Meteora – un loc special în Grecia

Nu mi-a ajuns Corfu pentru că mie vacanțele nu-mi ajung niciodată :)) Așadar pe drumul de întoarcere din Corfu (da, Corfu ăla de v-am amețit cu el atât l-am lăudat) ne-am gândit să facem un ocol până la Mănăstirile construite în vârful stâncilor, adică la Complexul Meteora.


Din păcate, când e vorba de mers undeva eu nu mai țin cont de nimic, despre oboseală nu vreau să aud, la posibile piedici nu vreau să gândesc și așa mai departe. Așa se face că nu am fost atentă la distanța reală de la autostradă și până la Meteora. Eu aveam impresia că e floare la ureche, se ajunge repede și drumul e ca-n palmă. Ei… nu a fost chiar așa. Drumul a fost lung, adică, peste o oră jumate dus, drum care evident trebuia și întors, plus niște serpentine care le-ar face să roșească pe cele de pe Valea Prahovei, serpentine pe care circulau 90% doar camioane care ocupau tot drumul. Mă rog, de ajuns am ajuns, dar toți cu nervii la pământ. Sincer, dacă știam că atât va dura și așa se va desfășura nu mergeam nici obligată.

Normal că atunci când am văzut acest loc, ne-au trecut nervii instant și nu am mai regretat nicio secundă. Adică s-a dovedit a fi o ocazie deosebită de a ajunge acolo. Locul e inexplicabil de frumos și de „altfel”, e full de turiști, dar totuși foarte liniștit.

Noi am reușit să ne destindem maxim, mai ales că am lăsat pioșenia undeva la ușă (sorry) în momentul în care ne-au dat niște fuste nouă fetelor, iar băieților niște pantaloni de plăieși nu alta (lu’ Clau i se mai și potriveau cu cămașa). Am râs minute bune, cred să fi fost și o descărcare nervoasă după drumul mult prea luuung, dar eu zic că asta a fost foarte important laughing

Nu am stat mult aici din păcate pentru că urma să ajungem până la Skopje în Macedonia, înainte de 12 noaptea, eram musafiri și noh… Dar, la plecare am văzut cel mai intereasant loc. În Marele Meteor, era o încăpere în care se țineau craniile călugărilor dispăruți de multă vreme, a fost ceva foarte șocant pentru mine, imposibil să nu te impresioneze, însă mi-am adus aminte de Numele Trandafirului și am simțit un fior pe șirea spinării big grin

Cele mai renumite plaje din Corfu

V-am zis că nu am terminat cu Grecia… :)
Azi, m-am decis să mă plimb încă odată pe cele mai frumoase și populare plaje din Corfu. E păcat să nu-mi readuc aminte cât de minunat m-am simțit de exemplu în Barbati unde plaja seamănă izbitor de mult cu una tropicală, sau cât de veridică mi s-a părut zicala „la pomul lăudat să nu te duci cu sacul” atunci când am ajuns în Paleokastritsa… dar să le luăm pe rând.

O să încep cu un regret și anume acela că nu am ajuns în Agios Gordis care din ce poze am văzut pare o plajă impresionantă și foarte diferită de celelalte. Ce să fi făcut? Teribilele șosele din Corfu, întortocheate și fără prea multe indicatoare ne-au făcut să ne enervăm mai mult decât era cazul și am renunțat la idee. Dar, în tot răul și un bine, pentru că dacă ajungeam la Agios Gordis, probabil că nu mai treceam prin Pelekas și… ce mare greșeală făceam.

Deci, Pelekas este o stațiune cu o plajă fenomenală, cu un peisaj uluitor și cu cel mai extravagant view pe care-l poți opține de pe o terasă. Stâncile intră în apă puțin abrupt desenând un remarcabil peisaj, ce numai marin nu pare, dar care te cucerește. Din păcate, pe plajă la Pelekas am reușit să mă ard puțin, asta după ce am avut zile întregi grijă să nu se întâmple asta :)

La Barbati e plaja tropicală de care vă ziceam. Singurul ei inconvenient este că e foarte aproape de șosea, dar dacă treci peste asta e o adevărată plăcere să lenevești la umbra unui palmier admirând albastrul infinit.

Paleokastritsa e cea mai cunoscută stațiune din Corfu, cu cei mai mulți turiști și cele mai luxoase hoteluri. Paleokastritsa are o plajă renumită și o apă de smarald și mai are o priveliște încântătoare asupra unui mic golfuleț pe care, sincer, e păcat să mori și să nu-l vezi. Dar, cum fiecare lucru cu tristețea lui, în Paleo apa a fost atât de rece că mi-au înghețat picioarele instant. A! și cum era de așteptat, plaja a fost extrem de aglomerată.

Cireașa de pe tort pentru mine a fost la Glifada, o stațiune plină de tineri și plină de pasionați ai sporturilor de apă. Noi, fără a avea exact pretenția de a ne număra printre ei, am avut totuși parte de cea mai incredibilă exeperiență ever. Altfel apă e caldă și intrarea nu e foarte abruptă în apă. A fost și singura stațiunea pe care am admirat-o de sus cu parașuta în spate.

Click pe numele stațiunii pentru poze.

Sidari-Apraos-Kouloura-Kerkyra

După prima zi petrecută în minunata stațiune Agios Georgios se împunea ca măcar următoarele două să le petrecem descoperind insula. Aceasta s-a dovedit până la urmă marea frumusețe a insulei, traseul prin aproape toate stațiunile mari. La fel ca o mare metropolă care merită descoperită la pas și Corfu merită descoperită stațiune cu stațiune. Noi am avut baftă că venisem cu mașina, dar cei mai mulți și-au închiriat mașină pentru acestă activitate. Pierdeai mult dacă nu făceai un astfel de traseu.

Întâi noi am mers spre Sidari ca să vedem celebrul Canal D’amour în ale cărui ape dacă te scalzi împreună cu jumătatea cică rămâi împreună pentru totdeauna (când am fost acolo nu am știut, dar am aflat acum). Sidari oricum e o stațiune frumoasă și destul de mare. Apa a fost mai caldă decât în alte locuri, dar din păcate nu a fost chiar așa de limpede. În Canal însă culoarea a fost uluitoare, totuși puțini s-au încumetat să coboare pentru o baie…


Am continuat pe traseul Roda-Achavari-Kassiopi cu o oprire la poate cel mai minunat loc din Corfu, plaja Apraos. Aici am descoperit o apă minunată, caldă și foarte albastră. Ne-am promis că în una din următoarele zile o să venim să facem baie aici. Nu am mai răbdat și am venit chiar a doua zi.


Următoarea orprire a fost Kouloura pline cu bărcuțe colorate și cu yacht-urile private unde glumele gen „Unde l-ai parcat pe al tău” nu se mai terminau. Aici am văzut și cel mai sweet baby ever căruia i-am făcut o poză cu toate rugămințile lui Clau să nu mai fotografiez copii străini că poate părinților nu le place. Eh… ai un copil frumos, ce să nu-ți placă?


Ținta următoare a fost Kerkyra, un oraș încântător pe care nici nu cred că-l pot descrie în cuvinte. Ne-am mai întors încă de două ori până la plecare aici și de fiecare dată mi s-a înfățișat ca o Veronă italiană fără cusur. Asemănările mi s-au părut mult prea mari, atmosfera mult prea similară, dar per ansamblu orașul capitală a insulei Corfu s-a dovedit a fi o bijuterie remarcabilă.

Grecii și marea lor

Ajunsesem în Agios Georgios cu străduțele lui întortocheate, dar atât de pline de leandri. După o pădure de măslini se ivi și hotelul pe care îl căutam: Theo’s Hotel pe care îl văzusem doar în poze după câteva zile de căutări intense pe internet. Am intrat, am parcat și pentru că era înainte de ora 12 (la care se face în mod normal check-in-ul) am mers să întrebăm dacă ne putem caza ori ba. De fapt au mers băieții, noi (eu și Cori) ca două mimoze ce se respectă am stat în curte și am făcut câteva poze (aveau să fie primele din cele 2000 care au urmat) laughing
mall;">

Daaa, ne putem caza!!! Ne-a întâmpinat chiar Teo, un grec mărunțel dar plin de viață. Vorbea engleza bine și părea extrem de cuprinzător. Pe Elena, soția lui aveam să o cunoaștem puțin mai târziu, după ce ne-am instalat în camere. Și ea o femeie foarte de treaba. Teo însuși ne-a prezentat camere, ne-a zis la ce ore putem lua micul dejun și ne-a asigurat de toată ospitalitatea lui pe perioada șederii noastre. Teo și Elena mi-au modificat, cel puțin mie, percepția asupra patronilor. Adică, „la” România, dacă ești patron, ești patron, ceea ce se traduce prin faptul că dai doar ordine și strigi la angajați. Ei bine, la greci se pare că patronii pun umărul la treabă în același ritm cu angajații. Dacă a fost cazul Elena a strâns după mese, iar Teo a turnat în pahare. Sincer, foarte sincer, nu știu dacă a fost o treabă de fațadă (prefer să cred că nu), dar oamenii de la hotel în frunte cu „stăpânii” au părut o mare familie în care fiecare se ajută pe fiecare. Să nu vă spun că pentru mine aceasta a fost cea mai mare bilă albă posibilă din tot ce a însemnat cazare.


Camerele au fost așa cum am crezut și pentru cât am plătit, nu am avut pretenții exagerate și nici nu consider că cineva ar trebui să meargă în Grecia căutând un hotel de 5 stele. După umila mea părere ei au oricum o țară de 5 stele, deci tu, ca turist, te poți mulțumi și cu o cazare mai modestă, că nu ai mers în concediu să stai doar în cameră, come on (sau vorba lor Ela, Ela) :))


Cazați și proaspăt introduși în atmosferă, ne-am echipat urgent de plajă, chiar dacă abia mai puteam ține ochii deschiși. Direct spre plajă am luat-o (se ajunge pe jos cam în 10 minute?). Plaja din Agios Georgios e tare frumoasă, iar apa extrem, dar extrem de curată, numeri firele de nisip… din păcate a fost cam rece. Nu știu de ce, nu-mi prea explic diferențele de temperatură de la o plajă la alta, dar ele au existat și am verificat asta. Eh… oricum, la cât de nerebdători am fost să ajungem la mare, am intrat oricum și ne-am revenit instant. Întorși însă în soare, ne-am înmuiat la loc, motiv numai bun să mergem la îngurgitat ceva pe o terasă. Am ales un Gyros tradițional cu sos tzatziki care ne-am omorât foamea și ne-a mai întărit pentru a doua parte a zilei.


Aceată a doua parte am peterecut-o însă la piscină unde apa era mai caldă și lumea mai puțină. Ne-am putut desfășura în voie, căci piscina era undeva în spatele hotelului și nu au deranjat pe nimeni săriturile noastre în apa. Dar, să las mai bine pozele să vorbească despre această stațiune și despre starea noastră de bine. Se vede… nu-i așa? :))

Pe insulă

De la Igoumenitsa și până la Kerkyra (Corfu Town) am făcut cu feribotul cam o oră jumate, iar în condițiile în care am prins chiar a doua cursă pe ziua respectivă am ajuns pe insulă destul de devreme. Primul impact cu insula a fost un WOW mare pentru că din larg am văzut coasta străjuită de o fortăreața ce dădea o patină antică locului. Dar, doar o dădea, pentru că peste drum stăteau parcate fain frumos mai multe vase de croazieră care mie mi-au luat ochii (se știe că eu tare aș mai pleca într-o croazieră) și care ne-au urat bun venit într-un loc care evident împletea vechiul cu noul într-un fel fericit pentru orice turist. Eu niciodată nu m-am simțit mai turistă ca atunci, nu știu de ce.. poate că eram pentru prima data pe o insulă?!?


Era cald, auzisem de căldurile de august și sincer m-am rugat să nu ne topim. Ori m-am rugat eu cu ardoare, ori Corfu chiar are o climă mai mult decât OK, adică e cald în timpul zilei (nu 40 de grade care să te moleșească), însă serile și diminețile sunt extrem de plăcute, nopțile chiar răcoroase aș putea spune, deci numai bine. Nu știu cum o fi în iunie-iulie, dar noi la mijloc de august nu am simțit nevoia să dam drumul la AC în camera de hotel. Până la urmă e marea, dar e și muntele și pădurea și vegetația aceea care nu permite climei să o ia razna ca la marginea deșertului. O mare bilă albă pentru Corfu la acest capitol.


Și acum, că tot suntem aici, marea bilă neagră: drumurile; asfaltate până în vărful muntelui, dar atât de înguste încât ai împresia că mereu mergi pe contrasens. Este o minune (sincer) că ne-am întors cu mașina întreagă, căci de prea multe ori treceam milimetric pe lângă alte mașini și de prea multe ori aveai impresia că drumul e cu un singur sens când de fapt el nu era :D Mă rog, pe astfel de drumuri am străbătut Corfu în lung și-n lat… cred că la un moment dat ne-am obișnuit să circulăm cu oglinzile pliate (exagerez un pic, dar nu cu mult) :)

De la Kerkyra urma să mergem în stațiunea în care avem cazarea și anume Agios Georgios. Prima împresie pe care ne-a lăsat-o Kerkyra, văzută din mașină a fost la unison, vorba lui Cristi’ „Miami”, nu ar fi fost unul din noi acolo, dar nici într-un alt loc atât de plin de palmieri și atât de luminos nu am mai fost. Așadar Welcome to Miami… scuze Corfu…


În aproximativ 30-35 de minute am ajuns și la Hotelul lui Theo din Agios Georgios cu marea dorină de a ne odihni, dar cu una și mai mare de a ajunge în valurile mării. Dar despre asta în episodul următor…

The road to Corfu (part. II)

Am ajuns pe la 18: 30 la Belgrad, îl văzusem din depărtare de pe autostradă, doar că ratesem intrarea în oraș și ne-am învărtit un pic întrebând în stânga și-n dreapta pe unde să o luăm. Am întrebat chiar și poliția care ne-a zis „uan kilometer dat uei”, doar că ne-am prins noi că la ei kilometri sunt ceva mai lungi decât la noi. A rămas și vorba „kilometri sârbești” unde 1 km sârbesc = 10 km românești :))
 
Evident am găsit orașul, am ajuns în centru, am parcat în față la Ministerul Afacerilor Externe unde am luat și o amendă de parcare (că naiba poate citi în chirilice ce scria pe tăblițele alea și noi am crezut că e gratis parcarea) și apoi ne-am plimbat un pic pe jos, unii cu ochii după o pleșcaviță autentică, alții după clădiri distruse și cu o grămadă de întrebări în cap. Lucru clar, Belgradul m-a întristat foarte tare, clădirile acelea ce poartă urmele războiului sunt lăsate acolo ca să nu uităm nimic, e dezolant, e trist, se ridică părul pe tine și nu poți să nu te gândești că poate într-o dimineața normală în care oamenii se pregăteau să meargă la muncă niște avioane au lovit în plin centrul istoric, inima fostei Iugoslavii a stat și niciodată nu a mai continuat să bată la fel. Am simțit războiul mult prea aproape, un trecut cu mult prea recent, prea apropiat s-a înfățișat înaintea noastră, un trecut care nu mi-a plăcut pentru că m-a bulversat. Și așa am plecat din Belgrad, tristă și neconsolată, dar eu am vrut-o, a fost o curiozitate morbidă, recunosc.
 
Deja se întuneca, am oprit la un popas să mâncăm , mâncasem puțin că nu am vrut să mi se facă ca de obicei rău pe mașină, mai ales că făceam la 250-300 de km schimb cu Cristi, deci avem și ore în care nu eram la volan, momente în care era foarte posibil să mi se facă rău. Din fericire nu mi s-a făcut. (yeeeey)
 
Am traversat Macedonia noaptea (se poate trece doar cu buletinul și aici), am văzut că au mulți munți și deși e o țară muuult mai mică ca România are autostrăzi care o străbat, iar taxele nu sunt foarte mari. Când am intrat în Grecia nu știu de ce mă simțeam ca și cum am ajunge imediat la destinație, aiurea, mai aveam de condus o noapte și oboseala se instalase. Cât am condus eu am reușit să văd din depărtare Salonicul, luminat noaptea, pare de vis (îmi doresc să-l vizitez) și am mai reușit să-mi și dau seama de ce autostrăzi mișto dispune Grecia, Salonic-Igoumenitsa e ceva ce rar vezi și ai ocazia să străbați, e colosală, extrem de bine făcută și semnalizată, plină de tunele și de parcări foarte bine amenajate. Cristi a zis că e mai bună decât tot ce a străbătut el în Germania (și el a circulat ceva pe acolo).
 
În cele 20 si ceva de ore de drum am reușit către dimineața zilei de 12 august să adorm puțin, doar că pe la 7:20 am ajuns la Igoumenitsa și am găsit bilete pentru feribotul de 8:30, deci eram foarte fericiți că nu mai trebuie să stăm și să pierdem vremea în port când o puteam pierde pe plajă. Ceea ce am și făcut imediat ajunși în Agios Georgios.
 
P.S. Click pe numele orașelor pentru poze :)

The road to Corfu (part. I)

Așa cum am promis încep un scurt serial al vacanței mele de 7 zile în Grecia și 2 în Macedonia. Și cum ca să ajung pe alte meleaguri și de pe alte meleaguri a fost nevoie să fac un drum dus și unul întors, azi încep cu cel mai frumos și vesel dintre ele: drumul spre Grecia.
 
Probabil nu v-am zis până acum, dar vacanța noastră în Corfu nu a fost un plan de un an (pentru că fiecare avea în capul lui alte și alte varinate, care mai de care) ci un plan de aproximativ o lună în care ne-am îngrijit de cam toate detaliile vacanței. Astfel că știam că vom merge cu Kia (care s-a dovedit suficientă pentru 4 persoane) și mai știam că vom fi cazați la Theo’s Hotel într-o stațiune din nord vestul insulei Corfu, Agios Georgios. Cam atât…
 
De plecat am plecat pe 11 august din Ineu, Arad pe la ora 12 (de acasă pe la 11, dar până ne-am cules de pe drum și până am alimentat a trecut vremea) și am ales o rută mai lungă, dar am zis noi că în timp va fi mai scurtă datorită autostrăzii. Am ieșit pe la Nădlac și urma să mergem pe la Szeged în Ungaria de unde în mod normal am fi avut autostradă până la îmbarcarea în feribotul de Corfu. Buuun, deci nu am apucat să ajungem nici la Arad până ne-am dat noi seama că ni se stricase ceva la GPS (ne bazam mult pe el). Așa că prima oprire a fost la Mako în Ungaria unde speram că la un Tesco vom găsi piesa problemă, dar nu a fost să fie, așa că am continuat până la Media Market-ul din Szeget. Aici am găsit, doar că la ce pricepuți suntem toți 4, ne-am dat prea târziu seama că de fapt GPS-ul nu avea nimic ci că se arsese o siguranță la mașină care oprise alimentarea spre cablul GPS-ului.
 
 
Ne-am gândit la două variante: căutăm un service ori plecăm la drum doar cu harta salvată pe iPad-ul lui Clau și ne descurcăm noi cumva. Am ales să nu mai dăm banii pe service atunci că și așa eram pe low budget și am plecat fain frumos spre Serbia urmărind indicatoare și bazându-ne pe intuiție. Drăguț și straniu în același timp că nu m-am enervat, dar probabil eram prea entuziasmată de zilele ce aveau să vină.
 
La ieșirea din Ungaria spre Serbia am stat la vamă cel mai mult de pe tot traseul. Ne-am plictisit groaznic într-o căldură infernală și doar gândul că a doua zi urma să ne bălăcim în mare ne-a ținut în viață :)) În rest în toate vămile am stat maxim 5 minute, deci fără stres.
 
 
In Serbia autostrada nu prea arată așa cum te-ai aștepta, cel puțin partea dinspre Ungaria, în schimb trebuie să plătești de atâtea ori că noi ne-am ușurat de aproximativ 13 euro pe autostrada lor și am părăsit țara destul de nemulțumiți. Evident poți să plătești în dinari, dar dacă nu îi ai ei au grijă să rotunjească mereu în sus atunci când plătești în euro. Dacă ar fi să o parafrazez pe Cori „Serbia nu e frumoasă” și pe alocuri înclin să-i dau dreptate, însă noi avem un obiectiv clar aici care să ne demonstreze dacă Serbia e frumoasă sau nu: Belgradul, unde cel puțin eu una îmi doream să ajung de ceva vreme ca să văd clădirile bombardate.
 
Dar despre asta și despre drumul până la Igoumenitsa o să vă povestesc mâine.