Doamna Iarna-n goană trece…

Pentru că trebuiau plătite cumva temperaturile de 12 grade din ianuarie, de vineri ne “cam” ninge. Nu mult, nu, decent, dar ninge și e frumos și e bine și e iarnă. Nu o iubesc, dar e necesară. Anul trecut nu a fost iarnă deloc: a fulguit câteva zile, iar la mijloc de februarie arăta de zici că urma să vină într-o săptămână Paștele. Nu mi-a plăcut.

DSCF4061

Citește mai departe

O toamnă “nebun de frumoasă la Cluj”

În weekend, prieteni dragi ne-au onorat cu vizita, dar eu eram puţin îngrijorată în privinţa vremii, căci auzisem că după ultimele două săptămâni frumoase şi cu temepraturi de 20 de grade la final de octombrie, toamna cea adevărată făcea cerere să se instaleze. Din fericire s-a instalat abia de sâmbătă seara, lăsându-ne ziua de sâmbătă galbenă şi splendidă, cu puţin vânt, frunze căzând armonios, lumină clară şi pământ uscat…

Am urcat la Cetăţuie, (v-am mai povestit de Cetăţuie aici într-un articol foarte pe sufletul meu şi aici când am cunoscut-o pe Roxana), unul dintre cele mai frumoase locuri din Cluj, de fapt pentru mine chiar este cel mai frumos, aici m-am îndrăgostit de Cluj şi cred că mai cunosc persoane care au făcut-o. Sâmbătă pe la prânz mi-am dat seama că îmi era dor de locul acesta, îmi era dor de el sub culori calde de toamnă frumoasă, locul acesta emană o energie benefică pentru mine şi mereu mă gândesc la el cu drag…

Puţin din istoricul Cetăţuii via Wikipedia:

“Este o fortificație construită in perioada Habsburgică în vârful dealului cu același nume din Cluj Napoca. Cetățuia a fost clădită între anii 1715 și 1735 cu ziduri sub formă de stea, o redută, un turn și era înconjurată de bastioane, conform cu planurile arhitectului militar Giovanni Murando Visconti, în exterior fiind înconjurată de un val de pamânt. Porțile de acces dinspre vest și sud nu mai există, au mai rămas în picioare doar cele din sud-est si nord. Deasupra porților și în interiorul incintei se aflau diferite clădiri care adăposteau spații administrative, o garnizoană și un depozit de armament. Din vechea cetățuie a mai rămas puțin: o parte din ziduri, patru clădiri, iar reduta a fost transformată în Turnul Parașutiștilor. Întregul ansamblu a fost profund afectat de alunecările de teren din zonă. Pe colina dealului a fost construit Hotelul Belvedere în perioada anilor 1970, iar în 1995 a fost înălțată o cruce imensă din fier, în locul celei distruse de comuniști în anii 50. Crucea inițială a fost ridicată în memoria celor întemnițați aici.” (mai multe poze aici)

Noi ne-am plimbat puţin să vedem Clujul de sus, dar cel mai mult să ne bucurăm de prezenţa frunzelor uscate şi de atmosfera galbenă creată de ele, a fost foarte drăguţ căci la un moment dat, mai în glumă mai în serios am început să recităm ceva la întâmplare din Alecsandri :) Niciodată nu vei înţelege Pastelurile sale mai bine decât într-o zi de toamnă galbenă ca mierea… Am încercat să-mi amintesc când am mai văzut Clujul aşa de galben, când mi-am mai permis să-l respir aşa şi cred că totuşi au trecut 4 ani de atunci. A fost toamna lui 2008, venea după o perioadă mai aglomerată şi după două ture de musafiri dragi cu care am colindat Clujul de la Cetăţuie până la Grădina Botanică… Ah… Grădina Botanică, trebuie să ajung şi în ea toamna asta, până nu moare de tot galbenul acesta nebun, căci e Toamnă nebun de frumoasă la Cluj, dragii mei ;)

P.S. Puteţi citi un articol foarte fain şi deosebit de sensibil despre cum s-a născut “toamnă nebun de frumoasă la Cluj“, interviu cu poetul Horea Bădescu autorul poeziei “De Juventute”.

L’automne – “e vremea rozelor ce mor”

Duminica trecută am avut o veritabilă vreme de toamnă, a plouat, a fost rece, a fost trist şi cu toate astea am ieşit la iarbă verde, aproape de Cluj, în Someşeni. Fiind la cabana unui prieten, la un moment dat am dorit pur şi simplu să mă plimb prin gradină, singură printre stropi, mâncând câte un măr proaspăt din pomii încărcaţi până la refuz. Câinele unor alţi prieteni era după mine pe acolo, el, câinele Seth pe numele lui agăţat de gât, are o culoare fix de toamnă, dacă ar fi fost al meu sau dacă voi avea eu vreodată unul fix la fel, în această culoare ciocolatiu-aurie, i-aş zice L’automne… I s-ar potrivi, era aşa de blând, ar fi toamna mea blândă de fiecare an.

Vremea a fost destul de deprimantă, nici nu a semănat cu zilele din această săptămână când am avut soare şi temperaturi de 20 de grade. A fost toamna la ea acasă şi aşa sentimente contradictorii îmi aduce… mi se învârteau în cap ca prin vise alb-negru versurile lui Macedonski pe care atât le-am iubit şi pe care o să le iubesc până la moarte:

E vremea rozelor ce mor,
Mor în grădini, şi mor şi-n mine 
Ş-au fost atât de viaţă pline,
Şi azi se sting aşa uşor.
În tot se simte un fior.
O jale e în orişicine.
E vremea rozelor ce mor –
Mor în grădini şi mor şi-n mine.
Pe sub amurgu-ntristător
Curg valmăsaguri de suspine,
Şi-n marea noapte care vine
Duioase-şi pleacă fruntea lor… 
E vremea rozelor ce mor.”

Octombrie

de George Topârceanu

Octombrie-a lăsat pe dealuri
Covoare galbene şi roşii.
Trec nouri de argint în valuri
Şi cântă-a dragoste cocoşii.

Mă uit mereu la barometru
Şi mă-nfior când scade-un pic,
Căci soarele e tot mai mic
În diametru.

Dar pe sub cerul cald ca-n mai
Trec zile albe după zile,
Mai nestatornice şi mai
Subtile…

Întârziată fără vreme
Se plimbă Toamna prin grădini
Cu faldurii hlamidei plini
De crizanteme.

Şi cum abia pluteşte-n mers
Ca o marchiză,
De parcă-ntregul univers
Priveşte-n urmă-i cu surpriză, –

Un liliac nedumerit
De-alura ei de domnişoară
S-a-ngălbenit, s-a zăpăcit
Şi de emoţie-a-nflorit
A doua oară…

El cartero y Pablo Neruda (Il Postino)

Tocmai am văzut Il Postino, un film absolut superb din toate (absolut toate) punctele de vedere. Nici nu ştiu exact ce să vă povestesc din el şi pe ce să pun accentul, am râs, am lăcrimat puţin, finalul m-a răvăşit, dar per ansamblu am fost toată un zâmbet cele 105 minute, iar peisajele m-au transportant, unde altundeva, dacă nu pe coastele însorite şi scăldate de marea albastră ale Italiei?!

Povestea este una interesantă şi foarte simplă în acelaşi timp: Mario Ruoppolo, un poştaş simplu de pe o insulă sărăcioasă, dar paradisiacă a Italiei, primeşte misiunea de a livra corespondenţa unui nou locuitor al satului în care el însuşi îşi are reşedinţa. Acest nou locatar, este chiar poetul chilian Pablo Neruda, exilat aici din motive politice. Între cei doi se leagă încet o prietenie frumoasă alimentată de dragostea lui Mario pentru poezie şi mai ales pentru “lumea” metaforelor. Genial momentul în care Mario se întreabă dacă nu cumva lumea noastră este o metaforă a altora!?

Foto

Un om simplu, cu o minte frumoasă şi sentimente extraordinare pentru viaţă şi pentru dragoste, Mario, ajunge la inima marelui Neruda. Povestea este o ficţiune, deşi totuşi te întrebi dacă nu cumva chiar a exista un astfel de om care să-l fi cunoscut pe Neruda aşa cum a ajuns Mario să-l cunoască. O relaţie umană inedită şi foarte boemă, un fel de supravieţuire atât a exilatului politic Neruda, cât şi a unui simplu italian, din Italia anului 1950. Un film despre două vieţi guvernate de poezie, într-un haos politic absolut. Nu-i aşa că am putea visa şi noi la o lege a poeziei în aceste timpuri in care haosul politic domneşte şi la noi? Ar fi sublim, nu? :) Totuşi la baza filmului stă nuvela scrisă de Antonio Skarmeta, Ardiente Paciencia. 

Chiar şi filmul în sine are o poveste demnă de o altă ecranizare. Massimo Troisi, personajul principal (poştaşul Mario), a suferit o operaţie pe cord în timpul filmărilor, mai apoi şi-a revenit, a reuşit să-şi ducă rolul până la capăt, iar la o zi după terminarea filmărilor, a suferit un infarct care i-a fost fatal. Toisi, face un rol absolut fabulos şi înălţător aşa cum ar trebui să fie fiecare ultim rol al marilor actori (vezi Heath Leadger în rolul lui Joker din The Dark Knight, căci asta mi-a venit acum în minte).

Filmul este plasat şi filmat parţial pe insula Salina, din nordul Siciliei într-un peisaj cum nu se poate mai potrivit pentru tema filmului, mi se pare că i se potriveşte atât de bine încât nu mi l-aş fi putut imagina filmat în altă parte, mai ales după ce am căutat informaţii despre Salina, pe internet.

Fie îl iubiţi pe Neruda cu poemele sale extraordinare, fie că adoraţi Sicilia, fie că doar doriţi să urmăriţi un film bun într-o seară de duminică cu vreme caniculară spre schimbătoare, acest film va acoperi toate gusturile de mai sus şi poate va cuceri şi altele. Şi încă ceva: Oscar pentru minunata coloană sonoră!!! O recomandare din inima!