Provocarea, între clișeu și esență

“O provocare nu înseamnă doar să pleci la război!” am auzit pe cineva spunând de curând.

Asta îmi sună cumva… cumva prost și cumva bine și cumva niște rotițe s-au întors înăuntrul meu în sensul invers al acelor de ceasornic. Ceasornic care ne măsoară nemurirea. Desigur! Clișeu? Desigur!

challenge

Că e vorba de viața profesională, de cea personală sau de altceva, fără provocare (pe care o putem traduce în multe feluri) ce am fi? Provocarea acceptată e curiozitatea de a afla mai mult, de a învăța mereu ceva nou, de a te autodepăși, de a te picta în alte culori, de a te redefini, de a te ridica, de a cădea din nou și din nou și de a te ridica mai apoi peste ce ai fost. Chiar zilele trecute spuneam că, dacă am rămâne la fel de curioși ca și copiii la 5 ani, viața ne-ar fi mai plină de sens. Numai că nu rămânem așa, clișeele apar în viața noastră, stereotipiile ne mânâncă pe interior. Vrem un job și atât, plătit bine și atât, vrem un partener și atât, cu care să ne căsătorim și atât, vrem orice mașină care arată ca un BMW și atât și orice apartament care seamănă cu unul de la Ritz și atât. Și e atât de…

Și apoi într-o zi vedem că poate nu e chiar așa, că jobul nu poate fi niciodată numai un job și atât (și să ne ferim de cei care oferă doar un job și nu o posibilitate de creștere odată cu el), că ce câștigăm nu e niciodată suficient, că partenerul nu poate fi unul cu care doar ai făcut o nuntă ca în povești care s-a terminat cu “au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” (și Doamne Ferește să dai peste asemenea platitudine), că BMW-ul poate fi un Logan, iar apartamentul unul de 30 mp cu o dezordine boemă.

***

În 2008 mi-am dat prima demisie și așa am trăit cel mai frumos moment al anului și al job-ului respectiv :) Nu o să uit cât trăiesc felul în care am pășit a doua zi pe stradă, parcă mergeam prin aer, parcă mergeam cu 200 km/h pe jos și simțeam că lumea e a mea din nou, pluteam, visam, mă bucuram. Acceptasem o provocare atunci, una care m-a crescut ENORM, care m-a făcut să gândesc cum gândesc azi. Mă întreb cum era viața mea dacă atunci nu acceptam provocarea. M-am gândit mult la asta, mai ales că am avut pe parcus și episoade de nefericire profundă. Dar și acolo a fost o provocare, să le depășesc, să mă colorez iar și nu doar în obraji ci și în suflet. Și o provocare aduce noi provocări. Niciodată nu a fost altfel.

O provocare e să te rupi de ceva, o provocare e să te legi de ceva. O provocare e o căsătorie, o călătorie îndepărtată sau la 10 km de casa ta, o provocare e să spui cuiva că îl iubești fără să știi dacă sentimentul e reciproc, o provocare e să alegi să nu-i spui niciodată… O provocare e să îți dai o demisie, o provocare e să încerci un job nou și poate absurd, o provocare e că pleci în lume, o provocare e să faci un copil, o provocare e să alegi să nu-l faci. O provocare e să mergi mai departe când crezi că nu mai ai pentru ce. O provocare e să citești o carte grea, o provocare e să nu faci nimic uneori, o provocare e să scrii o poveste, să povestești lumii despre tine, o provocare e să alegi că nu dezvălui nimic din tine, să fii misterios. O provocare e să accepți ceea ce crezi că nu poți accepta, o provocare e să ierți ceea ce nu poți ierta, o provocare e să te ierți pe tine, o provocare e să nu ierți nimic. O provocare e să ajuți, o provocare e să știi când trebuie să nu o mai faci. O provocare e să fii. Copiii de 5 ani doar sunt… fiecare dimineață e o provocare nouă pentru ei, de ce nu ar fi și pentru tine?

Provocarea e esența firii noastre, curiozitatea există chiar dacă o negăm, chiar dacă ne blazăm. Va căuta să iasă pe undeva, va străpunge învelișul cândva. Provocarea există în toate, existența omului nu este plată, nu are cum să fie atâta timp cât omul are mintea trează. A accepta o provocare nu e un clișeu, este o decizie care te propulsează spre omul care ai putea fi, iar dacă vrei să te cunoști cu adevărat ar trebui să faci cunoștință cu ea, cu provocarea. Dar pot să-ți spun că uneori, nu face o impresie bună la prima vedere.

sursa foto

16 comentarii

  1. Asa, asa, fii salbatica! :D Eu tot propavaduiesc asta (la un nivel asa, mai putin filozofic, hai sa zicem prin puterea exemplului, care nu-i neaparat o strategie buna, pe motiv ca ma vede lumea cu mana rupta si se sperie :D).

    1. Deloc sălbatică, foarte liniștită însă… când sunt sălbatică nu mă dau un pas mai în spate ca să văd cum stă treaba :)

  2. Sa accepti provocarile inseamna si sa crezi in tine si sa ai curajul de a-ti urma inima. O provocare inseamna ca ai crescut destul si ca nu mai crezi ca e necesar sa faci asa cum vor cei din jurul tau, doar ca sa le fi pe plac. O provocare inseamna sa accepti ca poti sa si pierzi si sa nu iti fie frica pentru asta.
    Foarte profunde si stimulante filosofarile tale.

  3. Da, intr-adevar foarte profund articolul tau de astazi.
    Categoric viata ar fi mai goala fara provocari. De fapt daca stau sa ma gandesc viata insasi este o provocare, chiar daca este una pe care o urmam inconstient.
    Succes daca urmezi o (alta) provocare ;)!

  4. Cred ca o mare provocare este atunci când renunţi la ceva pentru a începe altceva şi nu ai sprijin de la nimeni, trebuie să te bazezi doar pe forţele tale, pe ceea ce simţi tu, pe creativitatea ta. O provocare în care să arăţi cu adevărat că eşti altfel. Hmmm… oamenii nu prea sunt aproape de cei care arată şi gândesc diferit, de cei care au idei frumoase şi îndrăznesc să şi le urmeze, pentru că tot ceea ce iese din tipar sperie şi chiar deranjează. În schimb, clişeele sunt la îndemâna tuturor şi acceptate. Dar şi această atitudine a celor din jur este o provocare şi depinde de fiecare dacă depăşeşte mentalităţile sau renunţă la ceea ce îşi doreşte.
    Păi să fie cât mai multe provocări pe care să avem curajul să le urmăm! :)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.