The Legends and the Moments

Și apoi se întâmplă lucruri din astea, brusc și neașteptat. Mergi într-o vineri seara cu prietenii la o terasă, ca fiecare să povestească frânturi din vacanța lui. Îți iei o bere fără alcool, dar cu multă lămâie și încet se aglomerează în jurul tău. La un moment dat, chiar la masa de lângă tine ți se pare că vezi pe cineva cunoscut… sau nu? Și te uiți, și privești apoi în altă parte, te uiți iar și îți zici: n-are cum să fie!! Fii serioasă, tocmai i-ai văzut statuia și ai promis că o să-i cumperi biografia, deja ai și luat la puricat anticariatele de pe net, care ar fi probabilitatea?… Și apoi zâmbești, pentru că s-ar putea să fii chiar atât de norocoasă și să fie chiar El.

DSCF5427

Citește mai departe

Ce să faci iarna la munte, dacă nu schiezi

De când mă știu, mie îmi place la munte… vara, atunci când aerul mai răcoros mă face să respir mai bine, să uit de orice caniculă și să mă bucur cu adevărat de soare. Ai mei părinți au contribuit la treaba aceasta, cărându-mă în copilărie, până pe la vreo 10 ani, an de an numai la munte. Fie că au fost Cheile Bicazului, Durău, Borsec, Poiana Mărului, Predeal ori destinații mai apropiate de Ineu de genul Moneasa, Căsoaia ori Stâna de Vale, mi-au șlefuit interesul pentru munte, astfel că dacă mă întrebai până să fi văzut Mediterana ce aleg între mare și munte, alegeam muntele fără să clipesc. Și în continuare aleg să merg vara la munte, mai ales că am aici Apusenii aproape și mi se pare extraordinar.

Însă, de vreo doi/trei ani, s-a întâmplat să ajung pe la munte și iarna. Și au început dilemele. Eu nu schiez, nu mă omor după niciun alt sport de iarnă în afară de patinaj (pe care îl poți face bine mersi în mijlocul orașului, iar eu îl fac mai mult din priviri), așa că pentru mine, stațiunile de iarnă căutate exclusiv pentru pârtii și telescaune nu sunt ceea ce aș numi locuri ideale. Bineînțeles că îi admir pe cei care schiază, cel mai mult îi admir pe cei foarte mici și pe cei foarte învârstă, dar încă au schiurile în picioare. Eu mă minuez când văd pitici pe 4 sau 5 ani coborând ditamai pârtiile, sau bunici de peste 65 de ani schiind clăpar lângă clăpar cu nepoții lor de 18 ani…

Dar, cu toate acestea și cu toată frustarea pe care o strâng că nu am nici măcar echipament de dat cu săniuța, găsesc o plăcere în a ajunge la munte și în plin sezon. Când spun munte, însă, mă gândesc la stațiunile cochete care oferă călătorului și altceva în afară de pârtii interminabile, ca de exemplu cabane pitorești și călduroase, mâncare bună tradițională, peisaje de vis și o atmosferă liniștită. S-ar putea însă să cer de la munte iarna fix ceea ce pentru cei care au afaceri în zonă nu ar fi rentabil deloc. Dar, ghici ce? Sunt și oameni care iubesc muntele pentru altceva în afară de sport, pentru relaxare.

P1360110

Așa că, mai jos, am alcătuit o listă cu lucruri care se pot face la munte iarna chiar dacă nu te dai cu schiurile sau snowboard-ul. Lista este pentru cei ca mine și îi îndemn să meargă la munte atât vara cât și iarna, pentru că au ce face:

  • alege o cabană frumoasă unde închiriezi o cameră câteva nopți, ideal ar fi să ai acces la bucătărie ca să te simți fix ca acasă
  • fă plimbări lungi în aer liber până îți îngheață nasul și degetele pe aparatul foto
  • ia o carte și așează-te la o fereastră mare cu o ciocolată caldă în brațe, cum să nu-ți placă așa priveliște și așa moment?
  • privește cum ninge sau privește munții de zăpadă, respiră și liniștește-te
  • întreabă localnicii, de unde poți obține unghiuri frumoase de belvedere pentru a fotografia splendid zona
  • dacă există o telegondolă (nu doar telescaun) plimbă-te cu ea în amblele sensuri, peisajul se va înfățișa minunat înaintea ochilor tăi
  • informează-te dacă există obiective turistice în zona stațiunii tale (o mănăstire, o bisericuță etc) și pleacă în explorarea lor
  • alfă dacă se fac trasee montane ușoare pe timp de iarnă și ieși la o plimbare mai alertă
  • dacă există în apropiere un orășel frumos care poate fi vizitat nu cugeta, mergi și-l vizitează cât mai repede
  • dacă schiorii îți fac o poftă nebună de zăpadă, încearcă tubing-ul pe zăpadă (nu este un sport ci un fel de “hai să ne dăm cu caucicul” ca în copilărie, eu m-am distrat maxim dându-mă cu tuba)
  • se pot închiria săniuțe și te poți simți ca în copilărie tăvălindu-te prin zăpadă (o oră/două te vor energiza de mama focului)
  • ieși la o bulgăreală alături de prieteni, mereu funcționează și te vei simți instant un copil vesel într-o lume frumoasă
  • caută un local drăguț și încearcă o mâncare tradițională și un vin sau ceai care să te încălzească
  • adu cu tine un film care are acțiunea plasată la munte și urmărește-l în cabană seara târziu, când afară ninge ca în povești, e frig, dar tu de bucuri de calm și căldură undeva la mansarda cabanei (ador camerele de la mansardă)
  • bucură-te de munte, privește înălțimile :)

P1260911

Dacă și după ce ai făcut cele enumerate în lista de mai sus, tot vei spune că a fost anost la munte, fie iarnă, fie vară, muntele nu-i de tine. Totuși încearcă și vezi dacă îți place, nu ai de unde ști cum e iarna la munte, dacă nu ai petrecut niciun weekend la zapadă și voie bună, chiar și fără schiuri în picioare… Te aștept cu impresii! ;)

Gimnastica românească la Jocurile Olimpice

În seara zilei de marţi, după ce echipa feminină de gimnastică a României a luat bronzul la olimpiada londoneză şi am aflat că niciodată din 1976 nu a mai coborât de pe podiumul olimpic, am căutat frenetic să aflu mai multe despre generaţiile trecute de campioane care nu îmi sunt cunoscute. Da, de la Barcelona din 1992 le cam ştiu pe fetele care au inspirat generaţii întregi de fetiţe să se joace de-a gimnastele, dar ce a fost înainte de ele?!?

Normal, niciun articol de pe lume, în afară de statisticile reci şi impersonale de pe Wikipedia, nu m-au ajutat în privinţa marilor campioane, aşa că am încercat (poate mai interesează pe cineva) să revolv eu puzzle-ul participărilor fructuoase ale gimnastelor/gimnaştilor noastre/i la olimpiade încă din cele mai vechi timpuri. Şi o să vedeţi pe cum o să citiţi, că România este puţin spus o forţă în gimnastică, este o constantă extraordinară a tot ce înseamnă sport mondial de echipă și nu numai.

Foto

Şi povestea începe aşa…

A fost odată ca niciodată un sport minunat şi practicat secole de-a rândul, iar în toată această perioadă a existat o ţară mică dar voinică care a dominat acest sport. 

În 1956 la Jocurile Olimpice de la Melbourne, 6 fete cucuiete au adus de peste mări şi oceane, din cele mai îndepăratate colţuri ale globului, prima medalie olimpică gimnasticii româneşti. Este vorba despre Elena Mărgărit, Georgeta Hurmuzachi, Sonia Iovan, Elena Leuştean, Elena Săcălici şi Emilia Vătăşoiu. Ele au urcat pe treapta a treia a podiumului olimpic, iar Elena Leuştean a mai văzut odată cum îi şade pe aceeaşi treaptă luând bronzul şi la sol. Aici un articol bun despre această echipă a României.

Peste 4 ani, a venit rândul Romei să organizeze Jocuri Olimpice în frumoasa Italie şi rândul unei alte echipe extraordinare să cucerească din nou bronzul. De data aceasta, au luptat pentru a doua medalie a gimnasticii româneşti pe echipe: Anastasia Ionescu, Emilia Liţă, Elena Niculescu, Utta Poreceanu şi din generaţia trecută aceleaşi Sonia Iovan şi deja multipla medaliată Elena Leuştean.

Ce s-a întâmplat cu aceste fete şi de ce eu nu am auzit niciodată de ele până mai ieri, nu ştiu. Cert este că după acest început în forţă, nu s-a mai auzit de România în gimnastică olimpică nici  în 1964 la Tokyo, nici 1968 la Mexico City şi nici măcat în 1972 la Munchen în cea mai însângerată olimpiadă din istorie. Dar să nu ne întristăm căci nu avem de ce, urmează aşadar anul de graţie 1976.

Foto

În 1976 se întâmplă ceva ce va pune pentru toatdeauna România în cărţile de istorie ale planetei: Olimpiada de la Montreal şi un nume pe care NIMENI nu îl va uita niciodată: NADIA! Tot timpul m-am gândit cât de frumos nume i-au pus părinţii, inedit, special, un nume cu rezonanţă, deloc comun, un nume uşor de reţinut, un nume de star. România trimite la aceste Jocuri Olimpice o echipe femină formată din gimnaste tinere şi nu foarte cunoscute: Gabriela Truşcă, Anca Grigoraş, Georgeta Gabor, Mariana Constantin, Teodora Ungureanu şiiii Nadia Comăneci. Cu echipa, fetele reuşesc să devină vicecampioane olimpice, deja o performanţă colosală, dar nimeni nu bănuieşte ce avea să se întâmple mai departe. Episodul Nadia, nu-l voi rescrie aici, toţi îl ştim și când spun toţi mă refer la bunica mea de 80 de ani, până la o fetiţă de 6 ani care a trecut ieri prin faţa blocului vorbind cu o prietenă despre Nadia şi gimnastică. Nu au trecut de la Montreal numai 36 de ani, iar în condiţiile în care chiar şi eu am 27… wow, episodul acela chiar va rămâne pe veci în memoria noastră colectivă. Nadia a mai luat în acel an 3 medalii olimpice de aur: la individual compus (devenind Regina acestei olimpiade), la paralele (unde a şi obţinut pentru prima dată nota aceea fabuloasă) şi la bârnă. Şi ca să plece acasă cu toate modele de medalii, mai ia un bronz şi la sol. Medaliile Nadiei sunt completate de argintul la paralele şi de bronzul la bârnă ale Teodorei Ungureanu.

Nu pot trece peste acestă olimpiadă fără să menţionez bronzul de la inele, al marelui gimnast român Dan Grecu.

1980 ne găseşte la olimpiada de la Moscova, unde nimeni nu cred să le fi urât mai mult pe gimnastele din România ca ruşii. Se ştie cât de buni sunt şi ei în acest sport şi cât de şocaţi au fost de ce “le-a făcut” Nadia la Montreal. Aşa că aici au taxat-o, dar nu au putut să o pedepsească mai mult în afară de a-i lua titlul de campioană olimpică absolută. A fost nevoită după deliberări ce au intrat şi ele în istorie (fata asta a făcut cum a făcut şi a intrat mereu în istorie) să se mulţumească doar cu argintul olimpic la individual compus, în schimb a câştigat aurul la bârnă şi sol. 

Normal că nici pe echipe nu ne-au lăsat ruşii să câştigăm şi tot îmi amintesc cu câtă frustare vorbea tati de olimpiada asta şi de câtă nedreptate i s-a făcut Nadiei. România a luat aşadar argintul şi pe echipe prin Nadia, Emilia Eberle, Rodica Dunca, Melita Ruhn şi Dumitriţa Turner. Emilia Eberle străluceşte de argint şi la paralele, iar Melita cucereşte bronzul la sărituri şi o însoţeşte pe Emilia pe podiumul de la paralele. După cum se vede, am încercat să mai recuperarăm din Tezaur la olimpiada asta.

Apoi urmează cea mai bună olimpiadă din toate timpurile pentru România, Los Angeles 1984 unde gimnastica românească se trezeşte cu 5 medalii de aur printre care prima de aur la echipe cu Lavinia Agache, Laura Cutina, Cristina Grigoraş, Simona Păucă, Mihaela Stănuleţ şi extraordinara Ecaterina Szabo. Această din urmă se îmbracă în aur şi la sol, bârnă şi sărituri în timp de Simona Păucă la egalitate de puncte urcă pe prima treaptă a podiumului alături de Ecaterina Szabo, la bârnă. Colosal ce se întâmplă.

Ecaterina devine şi vicecampioană olimpică absolută, Simona ia la individual compus bronzul, iar Laura Agache ia tot bronz la sărituri. De menţionat că România pleacă de la Los Angeles şi cu singura medalie olimpică cucerită de când lumea, la gimnastică ritmică, argint la individual compus pentru Doina Stăiculescu.

Foto

De anul olimpic 1988 se leagă un alt nume de legendă al gimnasticii din ţara noastră: Daniela Silivaş. Alături de Aurelia DobreEugenia GoleaCelestina PopaGabriela Potorac și Camelia Voinea, cucereşte argintul pe echipe, iar de una singura Daniela face ca imnul României să fie auzit de 3 ori în Seul, atunci când i se pune la gât aurul la paralele, bârnă şi sol. Daniela mai ia argint la individual compus şi un bronz la sărituri, dar nici alte fete din echipă nu se lasă, astfel că Gabriela Potorac mai aduce un argint la sărituri şi un bronz la bârnă.

Să nu-l uităm însă nici pe Marius Gherman care aduce în ţară un bronz câştigat în concursul olimpic de la bară. 

Şi aşa ajungem în 1992: Barceloooooona, Barcelooooonaaaa :) Superb! În capitala Cataloniei, fetele Cristina BontașGina GogeanVanda Maria HădăreanLavinia MiloșoviciMaria Neculiță și Mirela Ana Pașca reuşesc cu echipa tot un argint olimpic, dar şi aici răsare una care vrea şi poate să bată TOT: Lavinia Miloşovici. Câştigă aur la sărituri şi sol (unde primeşte şi ultima nota de 10 acordată unei gimnaste, ca să vezi câtă ciclicitate în viaţă), dar numai bronz la individual compus. Tot bronz prin Cristina Bontaş obţine România şi la sol. Îmi sunt atât de vii în minte imaginile cu Lavinia la sol ca pur şi simplu nu îmi vine a crede că au trecut 20 de ani de atunci.

În 1996 trecem iar oceanul în USA şi ne oprim la Atlanta să bem o Coca Cola, în timp ce Simona AmânarGina GogeanIonela LoaieșAlexandra MarinescuLavinia Miloșovici și Mirela Țugurlan obţin un bronz pe echipe într-un concurs în care echipa USA condusă de Bella Karoly nu a mai putut pierde aurul de acasă şi s-a dovedit de neînvins (la fel ca anul acesta aş zice). Aici am reuşit să câştigăm o singură medalie de aur la gimnastică prin Simona Amânar. În schimb a curs cu medalii din alte aliaje după cum urmează: argint la individual compus pentru Gina Gogean, tot argint pentru Simona la sol, dar şi pentru băieţi au veni două medalii de argint, Dan Burincă la inele şi Marius Urzică la cal cu mânere. Bronzul a poposit la gâtul Simonei Amânar şi Laviniei Miloşovici la individual compus (egalitate), dar şi al Ginei Gogean pentru sărituri şi bârnă.

Anul 2000 “pe când nu mai eram copii” a venit cu o olimpiadă tare faină la antipozi. Sidney a însemnat un moment deopotrivă de glorie, dar şi de coşmar pentru gimnastele noastre. Au recucerit aurul olimpic dobândit întâi la Los Angeles, iar acel podium de vis de la individual compus nu va mai putea fi reeditat niciodată din simplul motiv că acum o ţară poate trimite la individual compus numai două sportive. Deci niciodată România nu va putea să mai vadă de 3 ori Tricolorul fluturând pentru aceeaşi cauză în acelaşi timp. Fără să o contabilizăm pe Andreea Răducan, România a obţinut următoarele medalii: aur cu echipa: Simona AmânarLoredana BobocAndreea IsărescuMaria OlaruClaudia Presăcan, și Andreea Răducan, aur la individual compus Andreea Răducan/Simon Amânar (fără strălucite pentru Simona din păcate), aur la cal pentru Marius Urzică, argint pentru Maria Olaru la individual compus şi tot argint pentru Andreea Răducan la sărituri (obţinut după şocul cu Nurofenul). Simona mai prinde un bronz şi la sol.

Foto

Jocurile olimpice revin la Atena în 2004 pentru ca România să câştige aurul şi pe pământ european. Cătălina PonorSilvia StroescuOana BanDaniela SofronieMonica Roșu și Alexandra Eremia sunt de-a dreptul fantastice, iar Cătălina Ponor senzaţională, luând aur şi la sol şi bârnă. Monica Roşu mai ia un aur la sărituri cu săritura considerată a fi cea mai bună săritură de la gimnastică din istorie. Daniela Şofronie devine vicecampioană olimpică la sol, în timp ce Alexandra Eremia ia bronz la bârnă.

Această olimpiadă devine brusc cea mai bună din istoria participărilor pentru băieţi. Ei cuceresc prin Marius UrzicăMarian DrăgulescuIoan SuciuDan PotraRăzvan Șelariu și Daniel Popescu bronzul pe echipe, în timp ce Marian Drăgulescu mai ia un bronz la sărituri şi un argint la sol. Iar Marius Urzică mai înşfacă un argint la cal cu mânere devenind unul din cei mai buni gimnaşti la cal din lume. Se şi spune că este gimnastul care a dat cea mai mare eleganţă calului cu mânere.

Olimpiada din China, de acu’s 4 ani a adus doar două medalii în total gimnasticii româneşti, bronzul la echipe prin Andreea AcatrineiGabriela DrăgoiAndreea GrigoreSandra IzbașaSteliana NistorAnamaria Tămârjan şi aurul minunat la Sandrei Izbaşa la sol. S-a tot spus că a fost o olimpiadă săracă în medalii la gimnastică pentru România și din ce am scris mai sus acesta pare a fi adevărul…

Marţea trecută, în capitala Marii Britanii am luat un bronz muncit cu echipa: Diana Bulimar, Diana Maria Chelaru, Larisa Iordache, Sandra Izbașa, Cătălina Ponor, la această în curs de desfășurare olimpiadă de la Londra.

Oare ce mai urmează, cât de săracă sau bogată va fi această olimpiadă pentru gimnastica românească? Rămâne de văzut, însă ce ştim cu siguranţă e ceea ce deja a fost şi a fost frumos şi de neuitat, a fost valoros şi motivant, a fost aşa cum numai visele unor copii pot fi: reale şi fără sfârşit.

L.E. Fetele noastre au mai câștigat două medalii la olimpiada londoneză, un argint pentru Cătălina Ponor la sol (foarte puțin a lipsit să fie aur) și un AUR minunat pentru Sandra Izbașa la sărituri (nesperat!)

Sufocarea naţională ca sport olimpic

Oricât de mult NU am vrut să scriu despre asta, nu mă mai pot abţine. Dacă nu se suprapunea circul electoral din România cu JO de la Londra, poate treceam peste, vizionând un film sau făcând plimbări lungi pe la mine prin sat (nu olimpic, din păcate!). Aşa însă, am fost pe recepţie, iar TV-ul şi-a demonstrat utilitatea de vineri seara începând, lucru care m-a bucurat în măsura în care m-a şi întristat. Sâmbătă şi duminică am privit aproape fără încetare pe TVR la judo, scrimă, tenis, gimnastică canotaj etc şi în rare momente, naiba m-a pus să zappez (fac asta puţin spre deloc) să văd cu ce se mai ocupă alţii în timp ce români valoroşi şi muncitori încearcă din răsputeri ca imnul României să fie auzit în toată lumea. Evident că TOATE celelalte canale TV româneşti se ocupau cu referendumul, cu … escu şi cu ceilalţi din trib. Şi nu doar că se ocupau în limita bunului simţ (care lipseşte cu desăvârşire de pe ecrane), dar vorbeau cu atâta avânt şi însufleţire caraghioasă încât deveneau nişte “vampiri energetici”, care sufocau pe oricine îi privea. Şi cum oricum sâmbătă nu m-am simţit  prea bine, atât mi-a trebuit ca să simt că mi-e efectiv greaţă de tot ce priveşte politica bolnavă a acestei ţări care, numai nu-şi mai revine. Până şi vremea capricioasă din acest an e mai stabilă ca situaţia politică din România.

Suntem un popor de frustraţi leneşi care aşteptăm mereu ca cineva să ne pună în traistă, care acceptăm din lipsă crasă de cultură orice dezavantaj impus, miorlăind şi vociferând pe la spate cu jumătate de gură şi NICIODATĂ nu ne va merge bine indiferent cine ne va conduce. Mereu vom vedea răul şi mereu vom face explozie de prostie din orice. Noi nu ştim să trăim bine indiferent ce ni s-ar da şi mă feresc şi mă feresc şi iar mă feresc să zic ceva urât despre cultura acestui popor de care poate numai nişte sportivi mă mai poate face mândră chiar dacă termină pe locul 117 în lume.

De ce? Pentru că măcar ei duc o luptă dreaptă, cu personalitatea lor, cu limitele lor fizice, cu mentalul lor, cu nervii lor, cu adversarii. Lupta e dreaptă pentru că lupta e în primul şi în primul rând cu ei şi deşi poate părea lipsit de substanţă ce voi spune, lupta e dreaptă pentru că oamenii aştia nu aşteaptă de la nimeni nimic. NU aşteaptă să le fie acordate merite pentru că eşuează, nu aşteaptă să fie încununaţi dacă pierd, nu aşteaptă şi nu se sapă, ei luptă ca să câştige, iar dacă pierd mâine o iau de la capăt în sala de antrenament. Însă ce îi face cu adevărat valoroşi ca oameni este că o iau de la capăt şi dacă câştigă, ca şi cum nu ar fi câştigat.

Cele 35 de grade care au sufocat România sâmbătă şi duminică au fost “pepsi rece” pe lângă puhoiul de talkshowuri şi transmisiuni în direct de la BEC şi imagini cu preşedinţi suspendaţi şi intermediari şi miniştrii plictisiţi cu gândul la vacanţă, care veneau să voteze, SĂ SE VOTEZE, să voteze ca un preşedinte să plece, ca un altul să îi ia locul, ca România să trăiască sau nu mai bine. În timpul ăsta o fată de 48 de kg, lupta într-o mână pentru aurul olimpic cucerit odată în urmă cu 4 ani. Nu l-am mai luat, dar a adus prima medalie României la aceste JO. A fost luată peste picior în ţară de oameni de televiziune, care pe salarii colosale decid zi de zi pentru oamenii de rând şi când spun decid mă refer, manipulează.  Şi când mă găndesc că în anii trecuţi unii îmi plăceau şi  azi se comportă ca nişte “nici nu ştiu cum să le zic”, care au strania iluzie că ei au fost capabili să rastoarne un guvren sau să schimbe un preşedinte. Câtă naivitate! Aştia sunt oamenii puterii, se vor da mereu de parte celor care câştigă teren, mi se pare incredibil cum cineva (om simplu) poate crede în ce vede la TV, poate spune “da, domnule, aştia au dreptate!”? Cum? Pe ce se bazează, care este certitudinea?

Cineva spunea că pe români nu îi ajută cu nimic cine ia medalie la olimpiadă, dar îi ajută rezultatul referendumului. Iniţial am crezut că e un titlu din Times New Roman, apoi am constatat că nu, există deci oameni care CRED că rezultatul refendumului îi va ajuta într-un fel. Doamne, în lume trăim? Nu am fost şocată să aflu că, probabil, dacă preşedintele suspendat va fi reînscăunat, oamenii vor ieşi în stradă, nu am foşt şocată să aflu că nici 50% dintre cetăţeni nu au fost la vot, deşi ei vor schimbare şi pensiii, pensiiile, bani mai mulţi pentru nimic, să trăim mai bine aşa peste noapte dacă se poate. Asta nu mă mai poate şoca, dar credulii, cei care CRED în schimbare şi în ce aud la TV, ei mă şochează şi îmi provoacă milă şi un fel de silă. De ce? Pentru că ei sunt cei care aşteapă de la alţii, să li se dea, să li se ofere beneficii, bani, viaţă pe gratis, şi normal… pensiiiile, pensiile, cât mai sunt pensiile?!! etc… fără ca mulţi să nu facă nimic ” în plus” şi uitând ori ingnorând că, teoretic, graniţele sunt încă deschise.

OK, nu mă va ajuta palpabil argintul Alinei la Londra, dar sufleteşte m-a ajutat muuuult, m-am simţi bine, sâmbătă seara mi-am revenit. Nici alte medalii câştigate de români nu mi-au băgat bani în buzunar, dar paşaportul meu în lume este Nadia de exemplu. Nu mă ajută cu nimic nici că un sportiv orb a doborât recordul mondial la tir cu arcul, dar Doamne, cât de mult mă motivează!!!

Suntem o naţie sufocată care are capacitatea de a se sufoca şi mai tare, aur olimpic pentru România la această probă. Să ţinem un moment de reculegere cât încă mai suntem în interiorul recordului mondial.

Apropo de Italia (Oraşe şi Fotbal)

Ioana, cunoscându-mi pasiunea pentru cizme (mai puţin pentru odioşeniile alea de vară) şi în special pentru una, Italia pe numele ei, m-a invitat să scriu un articol pe această temă la ea pe blog… Mi-a luat ceva să onorez invitaţia căci, nu ştiu cum se face, dar pe căldurile astea, mai ales dacă am musai de scris, pentru scrisul de plăcere rămâne tare puţin timp. Însă cu toate acestea, să scriu despre Cele mai frumoase 10 oraşe ale Italiei a fost o plăcere mare, mare… Mai ales că prin asta am călătorit puţin virtual printre fotografiile mele…

Tot la capitolul apropouri, Ioana mi-a mai acordat un interviu frumos despre planurile ei măreţe, publicat pe Plimbarici.ro, daţi o fugă de-l citiţi ;)

Şi că tot a venit azi vorba de Italia, am râs puţin la finala de duminică (CE de fotbal 2012 , finala Spania-Italia)… După cum deja ştiţi ţin echipa cotată a doua, în acest caz Italia (care doară ştim că iubeşte fotbalul cu o patimă fără margini şi că de-a lungul timpului a câştigat o groză de cupe şi alte alea). Ei, duminică au pierdut la scor mare generator de bancuri (pe ăla cu Cola Light şi Cola Zero, îl ştiţi?) iar apoi au plâns toţi cu lacrimi de crocodil de îţi era mai mare mila… :)

Apoi ieri dau peste un citat din Churchill care mă lămureşte care a fost treaba cu lacrimile alea: “Italienii pierd războaiele ca şi cum ar fi meciuri de fotbal şi meciurile de fotbal, ca şi cum ar fi războaie.” :) Edificator, zic! :P

Foto

Open (Povestea unui Tenis-aurus Rex)

Titlu: Open 

Autor: Andre Agassi

Editura: Publica, 2011

Traducerea: Paul Slayer Grigoriu

Nr. pagini: 520

Preț special Editura Publica 42,75 lei

Dacă stau bine să mă gândesc, sunt două lucruri esențiale care mă fac să mă uit la tenis: eleganța dură și sportivii spectacol. Pentru cei din urmă am trăit meciuri întregi cu sufletul la gură, pentru cei din urmă am vibrat la fiecare punct câștigat și tot pentru ei, sau mai bine spus din cauza lor, am regretat amarnic că n-am avut ocazia să practic acest sport. M-am uitat uimită la meciurile lui Pete Sampras, mă uit uluită la meciurile lui Federer, le recunosc valoarea și cred că sunt extratereștrii, dar mereu inima mea a rezonat mai bine cu oamenii spectacol ai tenisului: vezi Hewett, Nadal, Safin, Kuerten, Ivanisevic, Agassi.

Andre Agassi a făcut parte dintre acesți showmani care au transformat terenul de tenis în scenă de spectacol, însă nu mi-a plăcut de el extraordinar de mult niciodată. Mi se părea inconstant, apoi uneori mi se părea că exagerează în multe aspecte, mi se părea că joacă cu ură, cu ură pe adversar, cu ură pe tenis, cu ură pe el. Așa că dintre cei care făceau pe teren spectacol, Agassi cred că mi-a plăcut cel mai puțin, asta până să-i aflu povestea, până să aud că el de fapt ura tenisul. În momentul acela mi-am spus că trebuie să fie în spatele terenului o poveste interesantă. Când a apărut autobiografia în limba română, nu cred că a existat o carte pe care să mi-o fi dorit mai mult.

Open-ul lui Agassi, povestea vieții sale, relatată asemeni unui turneu de tenis, cu ratări, eșecuri și victorii, se poate să fie cea mai bună biografie pe care am citit-o până acum și cred că îl plac pe Andre mai mult ca și ca povestitor și OM, decât ca și sportiv. Cartea este funny și dramatică în același timp, înălțătoare și rușinoasă în același timp, dar peste toate este clară și bine scrisă. Cu talent al cuvinelor, pe acest maestru al rachetei îl va mai face ceva nemuritor: o carte.

Un copil drăguț, tuns cu castronul, s-a luptat toată copilăria cu o mașinărie creată de tatăl său, mașinărie care îi arunca mingi pe terenul de tenis din spatele casei. Tatăl său și-a dorit ca toți copiii săi să joace tenis, însă a intuit că numai Andre avea talent, de aceea îl muncea de dimineața până seara și spunea că un copil care lovește până la 1000 de mingi nu poate ajunge decât numărul unu. Însă ritmul impus de tată l-a terminat psihic pe copil, iar acesta a ajuns să urască tenisul mai mult ca orice. Așa începe povestea unuia dintre greii tenisului mondial, un veritabil Tenis-aurus Rex, cum singur se denumește și pe bună dreptate. Povestea este atât de completă, încât un fir logic în povestirea ei nu ar face decât să scriu aici ceea ce deja este scris în carte, așa că las viața lui Agassi să fie descoperită de către voi și eu îmi voi spune doar părerea personală.

Categoric, Andre Agassi a fost un copil frustrat, care mai apoi a devenit un adult plin de frustrări, dar care avea acea doză de nebunie firească care l-a împins pe culmile gloriei, a fost destinul mai puternic ca voința lui, pe când dorea să se lase ceva intrervenea și nu doar că-l ducea mai departe, dar îl ridica mai sus. În acest fel, Agassi a devenit numărul unu ATP, în acest fel Agassi a devenit unul dintre cei mai bine plătiți sportivi ai tuturor timpurilor, dar cel mai important, în acest fel Andre a devenit omul (adultul) care este azi. Mi-a plăcut extraordinar de tare felul în care, în ani, și-a dat seama că nicio înfrângere oricât de dureroasă, nu a făcut altceva decât să-l ducă mai aproape de omul ce avea să devină. Mi se pare bucuria supremă și puterea supremă a unei ființei umane, să realizezi că eșecul te-a șlefuit în asemenea măsură încât datorită lui să ajungi puternic, fericit, împlinit și complet.

Un alt lucru care mi-a plăcut la Agassi este că deși a dus viața pe care a dus-o niciodată nu și-a îndepărtat prietenii, cei cu care a început să lucreze încă de la început pe aceea i-a păstrat până la final. A fost fidel prieteniilor adevărate și eu cred că în mediul lui, acest aspect este extraordinar. Gil, Perry, Brad echipa lui, înseamnă incontestabil familia lui, i-a iubit pe acești oameni mai mult decât pe părinții săi. De asemenea are o relație deosebită cu frații săi, cu Philly mai ales are o relație de-a dreptul emoționantă.

La unul ca el și relațiile de iubire trebuiau să fie complet aiurea, dar am simțit că nu a fost cazul. După o relație lungă cu iubita sa din copliărie Wendy, după relația cu Brooke Shields și căsătoria destrămată (despre care el a avut foarte multe de spus deși mie mi se pare că nu ar fi atâtea de spus, oamenii nu s-au înțeles, aveau personalități prea diferite și job-uri diferite, asta e tot), a urmat relația cu Steffi Graff, poate cea mai frumoasă poveste de iubire din tenis. Nici aici nu sunt multe de zis, a văzut-o, a plăcut-o, a luptat pentru ea, ea s-a îndrăgostit de el, au făcut doi copii și mi-e greu să cred că niciunul nu va face tenis cu așa părinți (au gene prea bune). Referitor la copii, nu voi uita niciodată cum a descris Andre prima întâlnire cu micuțul său: “îl iubesc atât de mult, încât îmi plesnește inima ca un fruct prea copt”… mi-au dat lacrimile pentru că am simțit o descriere prea intensă și cred că numai cine are copii o poate descrie, noi ceilalți stăm și ne gândim că așa trebuie să fie :)

Evident cartea m-a plăcut tare, tare mult și sunt atâtea aspecte ce merită povestite și disecate, dar mai bine vă las și pe voi să o citiți pentru că o să învățați atât de multe, pentru că o să vedeți (dacă nu ați făcut-o deja) cât de inspirațională poate fi viața unui sportiv de succes și poate o să remarcați și voi ca și Agassi, ca și alții și ca și mine că “terenul pe care ai suferit cea mai sângeroasă înfrăngere poate deveni scena celui mai dulce triumf“.