Bucuria vieții [Povestea „Nebunului Roșu”]

Irving-Stone__Bucuria-vietii-130

Titlu: Bucuria Vieții

Autor: Irving Stone

Editura: Polirom, Top 10, 2012

Nr. pagini: 576

Preț: ofertă 15.36 RON

Azi e ziua mondială a cărții, iar eu am decis să o celebrez prin această recenzie. Am citit o carte minunată pe care mi-o voi aminti multă vreme de acum înainte. Mulțumesc librăriei online Libris că mi-a pus-o la dispoziție exact când aveam nevoie de ea, ca de orice carte bună ce vine în viața omului fix la timp, nu mai devreme și nu mai târziu.

Pânza mă fixează cu privirea ei albă, tâmpă, dar de fapt știu că îi este frică de pictorul înflăcărat care o înfruntă, care sfărâmă odată pentru totdeauna vraja acelui <n-ai să poți>. Viața însăși îndreaptă spre om o față goală, nepăsătoare, descurajantă, deznădăjduită, pe care nu se citește nimic ca și pe pânza asta goală. Dar omul nu se sperie de acest gol, pășește plin de încredere și curaj, se zbate, clădește, creează și până la urmă, pânza nu mai rămâne goală, ci se acoperă cu formele bogate ale vieții„.Irving Stone, Van Gogh, o biografie romanțată ce s-a scris pe inima mea. Îmi plăceau picturile lui Van Gogh, mi-a făcut plăcere să-l studiez în eseurile lui Blaga, care i-a dedicat un întreg studiu lucrării Lan de grâu cu chiparoși, cât mi-aș fi dorit să fi citit cartea asta înainte de studiul lui Blaga, câte aș fi înțeles în plus! Dar nu fusese timpul. Călătoria mea alături de Van Gogh trebuia să aibă loc mai târziu, atunci când știam cu siguranță de Provence, de atracția mea pentru ea, întâlnirea mea cu Van Gogh trebuia să se petreacă dincolo de Blaga, cu sufletul mai liber și simțurile mai aprinse, mai la maturitate. Și mă bucur că așa a fost hărăzit să fie.

Bucuria Vieții este o carte care se citește cu sufletul, am rezonat profund cu ea și de fapt am rezonat profund cu geniul lui Van Gogh, cu viața lui grea, cu călătoria torturantă în străfundurile ființei și înapoi, cu viața aceea de nimic care poate naște într-un om totul. Câtă putere îți trebuie să înțelegi că „suntem niște călători (și) viața noastră e un drum lung (și chinuitor) de la pământ la cer„? Care om preocupat numai de partea pragmatică a vieții va înțelege asta? Uite, fix de asta avem nevoie de artiști!

Ca de obicei, când vorbesc despre o carte în care m-am simțit trăind, introducerile mele sunt poate lungi și plicticoase, dar îmi cer iertare, însă cum pot să vorbesc despre poveste fără să vă spun din capătul locului ce am simțit pentru ea? Am iubit-o, desăvârșit, așa cum numai Van Gogh a fost capabil să iubească.

Vincent van Gogh pare un tânăr obișnuit. Lucrează la Galeriile de Artă din Londra, deținute de unchiul său și se îndrăgostește de o fată care nu-l iubește. Deși pare o dragoste adolescentină trecătoare, oamenii care iubesc cu toate ființa cum este și tânărul Van Gogh, nu pot trece ușor peste deziluzia respingerii. Faptul că este respins în iubire îl trimite mai adânc în problemele sale existențiale. Nu știe încotro să o apuce, nu știe ce-și dorește, nu știe ce să facă ca să trăiască, dar are vagi bănuieli despre ce NU ar putea să facă. Nu ar putea să fie sclavul unei sociețăți conservatoare în care oamenii trăiesc numai de ochii lumii și nu pot pătrunde înțelesul profund al lucrurilor. Pe fondul acestei nehotărâri, Vincent se apucă să deseneze. Momentul este redat simbolic și foarte pictural; într-un sat uitat de lume, în care aproape că își pierde viața, făcând ceva și sperând ceva în ce nu poate crede, debusolat și rătăcit, el se apucă să deseneze siluetele unor mineri pe dosul scrisorii pe care o primește de la fratele său Theo. Cumva de niciunde, Vincent află, în acea stare deplorabilă, că să deseneze este ceea ce vrea să facă, că asta e menirea lui. Dar nu doar să deseneze, să creeze ceva, să redea esența lucrurilor pe care le vede, nu să deseneze după șablon ci după putearea sufletului său, așa cum vede el, doar el, nu și ceilalți. Și tocmai când își descoperă rostul se îndrăgostește din nou.

Această carte cred că poate fi dată drept exemplu de carte în care personajele nu sunt salvate prin iubire ci distruse până la dezintegrare din cauza ei, iar Vincent drept eroul tragic perfect. Și ar fi destul de ofertantă partitura dacă ea nu ar chiar viața acestui amărât de geniu. M-am întrebat la acest moment în carte, dacă nu cumva el este respins în iubire pentru că este singurul capabil să iubească, iar toate femeile acelea de care se îndrăgostește el, nu sunt cumva doar niște marionete ale societății pentru care nu există iubire, există doar căsătorie și trai după rânduiala străbună?? Femeile lui Van Gogh sunt toate de un cretinism teribil (excluzând-o pe Margot, care-l va iubi delirant și incontrolabil). Vincent este capabil de o dragoste nemaiîntâlnită, iar ele cred că acel fel pătimaș de a iubi este complet nebunesc. Cum să iubească cineva așa de mult, așa de complet, așa de fulgerător? Societatea nu ne vrea îndrăgostiți până la absență ci ne vrea prezența fantomatică zi de zi la fel de anostă și de în slujba ei. Însă, femeia care nu vrea să fie iubită în ultimul hal (în sensul bun), nu e demnă de niciun fel de dragoste!

După a doua deziluzie, Vincent desenează mai bine, însă tot în felul său de neînțeles, fără reguli de urmat din imposibilitatea de a reda ceva strict într-o viziune generală, nu dintr-un spirit nonconformist. Nimeni nu pricepe, nimeni nu dorește să creadă în el, nimeni nu este sensibil la trăirile sale expuse pe pânză. Nici familia, nici prietenii, nici nimeni nu l-ar susține pentru că nimeni nu consideră că ceea ce face el poate fi demn de un bărbat. Nu se poate întreține din munca sa, nu își poate întemeia o familie pentru că nu câștigă suficient, toată lumea îl vede drept un nebun întreținut de fratele său Theo, singurul om de pa fața pământului care nu-l lasă la greu și cu care are o relație divină. Câtă frustrare strânge Vincent în viața sa, să nu-i fie dat niciunui om să îndure… și totuși, din ea, s-a născut EL. Van Gogh…

Da, creația în mod normal se naște dintr-o lipsă, creație de geniu numai din lipsă și iar lipsă, doar din goluri, creația le umple, le împlinește, dar numai peste foarte mult timp, generațiile următoare văd plinul, absența lipsei și prezența întregului. Nu mai merg pe firul epic al cărții, pentru că deznodământul nu poate fi decât acela la care vă așteptați cu toții. Nefericit și abandonat de toată lumea, mai puțin de Theo, Vincent călătorește de la Amsterdam la Haga, de la Haga la Paris, de la Paris la Arles și apoi înapoi la Paris în încercarea de a deveni mai bun, de a picta mai mult, de a deveni mai mult decât este, deși era mai mult decât toți cei din jurul său. Asta însă nu conta, el nu era pentru ceilalți decât „Fou-Roux” (Nebunul Roșu), roșu de la trăsătuile sale fizice nordice și roșcate, iar societatea îl dorea un om cu o meserie, cu o familie, cu bani, cu stare materială bună și fără pasiuni, dorințe, iubiri neîmplinite și drag de pictură. Adică sterp, aproape mort, dacă nu, mai bine mort complet, decât așa.

Dacă m-am iritat pe parcurusul cărții? Sigur că da, i-am urât familia, (pe Theo l-am iubit nespus, dar el nu se pune a fi din famile, el a fost un suflet pereche pentru Vincent, un fel de geamăn în ale conștiinței), am urât orice cutumă socială care a ucis viața din Vincent în fiecare capitol, am urât faptul că nimeni nu a putut să se bucure de iubirea sa, am urât acele timpuri cu atât mai mult cu cât unele aspecte le avem și azi (cine vrea să vadă ce vrea societatea de la noi și acum, poate vedea, cine nu vrea nu e din povestea ce încerc eu să o disec azi, deci nu va înțelege). Un exemplu trist este și momentul în care unchiul său îl întreabă dacă nu vrea ca la vârsta lui (avea vreo 31 de ani) să poată să-și câștige singur pâinea, căci din pictură nu putea, Van Gogh nu a vândut decât un singur tablou în timpul vieții (desigur, avem și în zilele noastre această expresie denigratoare în limbaj), iar Vincent îi răspunde: „Să-ți câștigi pâinea? Ce înțelegi prin asta? Să-ți câștigi pâinea, sau să-ți meriți pâinea? Să nu-ți meriți pâinea, adică să fii nedemn de ea, e desigur o crimă, pentru că fiecare om cinstit își merită pâinea cea de toate zilele, dar din nefericire sunt și cazuri în care nu poți să o câștigi, deși o meriți, asta da, e o nenorocire și încă una mare.”

Categoric Bucuria Vieții este o carte memorabilă după care vei aprecia altfel un tablou (oricine l-ar fi pictat), după care vrei să ajungi la Arles să vezi chiparoși și floarea soarelui, vrei să faci o insolație și să te îndrăgostești nebunește, să suferi și din acea suferință să se nască ceva; ideea că trebuie să conteze mai mult calitatea idealului tău, năzuințelor tare decât calitatea rezultatelor practice. Dar în lumea noastră cea de toate zilele, de la cine să ceri atât de mult ideal, atât de multă stăruință?

De aceea mi-a plăcut această carte ATÂT de mult, pentru că am găsit în ea idealuri și feluri de a trăi pentru ele, așa cum nu mai e cu putință să cunoaștem în zilele noastre, deși mulțe suflete tânjesc după ele, deși încă mai poate fi descoperită calitatea vieții în oameni care se complac în supraviețuirea ei. Și pentru că în această lume încă se mai nasc copii, cel mai puternic mesaj al cărții de față, cu care voi și încheia întru introspecție, este următorul: „Orice om are o forță proprie, o însușire specifică lui și dacă ține seama de ea, orice-ar face va ieși bine, până la urmă […] O să ți se pară poate, de multe ori în viață, că ai dat greș. Dar în cele din urmă vei izbuti să te realizezi pe tine însuți și în acest chip îți vei simți viața împlinită„.

10 comentarii pentru “Bucuria vieții [Povestea „Nebunului Roșu”]

  1. Teama imi e ca fetele acelea nutreau realism. O fi placut si al naibii de flatant pentru o femeie sa fie iubita cu toata fiinta, dar pe de alta parte asta nu obliga la reciprocitate si mai ales nu face barbatul respectiv usor de trait cu si pe langa el. Iar ele si zic eu orice femeie cu o bruma de simt de conservare, trebuie sa considere parametrul asta. Mai ales daca vrea si copii. Probabil erau confuze, depasite si speriate. Femeile, cred eu, nu iubesc la fel de intes pe cat sunt iubite. Cred ca natural, genetic, din motiv de conservare a speciei. Asa e probabil etologic corect. Mai cred ca sunt mult mai pragmatice decat noi in privinta asta. Poate suntem noi mai rationali in alte privinte, dar in tot ceea ce e legat de dragoste, voi sunteti uc picioarele pe pamant. Probabil de aia noi facem crime pasionale si voi nu prea (bine, de multe ori e si orgoliu ranit acolo de fapt). Ne indragostim greu, dar cand o facem ne consuma mintile. Voi va indragostiti ceva mai usor, dar asta va ascute simturile.
    Si ca sa termin, fiindca pe urma iar scriu pagini, ma asteptam sa rezonezi exact la partea asta si sa-ti ajunga extrem de la inima happy. Cred ca orice romanca ar face-o. Barbatii latini si aici includ si romanii (generalizez evident, dar nu zic ca toti, zic ca impresie generala) am observat ca iubesc mai „asezat”. Fac rar gesturi extreme si au spirit de auto-conservare mare. Dar sunt buni de gura si PR big grin. van Gogh pare sa iubeasca foarte „slav” happy. Noi nu suntem defel temperati. In cam nimic big grin. Si asta intotdeauna a uimit o femeie „latina”, modul asta fara limite si fara auto-conservare de a iubi. Total. Cred e singura trasatura „pozitiva” rusa pe care n-am auzit roman sa o conteste. Dar asta nu inseamna ca e usor de tolerat asa dragoste. De-ai stii cate se sperie! Esti sigura ca nu te-ai fi speriat? Ca n-ai fi gandit macar un pic pragmatic si in perspectiva daca chiar poti trai cu asa un om? E romantic sa vezi la altul, dar e mult mai dificil sa fii tu expusa la asta.

    1. Eu spun că nu a fost asta… happy Femeile alea nu era speriate de pragmatice ce erau, erau speriate din ignoranță, că „nu li pe părea normal”, iar ele erau obișnuite cu alt fel de iubire, cu o iubire „la mica înțelegere”. Problema pe care am avut-o eu cu ele a fost de altă natură, nu că mă iritau ele ca preferau să fie iubite mai „așezat” și pe de altă parte modul ăsta distructiv nici nu mi se pare romantic.
      Categoric un om de genul lui Van Gogh nu este ușor de înțeles, dar până la un punct în carte el nu dorea decât ce vrea orice om normal, refuzurile însă i-ai intensificat trăirile, i-au ascuțit simțurile și ar fi vrut mai mult, poate tocmai pentru că nu găsea niciunde. Dacă l-ar fi iubit cineva, chiar și dacă nu la intensitatea la care iubea el, altul ar fi fost destinul său, dar lipsa asta acută a iubirii de orice fel a făcut să vadă sentimentele deformat, să trăiască drame și într-un final să înnebunească de-a binelea.

      Nu mi se pare că latinii că ar iubi mai „așezat”, dar na, nu poți generaliza. Slavii da, sunt mai vulcanici, mai aprinși, mai de necontrolat. Există iubiri cărora nu le poți face față, femeie sau bărbat, dar nu poți porni de la asta, ar fi prea trist să nu guști din ce poate cineva oferi în materie de sentimente din astea „exagerate”, dar sunt mulți speriați pe lume, asta e drept big grin

  2. Pai o iubire „la mica intelegere” e mai usor de administrat. E un contract. Poti sa stabilesti „baze de convietuire”. E ceva stabil, ori ele, pe vremea aceea erau educate si sfatuite sa-si gaseasca o situatie stabila. Nici nu era prea rau, daca stai sa te gandesti nitel cinic. Plus ca mai o chestie, de unde sa stie ele ca ala va ajunge geniu? big grin Ca cred ca suntem de acord ca oamenii iarta micile idiosincrazii ale unui geniu si il crucifica pe un om normal (din nou de inteles, zic eu). Ori cand un om e tanar e foarte greu de stiu daca e geniu si pana la proba contrarie e doar un betiv nebun de viata, nu? big grin. Nah chiar ma gandeam cum ar reactiona o femeie (non-slava/non-scandinava!) din zilele noastre sa apara din senin un tip care sa se indragosteasca nebuneste de ea, sa devina brusc si peste noaptea ratiunea de-a trai a unuia si sa primeasca desene in cutia de scrisori (toate astea absolut normale din punctul de vedere al indragostitului tongue). Pur si simplu imi rasuna in minte doar cuvinte de genul „nebunu’ ala”, „betivu’ ala nebun”, „stalker” si, mai ales, „imi lasa mazgalituri in cutia de scrisori!” laughing). Oare femeile din zilele noastre (din nou non-slave/non-scandinave) ar inghiti mai usor decat cele de care zici tu? Oare majoritatea fetelor din secolul asta nu vor aceeasi „mica intelegere”? Eu vad multe casatorii care-s efectiv un angrenaj de crescut copii. Nu au nimic in comun unul cu altul. Nu li se taie rasuflarea cand se vad (asta cand nu ajung in halul in care abia se tolereaza „de dragul progeniturii”. Sa nu crezi ca nu te inteleg. Eu n-as putea. Mie mi se pare sinucidere lenta si inca una dintre cele mai cumplite forme de sinucidere. Ca sa stii ca ai trait trebuie sa iubesti de sa ramai fara aer si cand iti vezi femeia sa ti se moaie picioarele si sa ramai in pauza mintala. Asa trebuie trait. Deci cred ca inteleg ce spui, pe de alta parte nu-s convins cat erau femeile alea sau astea de acum de „tampite” si cat n-aveau/n-au si ele dreptatea lor. E o forma de auto-protectie cred. E un schimb, dau „a fi iubite fara limite” pe „stabilitate”. Nah, acum fiecare stie ce e mai important pentru sufletul lui, pe de alta parte astea „stabile” sunt importante ca asigura stabilitatea progeniturii. Si nici nu stiu cat de mila sa-mi fie de „sufletul lor” pe motiv ca si-o fac cu mana lor si nu prea par sa sufere big grin.
    Pai eu comparam latinii cu slavii happy. N-am zis ceva de germanici tongue.

  3. Păi știu că așa erau educate ele, așa sunt educate multe și în ziua de azi, cunosc EU cazuri laughing
    M-am amuzat tare de tot la faza cu “imi lasa mazgalituri in cutia de scrisori!” laughing Nu știu cum aș reacționa, la drept vorbind big grin pe de alta parte, eu n-am zis că trebuia să fie iubit pentru că ele trebuiau să vadă în el potențialul de geniu, nici vorbă, sunt câteva pasaje în carte, foarte frumoase, unde se vorbește despre sentimentele lui umane nu alea deviate, ele respingeau sentimentele umane, că atunci când a ajuns la cele de proporții nebănuite deja nu mai era nicio femeie în jurul lui (cam așa se întâmplă).
    Cu riscul de a devia de la discuție, vezi asta https://www.facebook.com/photo.php?v=450579571688381 mi se pare că așa s-a întâmplat, dar la un alt nivel. Ok, poate mi-a fost milă de el, știi că se pot naște și sentimente din astea din milă…

    1. Hahahaha! E genial filmuletul. Eu il inteleg pe ala micu’ cel foarte-foarte-foarte rabdator, insistent si persistent tongue. Dar cred ca am inteles ce vrei sa zici!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*


Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.