New York, New York (11 years from 9/11)

Pentru că azi se fac 11 ani de când terifiată, cu mintea de 16 ani, priveam cum se prăbuşesc “templele” civilizaţiei noastre, am decis să nu las să treacă pe lângă mine ziua de azi şi să dedic un articol evenimentului care m-a bulversat mai tare decât orice conflict din lume în ultimii 25 de ani. Am ştiut atunci şi ştiu şi acum ce fel de moment am trăit pe 11 septembrie 2001, tot într-o zi de marţi şi tot într-o după amiază aparent liniştită, la fel ca aceasta.

Foto Credit

Pe vremea aceea (2001) nici cu gândul nu gândeam că vreodată o să ajung la New York. Nu ca aş fi ajuns între timp, ci pur şi simplu nu mi se mai pare aşa o chestie să ajung acum. Adică nu mi se pare ceva atât de greu şi de inaccesibil. Vreau să ajung şi chiar sper să se întâmple cu motiv sau fără. Nu e o dorinţă care mă scoate din minţi (ca altele de exemplu, europene în marea lor majoritate), dar e o dorinţă care la faţa locului s-ar putea să se materializeze în nişte lacrimi, nu zic nu.

Foto Credit

Poate nu ştiu exact de înseamnă New York şi USA în amploarea lor, dar am văzut suficiente filme (cine nu a văzut?) şi am citit ceva cărţi care vorbeau despre New York şi USA în cele mai mici, delicate ori dure detalii. De acolo, din ele, ştiu că Mahattan-ul noaptea este SF pentru orice european, că pentru cineva care trăieşte în orice oraş mai mare al României existenţa a ceva ca Central Park în mijlocul New York-ului este de neconceput, ştiu că Statuia Libertăţii e mică, dar simpla ei zărire a schimbat vieţi pentru totdeauna, ştiu simbolistica unui oraş ca New York-ul şi mai ştiu că cine nu-l va plăcea din prima nu-l va plăcea niciodată, iar cine se va îndrăgosti pe loc nu va mai putea fără el. Este un oraş al extremelor de toate felurile, dar este un exponent al civilizaţiei prezente şi tocmai de aceea s-a lovit în el, atunci în 2001. Este explicaţia mea şi a multora din cei care au trecut de nebunia teoriilor conspiraţiei şi este probabil cea mai plauzibilă explicaţie.

Foto Credit

În timp ce alegeam pozele pe care le vedeţi prin articol, Clau m-a întrebat: “mai vrei aşa de mult să ajungi la New York, după ce ai văzut atâtea frumuseţi prin Europa?” şi i-am răspuns da, chiar dacă poate aş fi dezolată ca atunci când am ajuns în La Defence (Parisul care nu-i Paris şi totuşi niciunde nu m-am simţit mai aproape de New York ca şi acolo, deşi nu mi-a plăcut)) sau ca atunci când am văzut pozele lui de la Houston şi l-am întrenat de ce nu sunt oameni pe străzi… Poate, se poate să fiu dezamăgită, dar consider New York-ul un oraş cu miraj, există un miraj al lui la fel cum există un miraj al Parisului sau al Romei, nu toate oraşele deosebite îl au, mirajul învăluie aceste locuri şi te atrage ca un magnet chiar dacă poate la faţa locului totul se destramă şi te trezeşti la realitate şi îi spui, e doar un oraş, doar un alt oraş. Doar că nu e, doar un oraş, e New York, Parisul Americilor dacă vreţi, Mecca economică şi turistică a lumii noastre. La, naiba, nu-i puţin lucru, nu-i boem dar e infinit şi va atrage infinit.