Anul 2012 în cărți, ceaiuri și… gânduri

Nu a fost cel mai bun an nici din punctul de vedere al lecturilor, dar îmi place să vorbesc despre anul 2012 în cărțile pe care le-am respirat, ceaiurile pe care le-am savurat și gândurile care m-au tulburat. E o duminică perfectă, perfectă pentru așa ceva. Mi-am propus un număr inițial de 80 de titluri (așa a fost 2009, că cele 100 de titluri din 2010 nu le voi mai pupa niciodată). Am țintit prea sus, ideea este că acum pargurg cea de-a 50-a carte a anului 2012 și cred că aici mă voi opri. Nu ar mai fi timp fizic de mai mult, deși, dacă se ivește ocazia unei cărți în plus nu voi spune pas. Desigur, calitatea și nu cantitatea contează, așa că vă pot spune că iubesc cărțile pe care le-am parcurs deja.

Sunt titluri superbe ce mi-au ajuns în mâini și de acolo direct în suflet, am parcurs pagini memorabile, am trăit aventuri de neimaginat, am citit febril și în picioare anumite finaluri, altele le-am savurat și de câte 3 ori ca să le pot pătrunde înțelesul mai bine. Am dormit la cap cu femei curajoase și bărbați romantici, oameni de calitate cu vise mari și strălucitoare, m-am trezit alături de povești adevărate și vise trăite de ființe ca mine… Am râs și am plâns alături de personaje în a căror viață aș fi vrut să mă implic activ, am sufertit și m-am bucurat pentru oameni reali ce au avut ideea de a se transforma pe ei într-o carte și am cuprins înțelesuri din viețile unora, pe care nu au fost capabili de a le înțelege ei înșiși, trăindu-le. Lista e aici și e încă deschisă… Am primit cărți de la multe edituri și librării cărora le mulțumesc pentru că mi-au alimentat nebunia cititului. Găsiți aici toți colaboratorii și sper ca la anul care vine să comunic cu ei tot mai bine, iar ei să fie tot la fel de atenți la nevoile mele.

N-am băut în viața mea atâta ceai ca anul acesta. Am iubit ceaiul mereu, dar să ajung să beau și câte 4 căni pe zi, nu s-a mai întâmplat până acum. Mi-am și cumpărat multe ceaiuri, aproape că pot spune că am un dulăpior întreg dedicat lor. Am început anul 2012 prin a descoperi ceaiurile Sir Edward și Lord Nelson (ambele procurate din lanțul de magazine Lidl). Sir Edward’s Tea de mentă este cel mai adevărat ceai de mentă din câte am băut. A! Eu nu beau ceaiuri de fructe de aceea mă refer aici doar la ceaiurile din plante.

Foarte sus în top stă ceaiul verde chinezesc fără care nu mă prinzi în casă, dar la fel de sus stă și cel de tei, sunătoare, mușețel și salvie. O descoperire sublimă a fost ceaiul de vanilie. Inițial mi-am cumpărat o combinație de la Fares (ceai verde, lămâie și vanilie), dar apoi am trecut la Lord Nelson de vanilie pură, poate cel mai relaxant ceai din câte există.

Cu o carte în brațe și un ceai pe noptieră am încercat să văd viața mai roz, căci anul nu a fost dintre cele mai ușoare. Ba chiar au existat momente urâte (și nu o spun pentru că anul a venit după un 2011 mai bun ci o spun pentru că 2012 a adus și momente cumplit de triste). Că au fost și evenimente care m-au înălțat, DA! au fost și mulțumesc Cerului pentru ele… Am evadat de multe ori din realitatea apăsătoare cu o poveste în brațe și mi-am însușit-o rapid și determinat. Am îndulcit amarul cotidian cu izul vaniliei sau al teiului și chiar am simțit că viața are alt gust cu un ceai fierbinte alături și se vede altfel trecută prin filtrul unor personaje de efect.

Dar cel mai bine este să nu mă plâng pentru 2012… pentru că nu vreau, nu pentru că nu aș putea :) La voi cum a fost?

Foto

O altă zi cu multă, multă zăpadă

Și mai multă, dacă vă puteți închipui, pentru că ieri a nins toată ziua…

Posibil să vă fi înnebunit cu zăpada de la Cluj, dar pe bune că m-a înnebunit și pe mine în toate sensurile :)

  • abia am ieșit din parcare ieri și abia am intrat aseară în parcare înapoi (cu nisip la roți și din astea, că doar am parcarea în pantă, ceea ce e Mi-Nu-Nat!)
  • n-am reușit să urc în turla Bisericii catolice pentru că, din cauza zăpezi probabil, mi se tot spune că “nu se poate să urcați”, fără alte lămuriri, doar că nu se poate…
  • turiștii străini ar fi consternați de ideea lui “because I said so” (deși tocmai asta era ideea, să fac poze pe zăpadă, iar programul de urcare nu era suspendat pe timp de iarnă)
  • se circulă aiurea, nu pentru că nu sunt curățate drumurile, ci pentru că șoferii au un microb ce îi atinge la fiecare zăpadă, nu-mi explic
  • toți brazii din pădurile Floreștiului arată ca în povești, parcă se rup sub greutatea zăpezii
  • tot ca în povești arată și Piața Muzeului, este… splendidă (că nu găsesc alt cuvânt), ia vedeți și voi:
  • îmi place cum stă Matei Corvin pe cal, așa înzăpezit, de parcă e viu și se întoarce iarna dintr-o călătorie în timp
  • de asemenea apreciez eforturile localurilor clujene de a încerca să arate boem și să te atragă înăuntru la căldurică, ca în imaginea de mai jos

Toate astea le-am constatat ieri pe un frig teribil de am crezut că îmi omoară toate țesuturile din degetele de la picioare. Pe la voi cum e? Prin România știu că e zăpadă peste tot, dar chiar peste tot! În străinătate se poate ca unii să aveți și 20 de grade în termometre (mai puțin în Canada, Suedia, Elveția…) și cu toată atmosfera noastră de basm, nu pot să nu vă invidiez (pe cei de prin sudul Franței de exemplu) :D

Romane de citit la gura sobei

Nu știu cum sunteți voi, dar eu când văd zăpada pe fereastră m-aș refugia cel puțin lângă o teracotă, asta ca să nu întind coarda și să amintesc de un șemineu :D Cititul cu spatele lipit de teracotă mă întoarce iar în urmă cu… mulți ani, când învățam pentru a doua zi sau citeam unul din romanele care mi-au marcat adolescența, aș aminti aici un Tess D’Uberville, Maitrey sau Dragostea nu moare… Dar sunt sigură, pe de altă parte, că fiecare are câteva cărți pe care le-a citit ad litteram la gura sobei și acum numai vederea unui foc sau numai căderea unor fulgi îi va face să se întoarcă pentru o sesiune de lectură în… trecut.

Vremea de afară m-a îmbiat la visare, dar și apropierea sărbătorilor de iarnă m-a îndemnat să vă povestesc despre 2 romane ce pot fi citite, câte unul pe seară, în fața unei căni cu ceai, la căldură și eventual în brațele cui trebuie ;)

Vălul pictat este un roman superb și extrem de puternic. Cele puțin peste 200 de pagini te trec prin toate stările și te fac să zăbovești asupra finalului și să te gândești la motivele pentru care un om se schimbă de-a lungul vieții și la cât de dure pot fi unele lecții de viață care duc la schimbare. Vă mărturisesc că am crezut cu tărie că Vălul pictat este un roman de dragoste și atât. Nu văzusem niciuna din ecranizări, dar am auzit numai lucruri bune despre ele. În mintea mea, știam sau doream să cred, că totul se va rezuma la o poveste de dragoste ce întâmpină câteva obstacole, dar cartea este mai mult de atât. Somerset Maugham reușește să creeze un roman diafan și plin de contraste, o poveste care te ia prin învăluire și te poartă ca o tornadă în interiorul vieții ciudate a unui cuplu.

Pe scurt: Kitty Fane este surprinsă de soțul care a iubea ca un nebun, înșelându-l cu un prieten de familie. Ea crede că respectivul o iubește și că își va părăsi soția pentru ea, dar evident că ticălosul nu are de gând să facă asta. Ea este foarte îndrăgostită de el și la început aproape că nici nu-i pasă că soțul i-a descoperit infidelitatea. Societatea însă ar putea să o taxeze crunt, motiv pentru care soțul, turbat de gelozie (dar pe care o afișează cu o maturitate nemainîntâlnită) îi propune un târg ciudat: o va părăsi numai dacă amantul o va lua imediat de nevastă, ori în caz contrar o va obliga să rămână cu el și mai mult decât asta, o va obliga să îl însoțească într-o zonă din China colonială, unde face ravagii o epidemie de holeră.

La început, Kitty are impresia că soțul își bate joc de ea, dar mai apoi realizează să realitatea o ia înainte ei, amantul desigur că nu o vrea și răsfățata aristocrată se vede nevoită să-și însoțească soțul încornorat și medic bacteriolog într-o zonă unde moarte se ivește la tot pasul. Văzută inițial ca o condamnare la moarte pentru soția infidelă, călătoria se va dovedi a fi salvarea acesteia ca om. Dar ce preț trebuie să plătească Kitty pentru devenire rămâne să descoperiți chiar voi.

Mie mi-a plăcut enorm tensiunea și puterea de seducție ce mocnea în Walter Fane și m-a iritat teribil faptul că nebuna de Kitty nu o simțea și se gândea în mare parte a timpului la măgarul de amant (care fie vorba între noi numai un bărbat cu B mare nu se putea numi). A fost de-a dreptul frustrant, cum eu ca cititoare am început să-l îndrăgesc pe Walter Fane și femeia de lângă el părea că nu-l poate suferi. Și totuși, la un anumit moment, am simțit că ea regretă că nu-l poate iubi așa cum omul ar fi meritat, din păcate însă regretul vine prea târziu și ce păcat!

Poștașul sună întotdeauna de două ori este cartea lui James M. Cain ajunsă foarte cunoscută după ecraniarea ei celebră cu Jack Nicholson și Jessica Lange în rolurile principale. Îmi aminteam foarte vag de film, rețineam bine părul blond și silueta superbă a Jessicăi în rolul Corei, dar m-am amuzat când am descoperit că eroina din carte era de fapt brunetă și nici măcar foarte frumoasă. Am uitat rapid de figura celei din film, însă TOT TIMPUL în mintea mea Frank a fost Jack Nicholson, nu m-am putut detașa de personaj deși am vrut.

Romanul se citește foarte rapid și poate fi perceput ca o comedie neagră cu accente erotice evidente, dar asta nu m-a împiedicat să nu râd cu gura până la urechi la anumite faze ce păreau ireale, dar pe care puteai lesne să le vizualizezi cu un dram de imaginație. Frank e un golan american ce trage la hanul unui grec, îi câștigă acestuia încrederea, îi vrea femeia din primul moment, iar aceasta mult mai tânără și mai necoaptă la minte se aprinde după el și îi vine ideea genială de a-l ucide pe grec ca să rămână și cu Frank și cu averea defunctului soț. Numai că grecul se comportă o vreme ca Rasputin și mai apoi ca și Bruce Willis în “Greu de ucis” și te întrebi la fiecare tentativă dacă ăla mai moare odată ori ba… :)

Și pentru că mi se pare că dacă vă mai zic multe nu o să mai vreți să citiți romanul, vă mai zic doar că din amintirile mele, filmul este mult mai vizual și mai nerecomandat celor sub 15 ani măcar, decât cartea. Însă, dacă nu ați văzut filmul e un mare plus, pentru că puteți savura cartea mult mai bine, mult mai cu patos și o să fiți cât se poate de șocați de final. Dar pe bune că așa carte, merita așa un filnal din simplul motiv că viața e cam stupidă, după cum putem observa cu toții ;)

Acestea sunt recomandările mele pentru două seri de iarnă pe care vreți să le petreceți în compania unor cărți, care să vă rămână multă vreme în minte. Două cărți inteligente și pline de pasiune expusă când savuros când tragic, două cărți care vă pot reda plăcerea lecturii în seri de iarnă grea, în care faptul că ninge pare că e tot ce se poate întâmpla mai magic… ei așșș…

Ce poți face în decembrie la Cluj!

Clujul atrage turiști. O știu locuitorii, o știu autoritățile locale și o știu chiar și turiștii. Cei mai mulți vin vara și toamna, dar toamna mai mereu se plâng de aglomerația orașului, care cu data de 1 octombrie își dublează populația; vin studenții. Când spui Cluj spui Universitate, când spui Universitate, gândul bate și spre Cluj pentru că, după București, este cel mai mare centru universitar din țară.

Vara orașul este preferat și datorită temperaturilor mai bune, canicula apare rar (în 2012 am beneficiat de ea din plin), iar apropierea Apusenilor parcă face aerul mai respirabil. Primăvara vine greu pentru că avem ierni destul de adevărate, avem frig și zăpadă și îți place ori nu trebuie să te obișnuiești cu asta. Eu am suferit la început și spuneam mai mereu că la Ineu clima era mai blânda, iernile mai puțin reci și atmosfera mai puțin înghețată, dar cu timpul se pare că m-am obișnuit și m-am adaptat bine la clima Clujului.

Așa că, se poate ca mulți să ajungeți în vizită pe la Cluj iarna. Chiar recomand, mai ales dacă Clujul este nins ca în această perioadă. Am ales să vă vorbesc azi despre ce puteți face la Cluj în decembrie, pentru că, în ultimele mele ieșiri, am descoperit câteva lucruri de făcut și locuri de văzut, dar și pentru că am și eu câteva nebifate pe listă.

Iată ce poți face la Cluj în luna decembrie:

1. Pseudo-Tărgul de Crăciun. Clujul nu se poate mândri cu un Târg de Crăciun ca cel de la Sibiu, dar totuși, dacă ești amator al tarabelor cu produse speciale de Crăciun ai unde să-ți faci cumpărăturile. În Piața Unirii (cea cu statuia lui Matei Corvin) pe lângă bradul împodobit și ieslea cea “obligatorie”, se găsesc câteva tarabe cu mere caramelizate, vin fiert, cozonaci și câteva feluri de mezeluri. În plus, spre Piața Muzeului, Târgul meșterilor populari și-a extins activitatea și în decembrie și vă așteaptă cu kurtoskalacsbrânzeturi și tot felul de articole de artizanat.

2. Clujul pe patine. Tot în Piața Unirii (buricul târgului) de câțiva ani, beneficiem de patinoarul amenajat cu sprijinul Primăriei Cluj. Locul mustește de viață, din prima seară de decembrie de când se deschide și până la finalul lui februarie când se închide, locul este plin, are un succes extraordinar, mă mir de câte ori trec pe acolo. Nu puteți să-l ratați, mai ales că este destul de mare și “bate la ochi”.

3. Plimbare pe Eroilor sau Clujul Magic. Dacă vreți să vedeți centrul Clujului îmbrăcat de sărbătoare, recomand plimbarea pe partea pietonală din B-dul Eroilor, exact între Catedrala Catolică și cea Ortodoxă. Personal, nu-mi prea place cum arată Clujul cu luminițele albastre anul acesta, mi se pare destul de încărcat și nu sunt mare fan al perdelelor de lumini, merg pe ideea că “less is more”. Totuși, odată cu zăpada s-au mai acoperit din luminițe și zici că arată ceva, ceva mai bine.

4. Urcare pe zăpadă la Cetățuie. Această urcare trebuie făcută măcar o dată pe sezon, dar dacă ajungeți în Cluj când totul e alb, musai să mai urcați o dată. Atâta am amintit Cetățuia în postările mele de o să credeți că toată ziua sunt acolo pe sus (ceea ce nu mi-ar strica, mai ales dacă aș urca zilnic pe scări). Urcarea se poate face ori pe scări cu intrare de pe strada Dragalina, ori cu mașina până în parcarea hotelului Belvedere (se urcă din fața Camerei de Comerț, pe strada Emil Racoviță, apoi stânga la intersecția 7 Străzi). Este absolut minunat Clujul văzut de aici!!

5. O masă tradițională la Roata. Foarte aproape de centru, restaurantul Roata oferă o gamă largă de mâncăruri tradiționale dintre care vă recomand cu căldură sarmalele și varza a la Cluj. Fiecare masă începe cu un aperitiv din partea casei format din pâine cu zacuscă sau salată de vinete, un păhărel cu țuică pentru bărbați și/sau vișinată pentru femei (vișinata este delicioasă, am gustat-o deși eram cu mașina) :D

6. Grădina Botanică înzăpezită. Un alt loc minunat în orice anotimp este Grădina Botanică “Alexandru Borza”. Mărturisesc că nici eu, după ani de locuit aici, nu am văzut-o înzăpezită, așa că mă rog să reziste zăpada până în weekend și sper să ajung să o văd. Trebuie să urc în Turnul de apa de unde cel mai probabil mi se va înfățișa un peisaj parcă sculptat în marțipan. O să vă povestesc dacă e așa sau nu. Totuși am senzația că nu mă înșel. [L.E. Am ajuns să văd Grădina cu puțină zăpadă, dar se mai topise și nu era chiar de marțipan cum mi-am imaginat-o, așa că aștept o altă zăpadă stufoasă să fac ședința “aia” foto cu ea ;) ]

7. Vizită la Muzeul Etnografic al Transilvaniei în aer liber. Un alt loc în care eu personal nu am ajuns, dar este pe lista scurtă. Un alt loc care cred că iarna este cu mult mai fermecător decât în orice alt anotimp. Oare voi reuși să ajung și aici în decembrie, până plec la Ineu? Muzeul îi așteaptă pe toți cei îndrăgostiți de “eternitatea satului românesc”. [L.E. Și-am fost cam o lună după ce am scris acest articol. Poze aici.]

Toate acestea se pot face într-un weekend de iarnă la Cluj. Garantez că astfel o să vă îndrăgostiți de oraș și sub mirajul zăpezii nu o să-l uitați niciodată. Vă invit la Cluj! :)

White December@Cluj-Napoca

De când locuiesc eu la Cluj, niciodată decembrie nu a fost așa de alb. A mai nins în decembrie, pe final, înainte să ne pornim către Ineu, dar niciodată nu a adus atât de multă zăpadă. Totul a început sâmbătă în jurul orei 16 cu niște fulgi timizi care însă nu s-au dat bătuți nici după 24 de ore de cădere continuă. Duminică dimineața nu mi-a venit să cred ochilor ce mare albă se întindea peste tot prin jurul meu. Așa că am ieșit în oraș și nu am putut să nu urcăm până la Cetățuie înainte de a se întuneca. Nu am fost deloc originali pentru că, spre surprinderea mea, multă lume a urcat la Cetățuie să se bucure de prima zăpadă adevărată din sezon.

Sper să mă credeți dacă vă spun că e primul an când urcăm să vedem Clujul de sus cu mantia pe el și cel puțin eu am rămas impresionată. Mai am un loc în care aș vrea să urc și de unde se va vedea frumos Clujul, în turla Bisericii Catolice Sf. Arhangel Mihail, dar ieri nu ne-am mai întors în centru. Poate, dacă am chef și răbdare o să trec azi/mâine pe acolo. Până atunci vă las cu pozele de la Cetățuie. Dedic acest articol tuturor celor care iubesc Clujul și măcar câteva zile de… iarnă :)

Mai multe fotografii “albe” puteți găsi aici

Magia primilor fulgi

Avem la Cluj un strat foarte subțirel și extrem de finuț de zăpadă, dar cerul arată pregătit să mai aștearnă câțiva peste pământul stropit cu alb. Lumina clară, mult mai clară ca cea de ieri, parcă dansează cu raze de soare nevăzute, dar cumva liniștitor de prezente. E frig, dar nu e ger încă. Niciun gând de până acum nu m-a adus mai aproape de ideea de Crăciun ca această zăpadă puțină, care probabil se va topi curând, dacă nu-i este stratul alimentat…

La cât iubesc eu iarna, acest sentiment a fost surprinzător, dar totuși există reminiscențe din copilărie și mai apoi din adolescență, care mă pot tulbura dacă le dau eu voie. Multă vreme, copil fiind, am dormit pe un colțar cu o latură sub geam și în toată acea perioadă, iarna, în anumite nopți, mă ridicam în picioare, îmi puneam palmele rotunjite pe lângă ochi, ca și cum aș fi ținut un binoclu invizibil, și încercam să privesc pe fereastră în noaptea de afară… să văd dacă ninge…

Uneori ningea și atunci nu mai puteam până dimineață, adormeam cu visele acoperite de troiene. Prima întrebare, când deschideam ochii și îi zăream pe unul din ai mei, era: “a mai nins? cât de mare e zăpada?” În general răspunsurile erau de genul: “mare cât până la burta broaștei” sau “atât de mare încât nu putem ieși din curte, dar totuși facem cumva să ajungi la școală azi”, ironie desigur, dar cred că erau și ei încântați de interesul meu naiv pentru zăpadă. Mama cred că s-a întrebat tare mulți ani, parcă o și aud: “oare de ce vă place vouă zăpada atât de mult și pe noi (ăștia mari) nu ne mai încântă?”… E ceva de studiat oricum în treaba asta, pentru că odată cu anii, parcă și încântarea mea a scăzut și fiecare zăpadă e raportată la cauciucuri de schimbat, drumuri înzăpezite sau nu, planuri stricate, frig de îngheață pietrele (-25 de grade in februarie trecut și zăpadă de care nu am scăpat până în 20 martie, nu e ceva care să te îndrăgostească de iarnă).

Și totuși, sunt ani, mulți ani de când primii fulgi mă fac să cred că există magie pe lume, ceva divin se întâmplă când acei primi fulgi ating pământul ca și cum primii fulgi nu sunt din zăpadă ci puf din aripile îngerilor ce atunci când ating pământul îl sfințesc. Dacă îi lași să-ți atingă fața te vor sfinți și pe tine, iar tu îți vei aminti mereu când s-a întâmplat asta și vei crede de atunci în miracole.

Foto

… și-apoi să ningă mult ca-n frații Grimm
și sub zăpezi de bronz să ne iubim…