Fericirea, pentru o portocală, nu înseamnă să fie o caisă

După foarte, foarte multă vreme, mai exact de la Extrem de tare și incredibil de aproape a lui Jonathan Safran Foer, mi-am cumpărat o carte despre care nu știam nimic, doar că are un titlu absolut extraordinar… Așa a ajuns cartea albanezei Catherine Preljocaj la mine în geantă, apoi la mine în brațe și apoi am terminat-o/devorat-o în două zile…

portocala

N-am mai scris despre o carte de ceva vreme, dar cartea asta este ceva cu totul diferit față de ce am citit anul acesta, care fie vorba între noi nu este foarte grozav la acest capitol, dar o să vedeți la retrospective. Fericirea, pentru o portocală, nu înseamnă să fie o caisă este o poveste reală (deși uneori nu pare) a unei tinere femei, care la 30 de ani află că are cancer gastric. În afară de vârstă, nimic neobișnuit până aici. Doar că scriitoarea (care la vremea declanșării bolii nu era scriitoare încă) încearcă în procesul de vindecare ceva nou pe lângă chimioterapie: încearcă să meargă emoțional la cauzele declanșării bolii și să le înțeleagă, atât! Ea susține că, inclusiv dacă s-ar fi vindecat numai pe baza tratamentului cu citostatice și a protecției divine, tot n-ar fi putut trăi cu ideea că necruțătorul cancer este o boală care se declanșează în condiții de somatizare exagerată. Simțea că era dreptul ei să afle cum „și-a făcut rost” de acest destin.

Astfel că, deși aflăm destul de repede că ea a reușit să învingă boala asta cruntă, ne face foarte curioși să aflăm cum și-a descoperit singură cauzele și cum a învățat să trăiască aflând ce poveste întortocheată cară în spate. Povestea total neromanțată este a familiei sale refugiate dintr-o Albanie măcinată de război și sărăcie și ajunsă în Franța modernă unde nu se poate desprinde de principiile din viața lăsată în urmă. Părinții ei au trăit mereu după regulile vechii lor comunități și și-au obligat și copiii (un băiat și patru fete) să trăiască după aceste reguli, chiar dacă ele nu mai duceau niciunde într-o societate  franceză în care s-au născut și format…

Acest război de familie dus între părinți și copii a fragilizat viața Catherinei, i-a pus la îndoială orice credință și cel mai important i-a anulat sentimentul de siguranță pe care orice copil dorește să-l regăsească în sânul unei familii. Normal, de aici o serie de alegeri extrem de proaste și de speranțe pline de minciuni au otrăvit o tinerețe și au dus la o boală necruțătoare…

Salvarea Catherinei vine din înțelegerea tardivă a vieții părinților ei, vine din acceptarea lor separat de ea, vine din redescoperirea rădăcinilor sale și din acceptarea bolii ei ca pe ceva care trebuia să-i reorganizeze într-un final viața. Mai departe de înțelegerea acestor lucruri ea trebuie doar să înceapă să se iubească pe ea și mai apoi pe ceilalți, pentru că „nimic nu este mai puternic ca dragostea, nimic nu este mai minunat decât prietenia și nimic nu este mai dulce decât tandrețea”. Și așa s-a vindecat!!

Întrebată mai târziu dacă nu a simțit că a pierdut ani prețioși din viață cu ale sale căutări spre vindecarea completă (ea medical a fost vindecată după chioterapie), Catherine Preljocaj a răspuns:

„Celor care ar putea gândi că mi-am irosit acești ani, cei mai frumoși ai vieții mele, eu le răspund că timpul nu contează atunci când devine vital să alungi ideile false, schemele inadaptate și limitele supradimensionate. În realitate, acești ani atârnă prea puțin pe unul din talerele balanței dacă celălalt, sub greutatea credințelor, ne poartă în jos. Timpul petrecut în căutarea identității noastre sau a locului din care venim nu este niciodată pierdut. Viața este o înșiruire de porți: înainte de a le deschide pe cele ale viitorului, să ne asigurăm că le-am închis pe cele ale trecutului. Eu nu mă încred în curenții de aer… Timpul nu reprezintă nimic în comparație cu beneficiile acestei experiențe, întrucât pot spune că toate evenimentele vieții mele, chiar și cele mai dureroase m-au construit. Fiecare din ele m-a obligat să mă depășesc, să scot la iveală resursele mele nebănuite și să mă ridic cu exigență la înălțimea întrebărilor mele”.

Fericirea, pentru o portocală, nu înseamnă să fie o caisă –  Catherine Preljocaj, Ed. Curtea Veche, Traducător din franceză Marius Chitoşcă, Anul apariției: 2010, Număr pagini: 248

3 comentarii pentru “Fericirea, pentru o portocală, nu înseamnă să fie o caisă

  1. O poveste asemanatoare are si Anita Moorjani, si ea a scris o carte despre cum a reusit sa ajunga de la ultimul stadiu de cancer si inclusiv coma, la vindecare completa, doar prin intelegerea si acceptarea unor aspecte din viata ei. Ar trebui sa ne vedem o data sa facem schimb de cartihappy

  2. multumesc pentru recenzie. de foarte mult timp nu am mai deschis un blog doar pt ca imi aparea pe fb, dar ai avut dreptate, titlul acesta nu are cum sa nu te atraga. si acum vreau neaparat sa citesc si cartea big grin

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*


Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.