De Notre Dame a Sacre Coeur

Le-am vizitat şi de data aceasta, ba mai mult chiar în prima zi. La Notre Dame am ajuns pe finalul plimbării din prima zi, când eram treji de peste 20 de ore şi sătui de vremea mohorâtă pe care am găsit-o şi la Paris. De fapt cred că a fost singura zi în care m-a deranjat vremea puţin, starea asta de disconfort venind cumva şi pe fondul oboselii. Recunosc, am venit ca să urcăm în turnuri, dar coada ne-a dezarmat, în plus se închiseseră „listele de aşteptare” pentru acea zi. Ne-am mulţumit însă să-i dăm un ocol şi apoi să ne aşezăm pe o băncuţă în spatele ei. De aici am contemplat-o în voie, amintindu-mi că de fapt asta este toată ideea, să o privelişti relaxat din orice unghi, să-ţi aminteşti că o carte a făcut-o celebră în momente în care nu prea i se mai acorda atenţie, că este totuşi colosală în existenţa ei şi o vei găsi acolo de câte ori te vei întoarce, iar a lăsa ceva de făcut sau de văzut în preajma ei e un pretext bun de a trece să o „saluţi” la fiecare vizită în Paris.

De aici ne-am întors la hotel şi după câteva momente de respiro, odată cu soarele, am ieşit să vedem apusul de la Sacre Coeur. Am urcat evident treptele, cele multe până la bijuteria albă care sfinţeşte Parisul din cel mai înalt loc al său. Parisul la apus, văzut de aici este modul ideal de a încheia o zi plină în cel mai boem oraş al lumii. Lume multă adunată pe trepte, colorată, un băiat de maxim 16 ani cântă la chitară o melodie de dragoste, un negru de vreo 20 urcă un felinar cu o minge pe cap, aşteptând la final aplauze şi câţiva cenţi, aşa îşi câştigă el existenţa la Paris, nişte americance gălăgioase blonde şi robuste, se aruncă pe jos unde nimeresc, extaziate de Paris într-un accent tăios de Texas… Apoi ajungem sub catedrală unde un bătrânel de o vârstă uşor incertă cântă la saxofon o melodie cu ritm vădit franţuzesc, ritm pe care intrăm şi noi în catedrală şi ne aşezăm cam pe unde ne-am aşezat şi cu doi ani în urmă. Mie îmi place ciclicitatea, ţin la anumite chestii care îmi păstrează echilibrul. Fascinant cum l-am găsit şi acum sub cupola de la Sacre Coeur. Nu ştiu exact dacă îmi place mai mult ca Notre Dame, dar cert e e că îmi place mult acest amestec de catolicism şi ortodoxism la un loc. Şi nici nu e vorba de apartenenţa religioasă până la urmă. Ci de linişte, de multă linişte, izvorâtă în aparenţă de undeva anume, de sus, sau poate chiar din inima mea.

Pe la Notre Dame am mai trecut apoi în fiecare zi, fie că am văzut-o în lumina caldă a asfinţitului, ori strălucind şi părând că se înalţă din Sena, fie intrând din nou în ea pentru o tainică mulţumire la final de „vacanţă”. În acelaşi timp, Sacre Coeur mi-a vegheat fiecare somn, luminată ca în basme, de la fereastra camerei mele. În faţa ei mi-am luat rămas bun de la Paris în ultima noapte.

4 comentarii pentru “De Notre Dame a Sacre Coeur

  1. Fain! Sunt frumoase si deosebite ambele…insa eu prefer Notre Dame cred ca datorita amplasarii, pe insula, in mijlocul Senei…nu stiu. Dar daca stau sa ma gandesc si de la Sacre Coeur panorama este splendida…

  2. @Mela: cu siguranta happy Dar nici un aparat cine stie ce happy

    @Larisa: da, e foarte greu de ales intre ele, sunt superbe si de neuitat kiss

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*


Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.