10 lecții (din călătorii) care mi-au schimbat concepția despre viață

În ultimii 5 sau 6 ani am strâns multe învățăminte de prin călătoriile mele, mai apropiate sau mai îndepărtate, care m-au modificat vizibil. Numai experiența Franța mi-a adus, cred, jumătate dintre motivele despre care vreau să vă vorbesc. Bineînțeles că ele sunt cu mult mai multe de 10, dar încerc să le concentrez aici pe cele pe care le-am simțit, poate, cel mai mult ca „parte din mine”.

tumblr_mwezl6u0851qkj4l8o1_500

1. Drumul Cluj – Montpellier de una singură și retur (după câteva luni).

Un drum mai lung, făcut de unul singur, te va învăța despre tine și despre lume mai multe lucruri decât te vor învăța 100 astfel de drumuri, făcute însoțit. Eu mi-am numit aceste deplasări „drumurile mele inițiatice” și le iubesc din toată inima. Poate la scară largă nu au fost cine știe ce, dar pe mine m-au învățat să cred în forțele proprii, dar și să mă las ajutată de cei care vor să ofere ajutor sincer. Și sunt mulți necunoscuți dispuși să ajute, da, oamenii sunt de la natură buni, așa este. Am căpătat o încredere imensă în omenia de care suntem capabili ca ființe umane și în felul acela de a „simți” omul fie el marocan sau belgian sau francez sau irlandez sau român… Faith in humanity restored happy

2. Prima imagine cu Le Tour Eiffel… noaptea.

Nu voi uita niciodată cum mi-am spus eu atunci, ieșind din gura de metrou și zărind turnul licărind, că visele chiar devin realitate. Poate nu atunci când ne dăm cu fundul de pământ pentru ele, dar devin realitate dacă apucăm să ni le fixăm bine pe retină și în colțul acela al inimii responsabil cu vrem de la viață. Ani de zile imaginea pe care atunci o vedeam vie în fața ochilor a tronat pe ecranul calculatorului meu de la Ineu și m-am întrebat, nu o dată, prinvind-o: „oare voi ajunge vreodată aici?” Și uite, eram acolo…

3. Am împărțit un taxi cu un necunoscut.

În orice altă situație decât cea de atunci n-aș fi făcut așa ceva. N-aș fi urcat niciodată într-un taxi cu un necunoscut, într-un oraș străin, n-aș fi acceptat să trecem mai întâi pe la hotelul unde acel străin era cazat, să-l lăsam pe el și apoi taxiul să mă ducă pe mine la cămin. Dar în acea noapte cu furtună de la Montpellier, era singura șansă să nu dorm la ușa aeroportului. Și acest DOMN, mi-a propus să împărțim singurul TAXI care după două ceasuri a reușit să ajungă la aeroport. Mi-a văzut reticența și a înțeles, era chiar să plece, când m-a mai întrebat odată și atunci mi-am luat inima în dinți, aproape la propriu și am acceptat oferta. Am ajuns în 15 minute la cămin vie și nevătămată și cu o primă impresie fabuloasă despre francezi și în general despre oamenii, oameni.

4. Cărăm după noi lucruri (oameni, haine, mărunțișuri) de care nu avem nevoie.

Când m-am văzut cu două genți mari în metroul din Paris, plus cu o poșetă și cu o geantă de laptop, m-aș fi luat la palme dacă mai aveam mâini libere. Cine dracu m-o fi pus să vin cu papornițele în Franța, când eu știam că trebuie să schimb ‘nșpe metrouri, două aeroporturi și implicit două avioane? În acel moment vedeam prin gențile închise câte chestii fără rost căram după mine, cum acele chestii fără rost îmi rupeau mâinile și spinarea și cât de liberă putea fi fără ele. Mi-am jurat atunci că atâtea zile câte voi avea, eu voi călători light și voi încerca să trăiesc mai light, fără atâta bagaj inutil… Poate de asta în ziua de azi mereu ne luam bilete de avion fără bagaj de cală happy

5. „Mai am 20 de euro”.

Cu care trebuie să trăiesc o lună. Și m-am gândit să nu transmit acasă „evenimentul”, chiar dacă îmi dădusem banii pe neprevăzute, garanție la cămin, cumpărat cabluri de net etc. Ok, într-un final am spus și acasă, căci telepatia funcționează și zici că presimțeau ei ceva că mă întrebau non-stop cum stau cu banii. Dar până să spun cât mai aveam în portofel, din cei 20 de euro am trăit o săptămână, mi-am luat de mâncare, am fost la Acvariu și nu în ultimul rând am luat autobuzul spre Palavas ca să văd Marea. Aici am urcat în turnul Mediteranei, m-am dat cu ceva telescun ieftin peste Canal du Midi și am vizitat stațiunea de la Mediterană care mi-a intrat cel mai tare la suflet încă de atunci. Dacă îmi spuneam că n-am bani, probabil plângeam în cameră în acele prime zile departe de casă, așa le-am transformat în amintirea cea mai de preț. Ce bine e să nu vrei să te plângi chiar dacă nu o duci roz!!

tumblr_magt2d3pTC1r50vzdo1_500

6. Dolce far niente.

Deși auzisem conceptul, abia în Italia l-am priceput. Și asta nu de la prima vizită. Există cu adevărat cultura lui „a te bucura de trecerea timpului fără a face nimic”. Adică e OK, absolut OK, ca uneori să nu faci nimic, ci doar să te bucuri că EȘTI, că exiști pe lumea asta frumoasă, înconjurat de lucruri frumoase, de viață bună. Acuma e drept că au și italienii o țară care te face să-ți dorești să te fi născut acolo și să mulțumești în fiecare zi pentru binecuvântarea de a avea așa noroc. Ideea este că am învățat din asta, să nu mai fiu atât de încrâncenată în a face ceva, orice, numai să nu stau, că nu e o infracțiune ca uneori, de exemplu, să ascut cum bate vântul sau să ascult pașii celor ce trec pe stradă și ATÂT!

7. Parcă am mai fost pe aici!

O prietenă mi-a spus că ea este sigură că într-o viață anterioară s-a născut sau a trăit undeva pe malul mării, asta pentru că marea o atrage atât de tare încât atunci când o vede, de multe ori îi vine să plângă de bucurie și de dor. La fel mi se întâmplă mie cu Italia, nu mai este un secret pentru nimeni, Vizitează Italia stă mărturie. Și am strâns și eu câteva momente în care mi-am spus că poate într-o altă viață am mai fost pe acolo: la Padova în Prato de la Valle, la Roma în Piazza Navona sau traversând dealurile din Chianti. De atunci sunt mai atentă la „semnalele” pe care le primesc din alte… vieți.

8. Portofelul pierdut la Turnul Dunării și rezonanța lui peste ani.

Când am fost în Viena, una din prietenele mele cele mai bune și-a pierdut portofelul cu toți banii și toate actele la Turnul Dunării. Nici până în zi de azi nu știu exact cum s-a putut întâmpla, dar rețin că atunci când mi-a zis, mă vedeam pe la Ambasadă deja, asta pentru că avea și buletinul acolo, deci nu se putea întoarce în România. Inutil să vă spun că ne-am întors la Turn și portofelul a fost recuperat cu TOT ce era în el. Atunci mi-am zis că în România așa ceva nu ar fi fost posibil și nu va fi nici peste 1000 de ani. Dar, peste nici 5 ani, în România zilelor noastre, chiar eu mi-am recuperat portofelul cu TOT ce aveam în el, acte și bani de la o DOAMNĂ cum n-am crezut să întâlnesc vreodată. M-am gândit instant la portofelul pierdut și recuperat la Viena și la câte prejudecăți aveam pe atunci în cap și cum au fost ele demontate rapid de o situație similară apărută peste ani.

9. Sub soarele Toscanei.

Dintre cunoscutii mei, cei mai multi întorși din vacanțe ies la înaintare cu părțile negative ale călătoriei începând cu: „așteptările ne-au fost înșelate”. Ok, cine i-a pus să le aibă, nu? Eu plec în călătorii cam fără așteptări și atunci nu mă mir ca totul (aproape) mă surprinde plăcut, ba uneori chiar mi se depășesc așteptările (pe care, repet, nu le-am cam avut). Ca și în cazul Toscanei, de unde m-am întors fermecată, cred că tocmai din cauza faptului că m-am lăsat în voia drumului și a soarelui toscan de toamnă. Bineînțeles că este la fel ca și în orice altă situație de viață de la care vrei totul și îți imaginezi cât de perfect o să fie, uitând să trăiești de fapt momentul așa cum vine și să scoți din el ce are mai bun și mai „de ofertit”. Nod în papură putem găsi la orice, dar parcă e păcat să-l fabricăm noi acolo unde chiar nu este.

10. „Visul meu nu e să călătoresc ci să călătoresc cu tine”.

Asta îi scriam lui Clau, la o zi după ce am împlinit 25 de ani și am plâns de mama focului că am petrecut printre străini (pentru prima dată). Acum îmi vine să râd, atunci nu-mi venea. Mă văd și acum cum stăteam la Caffeteria de la UM – Paul Valery și scriam de zor un mail diabetic de siropos cu tot ce părea că am învățat peste noapte. Însă în toată acea naivitate amuzantă, mi-am dat seama de un lucru deosebit de important, că orice frumusețe voi vedea, jumate din ea va fi ofilită de faptul de a nu o putea împărtăși cu cineva. Mi-am dat seama atunci, fix atunci, că nu sunt un călător solitar și nici un om care va putea trăi singur sau izolat. Dacă până în acel moment aveam numai o vagă bănuială, atunci aveam confirmarea, nu doream să călătoresc și atât, ci vroiam să călătoresc alături de cineva, de omul drag în special, care să rezoneze cu mine în fața lumii și a frumuseților ei, altfel părea că tot ce văd, văd în zadar și îmi venea în minte citatul acela celebru cum că „și fericirea e grea dacă o cari pe toată singur”.

Lets-Travel-This-World-Together

surse foto

27 comentarii pentru “10 lecții (din călătorii) care mi-au schimbat concepția despre viață

  1. Ai scris pe sufletul meu kiss
    „Orice frumusete voi vedea, jumate din ea va fi ofilita de faptul a a nu o putea impartasi cu cineva” – este foarte adevarat, si mie imi place sa merg cu omul drag in vacante si sa impartatsim impreuna frumusetile vazute.
    Mi-au dat lacrimile cand am citit de „Le Tour Eiffel”, Bia si eu imi doresc foarte mult sa vad Parisul, sper ca asta sa se intample cat mai repede ca nu mai rezist.
    In viitorul apropiat am pe lista Venetia si numai dupa aceea urmeaza Parisul.
    Mi-ai facut saptamana mai frumoasa happy

    1. Mă bucur tare că ți-am făcut săptămâna mai frumoasă, dar îți doresc din toată inima să ajungi să vezi Parisul, să-ți indeplinești visul kiss >D<

  2. Incantator articol, felicitari pentru sinceritate si deschidere. Ma regasesc cu precadere in ultimul punct, caci in multe locuri am tinut mortis sa revin cu barbatu-meu si parca atunci m-am indragostit, cu adevarat, de acele locuri happy

  3. Frumos. Intr-adevar, prima data cand am iesit din gara Paddington in Londra am avut reactia aia de „pinch me, am I really here?!” Nu imi venea sa cred!
    Eu cu Sighisoara am avut reactia aia de „deja vu” desi nu mai fusesm vreodata inainte de 2000.
    ha! m-am lecuit de carat prostii dupa ce am carat dupa noi un bagaj de cala (18kg) prin metroul din londra! nope, not ever again. raman la rucasc lol UNUL pe caciula.
    foarte tare articolul
    eu inca nu am calatorit alone; cumva mereu am ajuns sa merg cu cineva. Which is nice. dar cred ca o calatorie singur/a e UNICA.

  4. chiar dacă o să sune a clișeu, voi zice la fel, ai pus punctul pe i cu partea asta – orice frumusețe voi vedea, jumate din ea va fi ofilită de faptul de a nu o putea împărtăși cu cineva…

    așa să îți fie, Bianca, așa să îți fie!

  5. conteaza unde mergi dar mai ales conteaza cu ce revii de acolo, altfel …degeaba calatoresti. tu te ai intors cu multe deci ai avut spor tongue
    asteptarile…le as arunca pe geam zau, numai ca se strecoara uneori fara sa ti dai seama. cel mai bine e sa pleci fara ele, mereu cand am avut ceva n a fost ok.
    aia cu lucrurile multe…si mie mi vine sa-mi dau palme uneori. dar cand mai vad prin aeroport niste unii cu ditamai gentile dupa ei de crezi ca n or sa incapa in avion, parca imi mai trece big grin
    in doi e mai frumos, zic si eu, doar ca uneori mai plec si de una singura si e bine, vinovat de bine. ca sa nu mai zic de vacantele in 4, 6, 8, mama ce distractie happy

  6. cat de placut scrii..si cat de mult te aproprii de simtirile mele… in multe din trairile pe care le-ai descris aici ma regasesc si eu… momente gen „turnul Eiffel” am eu de fiecare data cand ajung intr-un loc nou… eu, Ana am ajuns si AICI.. este un sentiment pe care cred ca il voi avea mereu.. oricat de mult voi calatori si indiferent unde voi ajunge happy

  7. Eu nici in ziua de azi n-am reusit performanta de a pleca la drum cu lucruri putine laughing. Poate tocmai de aceea imi place cel mai tare sa calatoresc cu masina, asa incap toate laughing. E ciudat, pentru ca am mers adesea pe munte doar cu rucsacul si acolo, chiar daca as fi vrut, n-as fi avut unde sa indes.
    Ma regasesc la punctul 10, n-am nimic cu cei care calatoresc singuri, chiar ii admir, dar nu-i pentru mine, clar. Si cand eram singurica luam pe cineva cu mine, pe mama sau o pritetena. Totusi, calatoriile in gasca nu ma incanta…
    Si mai sunt de acord si in ceea ce priveste asteptarile…. e mai bine sa nu le ai, sa lasi locul sa te impresioneze.
    Fain articol, imi placu happy!

    1. Mulțumesc mult de tot, draga mea. Și eu îi admir foarte tare pe cei care calatoresc singuri, dar pur și simplu nu-s de mine calătoriile solo happy

  8. Atat de frumos ai scris, Bia! Articolul asta e de share-uit peste tot, sa luam aminte cu totii! Eu urasc sa fac bagaje, in primul rand pentru ca mereu uit cate ceva, si-n al doilea rand pentru ca mereu car prea multe dupa mine, fiindca nu ma pot hotari ce sa iau! laughing) Am calatorit singura, dar nici eu nu-s facuta pentru asta; mi se pare mult mai frumos cand poti impartasi cu cineva bucuria celor vazute si traite.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*


Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.