L’automne – “e vremea rozelor ce mor”

Duminica trecută am avut o veritabilă vreme de toamnă, a plouat, a fost rece, a fost trist şi cu toate astea am ieşit la iarbă verde, aproape de Cluj, în Someşeni. Fiind la cabana unui prieten, la un moment dat am dorit pur şi simplu să mă plimb prin gradină, singură printre stropi, mâncând câte un măr proaspăt din pomii încărcaţi până la refuz. Câinele unor alţi prieteni era după mine pe acolo, el, câinele Seth pe numele lui agăţat de gât, are o culoare fix de toamnă, dacă ar fi fost al meu sau dacă voi avea eu vreodată unul fix la fel, în această culoare ciocolatiu-aurie, i-aş zice L’automne… I s-ar potrivi, era aşa de blând, ar fi toamna mea blândă de fiecare an.

Vremea a fost destul de deprimantă, nici nu a semănat cu zilele din această săptămână când am avut soare şi temperaturi de 20 de grade. A fost toamna la ea acasă şi aşa sentimente contradictorii îmi aduce… mi se învârteau în cap ca prin vise alb-negru versurile lui Macedonski pe care atât le-am iubit şi pe care o să le iubesc până la moarte:

E vremea rozelor ce mor,
Mor în grădini, şi mor şi-n mine 
Ş-au fost atât de viaţă pline,
Şi azi se sting aşa uşor.
În tot se simte un fior.
O jale e în orişicine.
E vremea rozelor ce mor –
Mor în grădini şi mor şi-n mine.
Pe sub amurgu-ntristător
Curg valmăsaguri de suspine,
Şi-n marea noapte care vine
Duioase-şi pleacă fruntea lor… 
E vremea rozelor ce mor.”