre (cu cazare în minunata Corniglia, vizite în toate cele 5 „sate”, trasee pe jos și plimbări cu trenul pe malul mării).

Urmează episoade din seria „Mai frumos nu putea fi”

Vernazza

Monterosso al Mare