Patinaj, moarte, dar mai ales viață (dincolo de My Sergei)

Am talentul de a găsi pentru ocaziile cele mai triste, cuvinte care nu pot fi rostite. E categoric frustrant, căci aș avea multe de zis, dar nu găsesc un rost. Nu pot da sfaturi, deși, culmea, am mai fost pe aici sau prin apropiere și am idei despre suferință, pe care le simt profund ale mele, dar care, atunci când doresc să le dau mai departe, nu mai au sens. Cred că în acest context se nasc pentru unii tăcerile, iar pentru alții cărțile…

sergei

Tăcerile! Tăcerile, în momente de maximă tristețe și destrămare, sunt ca o cutie în care strângi scoici pe o plajă… De fapt, mereu ascund cuvinte ori locuri prin care ai trecut și oameni pe care i-ai ținut de mâna, ani și diferite stadii ale vieții care te-au modificat, șlefuit, rănit sau mângâiat. Acolo, în spatele tăcerilor, pe lângă glasul mării metaforice sunt amintirile pe care nimic sau aproape nimic nu le poate lua și o înghesuială de sentimente întortocheate, trântite unele peste altele, fiecare luptându-se să ajungă deasupra și să dea un rost timpului viitor.

N-am pretenția că știu ce a simțit Ekaterina Gordeeva atunci când iubitul, soțul, tatăl copilului ei, partenerul ei pe gheață și în viață s-a stins la numai 28 de ani, în timpul unui antrenament, sub ochii ei… Dar știu ce a stat la baza cărții ei: o suferință ce a vrut să fie scoasă la suprafață și să o vindece. Și vă spun de la bun început că a vindecat-o în cel mai folositor mod. N-am o inimă de piatră, aș vrea să am, serios, dar știu cum e să pierzi oameni apropiați și să te vindeci. Nu a doua zi, nu a noua zi, dar într-o zi se va întâmpla chiar dacă te opui sau chiar dacă uneori te simți vinovat că îți trece… Îți trece pentru că îți trece, nu uiți nimic, dar mergi mai departe.

My Sergei nu este un necrolog, este un manual de supraviețuire bazat de CELEBRAREA vieții unui om cu adevărat mare, care a trăit cu inima deschisă toate experiențele pe care i le-a rezervat viața. A trăit cu pasiune, pe muchie de patină, orice succes și orice înfrângere și spre deosebire de Ekaterina, care a început să trăiască numai după moartea lui, pentru că doar atunci a realizat cum e viața de fapt, Sergei Grinkov a simțit valul acela adevărat de trăire exact atunci când s-a produs.

De câteva ori până acum când scriu aceste rânduri, sub tristețea provocată de o disparițe recentă în imediata mea apropiere, m-am întrebat cât de adevărată este zicala  aceea conform căreia nu ar fi important cât trăim, ci cum trăim. Și curios lucru, cartea Ekaterinei, despre viața partenerului său, mi-a întărit convingerea că nu un număr mare de ani aduce omului (și numai lui) satisfacția unei vieți împlinite. Unii trăiesc în câțiva ani, ce nu trăiesc alții într-o viață luuungă. Spuneți-mi că n-ați văzut asta chiar în jurul vostru? Sunt sigură că ați văzut, dar ați trecut mai departe.

De 5 ori campioni mondiali și de 2 ori campioni olimpici, cuplul Gordeeva/Grinkov a adus un suflu nou în patinajul de perechi, prin contribuția extraordinarei coregrafe Marina Zueva (pe care o vedem și în concursurile momentului, la mantinelă, alături de sportivii săi). N-aș fi crezut niciodată că Zueva face și alte coregrafii în afară de cele bazate pe muzică. Pentru cei doi, ea a creat programul Rodin, o coregrafie ce are la bază sculpturile artistului francez Auguste Rodin. Ea știa că sculpturile acestuia au un tragism aparte și a reușit să-l redea pe gheață prin cei doi, dar mai ales prin Sergei, pe care îl iubea nespus și credea enorm în puterea lui creativă.

Tot Marina Zueva, a fost cea care i-a dat Katiei cel mai puternic sfat, după moartea lui Sergei. Pentru Ekaterina, dispariția partenerului și bărbatului iubit a însemnat trezirea dintr-un vis în care plutea de copil, din visul în care avea totul la picioare, toată lumea o iubea și o sprijinea și a trăit povestea vieții cu băiatul pe care l-a iubit de la 12 ani… Când au văzut-o pe Katia singură, fără Sergei toți au simțit pentru ea o milă profundă, dar Zueva i-a spus că nu-i pare rău pentru ea, că situația ei nu-i inspiră milă, că deși e un mare campion e tot un om care trebuie să știe esențialul despre viață și că va merge mai departe celebrând viața lui Sergei, nu plângându-l fără rost și plângându-și de milă. Lumea sportivilor e o lume aparte, nu credeți? De câte ori citesc povești de acest gen îmi dau seama ce mult am avut de pierdut că n-am făcut un sport, că n-am fost în niște competiții… Sportul te pregătește psihic pentru lumea asta, mai mult decât fizic, deși cei mai mulți vedem condiția fizică și efortul și victoriile. Dar nervii tari, încrederea extraordinară în propria persoană, condiția mentală excelentă, rezistența în fața eșecului, lacrimi de eliberare după victorie, zâmbetul sau absența lui, privirea plină de înțelesuri pe care ceilalți nu o înțeleg, acelea sunt adevărate atribute ale sportivului…

Pentru cei care iubesc patinajul artistic, dar și pentru cei care doresc să citească o carte optimistă despre viața care merge mai departe în urma unei tragedii, recomand cartea My Sergei. A Love Story. Ea are parte și de o continuare, de care sper să-mi fac rost, A Letter for Daria, scrisă de Katia pentru fiica sa și a lui Sergei.

Ekaterina nu a mai patinat niciodată la perechi, dar a patinat singură în galele profesioniste și cum a recunoscut ea, a luat patinajul de după Sergei ca pe un job. În prezent, este soția campionului olimpic, Ilia Kulik cu care mai are o fiica, Elisaveta. Spune că este fericită pentru toată iubirea care i-a fost oferită. Onorează memoria lui Sergei de câte ori are ocazia. Viața chiar merge mai departe…

0270315

4 comentarii pentru “Patinaj, moarte, dar mai ales viață (dincolo de My Sergei)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*


Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.