Calea neuitării

Titlu: Franţa – Calea neuitării (în Spectacolul lumii)

Autor: Ioan Grigorescu

Editura: Neverland, 2011

Nr. pagini: 305

Preţ: 29 Ron în librariaonline.ro

Volumul despre Franţa, al lui Ioan Grigorescu (volum din seria Spectacolul lumii), nu este doar o altă carte despre Franţa, un pseudo ghid turistic de duzină ci o lucrare încântătoare despre Arta de a călători. Autorul a ales să dedice un volum întreg Franţei şi citind, descoperi şi motivul; era îndrăgostit de ţara lui Moliere şi a lui Edith Piaf, mergea până la adoraţie către patria care i-a înfiat pe Brâncuşi, Ionescu şi Cioran. Avea un respect deosebit pentru cultura franceză înţeleasă în toate formele sale.

Astfel, cartea lui Grigorescu ajunge un document foarte serios despre Franţa în deplinătatea calităţilor sale, culturale şi artistice, umane şi dincolo de substrat. Răzbat în fiecare frază vastele cunoştinţe ale autorului în toate domeniile cărora Franţa le-a adus atingere. Însă, oricât despre Franţa ar fi dorit scriitorul să fie această carte, ea , în esenţa ei, tot una despre Paris rămâne. Puţinele pagini dedicate altor regiuni (drumul vinului la Norbonne ori notele de pe Valea Loirei) nu fac decât ca, întoarcerea la Paris să fie resimţită mai puternic.

Avem rădăcini adânci în glia Parisului. Aici, sub umbra turnului care zgârie norii, îşi dorm somnul de veci Eugen Ionescu, Tristan Tzara şi Emil Cioran… Să fie oare acesta motivul principal care îl aducea atât de des şi atât de grabnic pe Ioan Grigorescu la Paris, să fie acesta oare motivul pentru care spunea că tremură de încântare căci se află abia la începutul poveştilor sale despre Paris?? Grigorescu a simţit mereu o afinitate până la înfrăţire a poporului român cu cel francez, bazat pe darurile culturale ale unei patrii faţă de cealaltă.

Calea neuitării, a pus scriitorul, subtitlu acestei cărţi şi tot ce a făcut de-a lungul celor 300 şi ceva de pagini a fost să demonstreze cât de nemuritoare sunt până la urmă sentimentele omului faţă de inima Franţei, ce bate necontenit la Paris. Timpul se scurge îndepărtând tot mai mult trecutul care ne ia cu el ca pe nişte siluete vremelnice fără contur. Parisul este o lecţie a salvării de sine. Ba mai mult: Parisul este o lecţie de nemurire!

E o carte complicată, mi-e oarecum greu să scriu despre ea. Probabil o voi relua cândva, însă e o carte vizuală care merită citită după ce ai văzut deja locurile despre care scrie Grigorescu. Mă imaginez recitind din ea, într-o seară caldă de vară, pe treptele ce urcă spre Sacre Coeur, auzind în mintea mea versurile lui Nichita (rostite de acesta după un apus la porţile cimitirului Bellu): Amintiri nu are decât clipa de acum./ Ce-a fost într-adevăr nu se ştie…/ Morţii îşi schimbă tot timpul între ei/ numele, numerele, unu, doi, trei…/ Există numai ce va fi,/ numai întâmplările neîntâmplate,/ atârnând de ramura unui copac/ nenăscut, stafie pe jumătate…/ Există numai trupul meu înlemnit,/ ultimul, de bătrân, de piatră./ Tristeţea mea aude nenăscuţii câini,/ pe nenăscuţii oameni cum îi latră./ O, numai ei vor fi într-adevăr!/ Noi, locuitorii acestei secunde/ suntem un vis de noapte, zvelt,/ cu o mie de picioare alergând oriunde…”

 

Nici eu sunt în stare prin cuvinte…

Cea mai frumoasă poezie pe care citit-o în ultima vremea se numeşte Italia mea nu sunt în stare prin cuvinte şi aparţine marelui Francesco Petrarca. Azi am avut o zi atât de frumoasă din cel puţin două motive, iar poezia asta recitită şi postată aici îmi aduce acum pe final de zi şi al treilea motiv care cumva, invariabil, se leagă de celelalte două. Azi suntem în 6 aprilie? O să ţin minte winking

I
Italia mea nu sînt în stare prin cuvinte
Să-ţi lecuiesc atîtea răni mortale
Cîte văd adesea pe trupul tău frumos;
Dar aş dori să fie oftatul meu fierbinte
Cum îl vor Tibrul, Arnul unduios
Şi padul pe al cărui ţărm stau acum cu jale…
Cîrmuitor din ceruri, ruga mea
Vrea ca iubirea sfîntă, ce pe pămînt cîndva
Te-aduse, să se-ntoarcă spre ţara ta cea dragă.
Vezi, milostive Doamne, ce măruntă
pricină pentru-asemeni încăierare cruntă!
Şi-aste-mpietrite inime nebune,
Ţinute strîns de Marte- trufaş, sţlbatic rău-
Tu, Tată, le-mblînzeşte, le dezleagă!
Şi-ntrînsele fă adevărul tău
(Oricine-aş fi)prin graiu-mi să răsune!II
Voi, cărora norocul vă puse cîrma-n mînă
Frumoaselor ţinuturi înflorite,
De care nici o milă nu vă leagă,
Pe-aici – vă-ntreb – ce cată puzderia păgînă
De oşti străine? Oare ţara noastră dragă
Să-şi vadă verzile cîmpii mînjite
De sîngele barbar?… V-ademeni
Un greş: vedeţi puţine, dar mult vă pare-a şti,
Şi-n inimi năimite cătaţi statornicie;
Dar cel ce are oameni mulţi plătiţi
Înconjurat e veşnic de dùşmani înrăiţi!
Ah, nesfîrşit acest puhoi de ape
S-a strîns şi vine astăzi din ce pustii funeste
Să ne înece frageda cîmpie?
Cînd mîna noastră însăşi toate-aceste
Le-a fost făcut, au cine-o să ne scape?

III
S-a îngrijit natura de starea noastră, cînd
Al Alpilor zid puse să rămîie
De-a pururi între ţară şi furia nemţească.
Dar lăcomia oarbă, în contra ţării stînd,
Din plin ajunse azi să dăruiască
Prea zdravănului trup această rîie!
De-a valma-acum, aceeaşi cuşcă ţine
Sălbaticele fiare şi turmele blajine,
Iar cel mai bun e-acela ce geme încolţit.
Şi cine face-aceste toate oare
Spre şi mai marea noastră-ndurerare?
E neamul fără lege ce mila nu-l înfrînge,
Acela ce în vremuri – cum scris e într-adins –
De sabia lui Marius a fost străpuns cumplit,
Că pomenirea faptei şi-azi încă nu s-a stins:
Zdrobit, setos – nu apă bău din rîu, ci sînge!

IV
Şi nu mai spun de Cezar, care pe orice plai
Făcu să fie iarba sîngerie,
Tăindu-le-a lor vînă cu sabia romană.
Acum – sub care stele nefaste nu ştiu, vai! –
Ne are-n ură cerul şi-n prigoană:
E mulţumită vouă, căci vouă, şi domnie,
Şi pază peste ţară vi-au fost încredinţate.
Printre-ale voastre pofte dezbinate
Aţi ruinat a lumii cea mai frumoasă parte.
Ce vină, ce osîndă, ce soartă! să loveşti
Vecinul tău sărman; să-l prigoneşti
Avutrul risipit, căzut din preţ-
Şi-apoi, pe-ascuns, să cauţi ostaşi ce gata sînt
Să-şi vîndă sufletul, să-mpartă moarte!…
De dragul adevărului cuvînt!
N-am ură pentru altul, nici dispreţ.

V
După dovezi atîtea, tot n-aţi văzut deplina
Înşelăciune bavareză, care
Doar ridicînd un deget, din moarte-şi face-un joc?
Ocara mult mai rea e, cred eu, decît ruina.
Dar sîngele italic ca pălălăi de foc
Se scurge. Neîmblînzită-i mînia lui cea mare!
Ce mare preţ pe altul va să dea
Acela ce pe sine puţin se preţuieşte.
Sînge latin, alungă de la tine
Păgubitoarele poveri străine.
Nu-ţi face ţie idol fără rost
Din nume van şi găunos. Căci dacă
Cea furie din nord ne vicleneşte
Şi pare că ne-a-nfrînt mintea săracă –
Nu e firesc, ci e păcatul nost’!

VI
Nu-i oare-aceasta glia pe care-ntîi călcai?
Nu-i oare-acesta cuibul meu fierbinte
De unde-atît de dulce luai hrană şi lumină?
Nu-i patria aceasta de care mă legai
Cu veşnică credinţă – o, maică prea- blajină,
Care-mi acoperi unul şi celălalt părinte?
Pe Dumnezeu! o, dacă v-ar trezi
Măcar acestea mintea, şi dacă aţi privi
Cu milă jaleaa-adîncă a frîntului popor!
Căci, după Dumnezeu, el îşi aşteaptă
Doar de la voi odihna lui cea dreaptă!
Daţi-i un semn de milă,infim, abia vădit,
Şi, arma luînd, virtutea izbi-va în urgie,
Şi scurt va fi al astei lupte zor,
Căci niciodat’ străvechea vrednicie
În sufletul italic n-a murit!

VII
Seniori, priviţi cum vremea zorită e să zboare,
Cum viaţa fuge, zilele ne curmă,
Cînd moartea ni se lasă pe umeri ne-ncetat.
Căci sufletul, de sprijin lipsit, şi despuiat
De orişice podoabă, ajunge pîn’ la urmă
Pe drumul îndoielii. Şi trecători printr-aste
Văi triste, daţi deoparte mînii şi urinefaste,
Ce saînt contrare vînturi unei vieţi senine.
Iar vremea de ţi-o cheltui dureri să prijeleşti,
Ţi-o recîştigi prin fapte omeneşti,
Prin binele ce relele ucide.
Cu mîna ta, cu-al inimii avînt,
Fă lucrul bun, să-l laude oricine!
Aşa e bucurie pe pămînt
Şi calea cître ceruri se deschide!

Încheiere
O, cîntece, ascultă îndemnul meu încalte:
Ce simţi adînc tu spune cu multă cuviinţă,
Căci vei ajunge, poate, în sferele înalte.
Dar sufletele – află că sînt de rea credinţă,
Robite-acelui scîrnav şi vechi nărav avan,
Oricăror adevăruri dîrz duşman.
Mergi la noroc. Găsi-vei vreun binevoitor
Din cei puţini, cui binele îi place.
Întreabă-l: Cine oare îmi vine-ntr-ajutor?
Eu merg strigînd doar: Pace, pace, pace!

Ziua mondială a poeziei; două poeme turistice

Azi este ziua mondială a poeziei şi cum ador poezia atât pe cea de pe hârtie cât şi pe cea din viaţă, una hrănindu-se din cealaltă, nu am putut să ratez această zi fără să vă ofer câteva versuri mai ales că am găsit două poezii „turistice” foarte frumoase şi… pitoreşti winking

Prima este poezia lui Ion Minulescu – Turism, din volumul Nu sunt ce par a fi happy

Şoseaua urcă spre Voineasa,
Iar Lotrul curge spre Brezoi…
O fată şi-a pierdut cămaşa
Prin fânul de curând cosit,
Şi-acum, în poarta casei, s-a proptit
Să-şi mai arate-o dată sânii goi
Şi trupul rumenit de soare
Turiştilor înfometaţi
De farmecul unei idile trecătoare
În pitorescul munţilor Carpaţi…

Aşa sunt toate fetele la munte…
În prima zi –
Oricare-ar fi –
Se lasă sărutate doar pe frunte…
A doua zi,
Până şi cele mai ursuze
Se lasă sărutate chiar pe buze…
Iar în a treia
Sau a parta zi
Se lasă duse sub un brad
Unde se-mpiedică, mai toate,
Şi leşinate-n braţe-ţi cad,
Ca nişte biete curci plouate…
Deşi – prin munţi, în fiecare vară,
La fel, turiştii urcă
Iar fetele… coboară…

Şoseaua urcă spre Voineasa
Şi Lotrul curge spre Brezoi…
Iar mirele
Şi cu mireasa
Din carul nou cu patru boi –
Un dar de ziua nunţii lor –
Zâmbesc şireţi
Şi fericiţi,
Că graţie turiştilor
Au fost uniţi
În vecii… vecilor!…

Iar a doua poezie aleasă îi aparţine mai tânărului Mircea Cărtărescu, intitulată Pompei,

mă plimb printre ruinele tale, femeie.
fireşte, cerul este albastru, ca lângă mediterana,
dar cum este posibilă atâtă distrugere?
aleile şerpuiesc pavate cu pietre albe printre statuile decapitate şi 
zidurile rămase-n picioare,
pinii răsar de unde nu te aştepţi, vizibili prin câte o fereastră, o boltă 
o curte interioară cu un ciot de havuz. 
sunt fresce, chipuri de animale desenate cu ce dermatograf pe 
tencuiala slinoasă? 
menadele sunt roşu-cărămizii – cu ce ruj au fost mâzgălite? 
ce amintire, din ce oraş, din ce seară, le umflă sânii rotunzi? 
norii trec pe deasupra ca nişte furouri mototolite 
furtunile trec şfichiuind bucăţile de cornişă
ca nişte cearceafuri ude de transpiraţie. 
fireşte, au mai rămas schiţe vagi de tricliniu, 
graminee foşnind lânga pulpa satirului –
dar unde este ruina unei guri râzând cu necaz şi dispreţ, 
unde sunt vestigiile ochelarilor de soare, brichetei pall mall, unde 
sunt termele 
de faianţă şi fard ale snobismului tău?

sunt vitrine apoi, cu oameni pietrificaţi, cu câini surprinşi de 
catastrofă încolăciţi
dormind sau abia făcând ochi
cu străzi pe unde umblam bârfind, spunând bancuri, punându-ne piedică
uitându-ne prin garduri la maşinile garate prin curţi,
la pensionarii pictând cu terebentină şi duco tablouri de gang,
totul, totul rămas ca atunci: rochii pietrificate
gesturi de şist în vitrine.
pe-acolo mai trec doar ca turist, agasat de localnici
asaltat de ghizi şi hamali, cu nasu-n prospecte –
găsesc uneori câte o fibulă coclită-n pământ
incolăcită de râme şi urechelniţe.
rătăcesc sub soarele orbitor printre coloanele astea nenorocite, 
printre dărăpănăturile astea,
printre buzele tale, nările tale, unghiile tale, mofturile,
timiditatea ta

Înapoi în viitor: Ziua femeii (Ziua mamei)

Eu până pe la 8-9 ani am crezut că de 8 martie e doar Ziua Mamelor, adică bine, auzisem eu că i se zice Ziua Femeii şi că nu-i dădeam flori doar mamei ci şi doamnei învăţătoare, dar mi se părea că tot de aia, pentru că şi ea e mamă. La orele de lucru manual făceam şi noi la fel ca şi celelalte zeci de generaţii dinaintea noastră, felicitări pe care scriam: „mamă azi de ziua ta/îţi dau în dar, inima mea.” Logic deci, de 8 martie era Ziua Mamei, chiar mă gândeam ce bine de mami că are o zi de naştere în septembrie şi mai are una în martie, pentru că e… mami happy

Aşadar în amintirea acelor vremuri şi nu doar în amintirea lor ci şi pentru ziua de azi, de 8 martie, Ziua Femeii şi… evident a Mamelor, vreau să-i urez mămicii mele dragi, tuturor mămicilor, prietenelor, femeilor, doamnelor şi domnişoarelor un călduros, La mulţi ani! şi O primăvară liniştită, caldă şi plină de iubire!

Şi pentru că-l uram pe George, din celebra poezie Mama, a lui Coşbuc, îl detestam, că numai nu mai venea odată să-şi vadă mama, am ales pentru ziua de azi o altă poezie, care mi-a ajuns la suflet şi sper să ajungă la sufletul tuturor mămicilor care citesc azi aici:

Mama

          Nina Casian

M-a crescut mama în poală

Din leagăn şi pân’ la şcoală.

Zile-ntregi şi nopţi la rândul

Mi-a vegheat somnul şi gândul.

M-a învăţat să gânguresc,

Să spun mama, să zâmbesc,

M-a învăţat apoi, prin casă

Primii paşi până la masă.

M-a învăţat ca să nu mint,

M-a învăţat să nu m-alint.

Să nu ştiu ce este frica,

Toate m-a-nvăţat mămica

Mamă bună, mamă dragă,

Te-aş iubi o viaţă-ntreagă.

Pentru tot ce ai făcut,

Pentu că tu m-ai crescut.

Şi mai am un mesaj pentru cineva care poate citeşte aici şi inevitabil se va întrista, dar vreau să-i spun că, da, şi mamele mai pleacă, dar sentimentul care ne leagă de ele rămâne şi trăieşte în noi pentru totdeauna, aşa că şi ele trăiesc pentru totdeauna, oricum a-i lua-o mamele sunt veşnice. Spunea şi G.G. Marquez: „nu moartea, cât viaţa e fără margini”. Zâmbeşte ghiocel, a venit primăvara! kiss

Pablo Neruda (poezii care îți sucesc mințile)

Îmi place atât de mult Pablo Neruda, încât mă mir cum de până acum nu am o carte de-a lui în casă, dar cartea de la Vellant trebuie să vină și abia o aștept. În plus îmi face cu ochiul și cartea lui de memorii Mărturisesc că am trăit, deși poeziile lui extraordinare și pur și simplu sublime, nu au cum să fie întrecute de o carte de memorii.

Și acum poezia care, mie una mi-a sucit mințile happy

ABSENŢA

Abia te-am părăsit
şi umbli în mine, cristalină
sau tremurând,
neliniştită
rănită de mine însumi
sau copleşită de dragoste,
ca atunci când ochii tăi se închid
peste harul vieţii
pe care ţi-l dărui fără încetare.
Dragostea mea,
ne-am întâlnit
însetoşaţi
şi ne-am băut toată apa
şi tot sângele;
ne-am întâlnit înfometaţi
şi ne-am muşcat
aşa cum muşcă focul,
lăsându-ne unul pe altul răniţi.
Dar aşteaptă-mă,
Păstrează pentru mine dulceaţa ta…
Eu îţi voi dărui, de asemenea,
Un trandafir frumos.

Foto

Aș sta și eu de vorbă cu iarna, dar nu la -22 de grade

M-am întâlnit cu Iarna la Predeal…
Era-mbrăcată ca şi-acum un an,
Cu aceeaşi albă rochie de bal,
Păstrată vara sus, pe Caraiman…

Călătoream spre ţara unde cresc
Smochine, portocale şi lămâi…
Eram într-un compartiment de clasa I,
Cu geamul mat, pietrificat de ger,
Şi canapeaua roşie de pluş,
Sub care fredona-n calorifer,
Sensibil ca o coardă sub arcuş,
Un vag susur de samovar rusesc…

Şi-am coborât în gară, pe peron,
Să schimb cu Iarna câteva cuvinte…
Venea din Nord,
Venea din Rosmersholm –
Din patria lui Ibsen şi Björnson,
De-acolo unde,-n loc de soare
Şi căldură,
Înfriguraţii cer… Literatură…

Şi m-a convins c-acolo-i mult mai bine
Decât în ţara unde cresc smochine,
Curmale, portocale şi lămâi,
Şi din compartimentul meu de clasa I
M-am coborât ca un copil cuminte
Şi m-am întors cu Iarna-n Bucureşti…
O! Tu, sfătuitoarea mea de azi-nainte,
Ce mare eşti,
Ce bună eşti,
Ce caldă eşti!…

De vorbă cu iarna, de Ion Minulescu, cea mai calda poezie de iarnă în ciuda gerului paralizant, de zilele acestea.

Foto