N-am mai scris de multă vreme despre un film, dar uite că cel văzut aseară m-a pus pe gânduri și m-a făcut să scriu. Mi-a plăcut. Punct. Nu e de travel, nu e pe atât de profund pe cât vrea titlul să transmită, dar are atât de multe mesaje bune în el încât, e film de văzut și de revăzut până îl pricepem până la capăt.
Silver lining înseamnă (nu e o traducere exactă) să vezi partea plină a paharului. Mereu. Să vezi acele lucruri bune care ți se întâmplă în viață și calea cărora trebuie să o iei dacă vrei să fii optimist și să nu cazi în depresie. Pentru că altfel poți cădea foarte ușor, e o linie fină, granița aproape că nu există și mulți nu fac față. Oricine poate deraia oricând, de la orice, eu, tu, oricine. Desigur, ne lovim de metaforic și aici, ce să facem? Asta este călătoria pe care o avem de dus… Să știți că eu am înțeles foarte greu titlul acestui film, l-am întors pe toate părțile și într-un final, către dimineață așa, am zis “bingo, asta e!”. Da, asta face un film bun, să te gândești la el toată noaptea după seara în care l-ai văzut.
Filmul e nominalizat la Oscar. Actorii principali sunt și ei nominalizați la Oscar, dar cu toate astea nu mai cred de mult în faptul că o nominalizare la Oscar poate face ca un film să fie considerat din start bun. Nu! Acesta însă este bun și faza cu Oscarul este doar că, dacă nu ajungea nominalizat poate nu auzeam atât de repede de el. Deci e și ăsta un bine.
Trei actori fac niște roluri atât de bune încât pentru doi dintre ei s-ar putea să fie rolul vieții lor. Mă refer la protagoniști: Bradley Cooper (Pat) și Jennifer Lawrence (Tiffany), cu Robert De Niro în rol secundar, dar un rol magistral. Pat iese de la “spitalul de boli psihice”, după ce a petrecut 8 luni sub tratament. A intrat acolo pentru că l-a snopit în bătaie pe amantul soției sale (i-a prins în duș, făcând amor pe melodia de la nunta lor). Groaznic! Îl bate pe ăla măr, nevasta îi pleacă înspăimântată, iar el intră în depresie. Apoi în terapie. Maică-sa îl scoate de la spital pe propria răspundere și îl aduce în casa părintească.
La scurt timp o cunoaște pe Tiffany, sora nevestei unui prieten bun și cunoștință a soției sale, Nikki. În acest timp, Pat face tot ce poate să arate că s-a vindecat, deși este evident că nu și vrea să facă pe dracu în patru să se împace cu nevasta care l-a înșelat (știu, și mie mi-a fost greu să pricep). Tiffany este în depresie după moartea soțului ei, e o depresie cum n-ați mai întâlnit, dar sunt sigură că ați vrea, face sex cu tot ce prinde (am râs cu lacrimi la faza în care îi spune lui Pat). Astfel accentele de comedie neagră se simt peste tot. Și totuși e mai mult de atât.
Totul culminează cu un pact total aiurea între cei doi protagoniști. Pat are restricție și nu are voie să se apropie de fosta nevastă ca va fi arestat. Nu are voie să o sune, să o caute sau să ii scrie. Totuși o convinge pe Tiffany să-i aducă acesteia o scrisoare de la el. În schimb Tiffany vrea ca el să o ajute, fiindu-i partener la un concurs de dans. Ce iese de aici e fenomenal. Nu vă mai povestesc, dar vă invit la film.
Interesante sunt anumite aspecte ce țin de normalitate (ce e normal și ce nu? cine stabilește? cât e normă socială și cât e defect psihic? etc) și de depresie. Este un film cu un mesaj tulburător dincolo de orice: depresia este o boală, dar “spitalul de nebuni” nu este mereu o soluție fie și din simplul motiv că sunt mai mulți “nebuni” în afara lui decât înăuntru. De exemplu tatăl lui Pat este vizibil cu sindromul obsesiv compulsiv la el. Are convingerea că echipa sa favorită va câștiga meciurile dacă el își freacă o batistă între degete, sau dacă cele 3 telecomenzi stau aliniate într-un anumit fel. E teroare, dacă lucrurile stau altfel :)
Pe de altă parte filmul propune tema “nebuniei” în doi. Se amplifică sau se împarte? E foarte intersant și acest aspect și ține de o altă latură a filmului ce poate da, mai ales la final într-o comedie romantică. Numai că nimic nu e romantic de fapt, dar totul poate fi romanțat dacă dorim. Vă “supeRecomand” filmul ;)
