Dacă într-o zi de aprilie un călător…

… s-ar gândi să viziteze un loc deosebit în apropierea Clujului, eu i-aş recomanda din inimă, să ajungă pe următoarea rută din munţii Apuseni: Cluj-Răchiţele-Cascada Vălul Miresei-Beliş/Fântânele-Mărişel. Deocamdată îl ademenesc cu nişte poze, dar poate mâine o să am mai mult chef de vorbă şi o să-i povestesc în detaliu despre o sâmbătă de aprilie trăită la 28 de grade în “Ardealul nostru drag”…

România Merită Descoperită: Sâncraiu

Undeva la peste 50 de km vest de Cluj, se află o comună frumoasă, dar care trece drept o ilustră necunoscută în inima Ardealului: Sâncraiu. Am ajuns prima data aici la începutul lunii martie, anul acesta. Eram în trecere, mare grabă, dar şi aşa, locul, mie mi s-a părut fantastic. Are ceva unic, inedit, parcă nu semăna cu alte sate sau comune din Cluj (Har Domnului le-am cam văzut pe toate, sper să vă mai povestesc şi de altele). Am simţit atunci, în acea fugă, că pentru o secundă, satul în care poposisem mi-a şoptit că e de descoperit, că e mai interesant decât lasă să se vadă. Mi-am zis în gând că o să revin. Nu s-a mai întâmplat, însă.

Totuşi ieri, ajungând cu treabă prin apropiere, am trecut peste un deal de unde Sâncraiu mi s-a arătat din nou ca vrajă ce mă cheama. Am oprit şi am coborât pe marginea drumului ca atunci când mi-e rău (de masină) şi vreau o gură de aer ca altfel mă sufoc. De data această mă sufocam dacă nu urcam pe jos colina să văd de sus, satul Sâncraiu (reşedinţa comunei cu acelaşi nume). Totul în jur era de un verde de neimaginat, parcă eram pe şevaletul unui pictor inspirat… Am făcut câteva poze din depărtare şi am plecat mai departe.

Ajunsă acasă am căutat pentru prima dată impresii despre acest loc din Transilvania. Am găsit, aşa cum era de aşteptat, puţine. Totuşi am aflat că teritoriul acestei comune este considerată poarta nordică a intrării în Munţii Apuseni, iar satul Sâncraiu este datat încă din 1288. Din fericire se pare că mulţi i-au conştientizat valoarea şi locul se află în plin proces de dezvoltare turistică. Dar promovare ZERO, aş adăuga.

Nu ştiu ce o să faceţi voi după ce o să vedeţi trei din pozele pe care le-am făcut eu ieri, dar eu cu siguranţă o să “sap” puţin în interiorul acestui sat care m-a atras atât de tare.

România Merită Descoperită, nu am uitat de asta, dar cred că nu ştiu încă exact cum să o abordez. Mă mai gândesc… Poate şi voi în această mini-vacanţă de 1 mai (la care nu se mai aştepta nimeni) o să ajungeţi pe undeva prin România, printr-un colţ care merită descoperit şi arătat tuturor ca exemplu pozitiv, ca loc care îţi taie răsuflarea, dar şi ca loc, care prin respiraţia proprie te poate aduce pe tine, ca turist, la viaţă. Mini-Vacanţă plăcută vă doresc! :)

Să cucereşti lumea în ei

Mă simt atât de bine în balerini încât jur că aş putea umbla non stop 48 de ore în cea mai mare metropolă, încălţată cu ei. Am tot auzit cum că nu sunt foarte OK pentru coloană, ba că sunt hidoşi, ba că nu îţi arată piciorul bine în ei, ba că sunt incomozi şi simţi toate pietricele cu ei,  dar să fim serioşi, ce plimbare de 48 de ore ar fi OK pentru coloană :) Glumesc, însă cred că mi-ar trebui o nouă pereche şi n-am mai fost de ceva vreme pe la magazinele de profil.

Argumente pro balerini:

  • sunt uşori, unii abia îşi fac simţită prezenţa pe picior
  • se pot asorta la o multitudine de ţinute
  • se pun şi se scot uşor de pe picior
  • sunt papuci cu bătaie lungă (se demodează greu, mai ales o culoare sobră)
  • sunt amuzanţi, îi găseşti într-o multitudine de culori simpatice
  • îi văd foarte potriviţi pentru călătorie din două motive: sunt mici şi încap uşor în bagaj şi peste asta foarte probabil să se potrivească cu 80% din hainele cu care ai plecat în călătorie

OK, îi aştept la discuţii pe cei care nu-i plac de nicio culoare (metaforic vorbind). Până atunci vă întreb pe voi cu ce preferaţi să vă încălţati în călătorii? Răspunsul meu este: balerinul sport/casual, dovada sunt modelele de mai jos. Ce ziceţi, să mă apuc să-i caut prin magazine? :D

Iarba verde de acasă

Eu stau lângă Cluj. Acuma ştiu că cel mai mare mall din Cluj e la 5 minute cu masina de mine, dar la mine în buletin tot la sat scrie ca stau. Însă nu despre asta vreau să scriu acum, ci despre cum am posibilitatea uneori să văd din pat, din dormitor, iarba verde şi câteodată chiar… “transhumanţa”.

De exemplu ieri, spre seară, aproape de ora 8, stăteam şi scriam… Apartamentul nostru are balconul spre nord, seara de la 7 pentru câteva minute bate soarele pe el şi e tare frumos, aproape că uitasem cât de frumos şi cald e balconul în acest moment al zilei. La un moment dat îmi ridic ochii din monitor şi văd lumina ca de miere scăldând vibrant şi timid până la uşa de la dormitor. Ah… cât de dor mi-a fost să văd soarele la aşa o oră. Dincolo de lumina caldă şi calmă de pe balcon, am privit peste balustradă (eu tot în dormitor fiind). Stau la parter şi nicioadtă nu m-am omorât după asta, dar aseară ceva mi-a plăcut mult, mult de tot. Din dormitor am văzut iarba, o iarbă verde, crudă şi umedă. Aproape am şi simţit cum miroase. M-am gândit că mulţi oameni pe lume trăiesc în locuri în care dacă vor să vadă cum mai arată iarba trebuie obligatoriu să meargă într-un parc (în multe oraşe există un singur parc mare, chiar şi în Cluj), iar eu o puteam vedea din dormitor. Evident nu mă refer aici la oamenii care trăiesc la marginea deşertului, însă mi-am dat seama că nici măcar la Ineu nu pot să fac chestia asta, dormitorul dă spre curtea betonată ordonat. Aşa că am îmbrăţişat aiurea iarba, cu privirea.

Foto

Am tras aer în piept, am închis ochii, iar în următoarele momente am auzit nişte copii cum băteau mingea probabil în spatele blocului vecin. Erau atât de veseli, ca şi noi (eu şi prietenii mei) când jucam “raţele şi vânătorii”, desigur ei nu mai ştiu acest joc acum, dar totuşi băteau mingea în lumea reală nu construiau ferme online. M-am bucurat şi totuşi mi s-a pus inexplicabil un nod în gât. Apoi am auzit cucul. Nu este o raritate, l-am mai auzit şi cu alte ocazii, dar nu l-am băgat în seamă. La două minute după, o mare turmă de oi traversa o pajiste dintre două rânduri mari de blocuri, erau la ceva distanţă de balconul meu dar totuşi le-am văzut şi mai ales le-am auzit. Nici asta nu a fost o premieră, am mai asistat la transhumanţe minore aici şi m-am amuzat de toţi copiii care s-au oprit din orice au făcut ca să vadă oile. Mi-am spus: “uite ăştia sunt nişte copii care vor şti cum arată o oaie nu numai din cărţile de colorat sau şi mai rău din fermele online”.

Şi uite aşa, contemplând şi urmărind câţiva norişori vanilaţi pe cerul înserării, soarele a plecat de la balconul meu, copiii încetaseră să mai bată mingea, oile trecuseră cu toatele spre un deal din apropiere, iar cucul amuţise. Totul în maxim 2 minute. Ca să scriu asta mie mi-au trebuit 42 de minute, asta ca să-mi dau probabil seama cam în ce ritm trece viaţa pe lângă mine… Apoi am ascultat o melodie,  aparent fără motiv.

Ziua mondială a cărţii + Cartea Săptămânii

După cum vuieşte tot internetul, cred că se cam ştie faptul că azi sărbătorim Ziua Mondială a Cărţii. Nu puteam lăsa evenimentul să treacă fără să-l consemnăm şi aici cumva.

În primul rând eu vreau să vă mulţumesc pentru că de câte ori am organizat aici un concurs cu şi despre cărţi voi aţi răspuns prezent şi m-aţi încurajat să merg mai departe cu aceste demersuri ale mele de a face cadou cărţi. La ultimul concurs organizat am avut ocazia să văd din plin cât de mult aţi îndrăgit ideea, iar eu am făcut pe Iepuraşu‘ încercând să distribui cât mai repede posibil cărţile. Din păcate nici până în ziua ziua de azi nu am primit două din adresele pe care trebuia să le primesc ca să pot trimite cărţile câştigate. Ana, care a câştigat două din cărţile oferite la concurs (Toate dimineţile lumii şi Necăsătoriţii) şi Moisei (Memoriile lui Cellini) nu au revendicat premiul. Pe această cale îi mai rog odată ca până în această seară să-mi trimită adresele lor, în caz contrat vor pierde premiile. Dacă acest lucru se va întâmpla, o să organizez un nou concurs în care le voi oferi… deci staţi pe aproape :)

În al doilea rând vreau să-i mulţumesc lui Nicolae Bratu (şi el un câştigător la concursul precedent), care mi-a trimis cadou cartea sa de traduceri: Poveşti de dragoste de-a lungul timpului (Rimbaud, Verlaine, Appolinaire etc) şi alte mulţumiri pentru traducerea poeziei La Paris, a poetei noastre Ana Blandiana pe care am primit-o ulterior :)

Foto

Şi nu în ultimul rând vreau să menţionez o nouă colaborare Bialog cu o librărie frumoasă cu care mi-am dorit să colaborez încă de anul trecut Librăria Atlas, cu ajutorul căreia o să fac mai multe recomandări din beletristică şi turism. Chiar de azi începând o să vă recomand Cartea Săptămânii pe Bialog. Sub caseta facebook o să găsiţi în fiecare săptămână o carte specială pe care o veţi putea comanda din Librăria Atlas.

O vacanţă în 3 poze

Am primit o leapşă de la Ioana, iar tema circulă de săptămâna trecută prin blogosfera de travel şi deşi am primit-o şi eu săptămâna trecută, o onorez abia azi că prea sună a temă de weekend :) Treaba nu-i uşoară, trebuie să vă descriu o vacanţă de-a mea prin 3 fotografii. Atât, fără multe cuvinte, fără poze în plus ci doar un rezumat în 3 imagini…

M-am tot gândit ce să aleg şi m-am oprit până la urmă la Roma. Curios este că la Roma nu am fost tocmai într-o vacanţă, iar asta se întâmpla în anul de graţie 2010 :) Am stat o săptămână şi fost minunat, dar din păcate n-am prea povestit pe blog despre Roma… şi nici acum nu prea e cazul după cum vă spuneam. Aşa că, la poze :D

Piazza Navona, la 7 dimineaţa

Un apus de noiembrie peste Foro Traiano

O seară răcoroasă cu El Coloseo ;)

Mai departe leapşa merge la: Vulpitza (mai vrem 3 poze din Paris, altele) :) Liliana, Anca, Aliceee, Dia, Larisa şi Monica (mai vreau Italia, ştii tu) :* Vă rog, link dacă o rezolvaţi :)

Era aprilie şi cred că era tot joi

Da, se poate să fi fost tot joi, căci vinerea aveam orar mai uşor şi după ce 3 zile rulase de câte 3 ori pe zi de tot Ineul ajunsese să-l vadă, am zis să mergem şi noi (eu şi Ramo). Ramo (care va primi link-ul acestui articol) m-a aşteptat cuminte şi faţa şcolii, a vorbit cu doamna de la chioşc să-mi ţină un hotdog ca să nu stau multe ore nemâncată şi confrorm planului făcut încă de când erau afişe prin oraş, urma să mergem de la 3, puteam şi de la 5, dar aveam totuşi 12 ani :D Şi am fost… şi sala a fost plină până la refuz, pe vremea aceea mi se părea mare, fiecare scaun era ocupat, nu mai văzusem sala atât de plină… totul a fost perfect până când s-a luat curentul, apoi am stat peste o oră aşteptând să vedem continuarea, apoi Petre strigă “Sesam deschide-te”, toată lumea a râs (eram măcar fericiţi că nu comentase fiecare scenă aşa cum avea obiceiul). Apoi la un moment dat la o anume scenă mi-au dat lacrimilie (deşi la final m-am felicitat că n-am plâns aşa cum făcuse 80% din sală, era de porc să te pui pe plâns la formarea personalităţii). Iar la finalul celor peste 4 ore dacă socotim şi pana de curent toată lumea a aplaudat… 7 zile după, toată lumea a comentat fiecare replică, fiecare gest, fetele începuseră să-şi tapeteze camerele cu el (eu nu mă număram printre ele, să ne înţelegem, deşi îmi cam plăceau băieţii cu ochi albaştri, drept dovadă că am ajuns să mă mărit cu unul!), băieţii spuneau că e frumoasă ea (mie nu-mi plăcea că ziceam că e durdulie, proastă eram)… Dar toţi cred că măcar odată au visat la poveşti de dragoste frumoase pe coloana sonoră!

Aşa am văzut eu acu’ 15 ani TITANICUL, dap, acel Titanic care era (şi încă mai este) la modă să nu-ţi placă, acel Titanic care la vremea acea câştigase cele mai multe Oscaruri din istorie, acel film despre care s-a spus că este cel mai prost film care a luat atâtea premii, acel film care şi după 15 ani a adus la cinema oamenii cu aceeaşi frenezie. Poate că acesta nu este un film neaparat bun, dar este fără îndoială un film mare.

Foto

Ieri am fost să-l vedem 3D, sala a fost plină din nou, iar nişte puştani de maxim 12 ani au comentat filmul mai ceva ca Petre (nu i-am simţit lipsa) :) Oricum 80% din cei din sală ori nu erau născuţi acu’15 ani ori erau prea mici ca să fie interesaţi de film, aşa că ei au văzut pentru prima oară Titanicul la Cinema. De data acestă nu s-a luat curentul, s-a auzit impecabil şi mi-a plăcut mai mult ca în 1997, m-am emoţionat la aceleaşi scene (plus una în plus care la acea vreme nu avea cum să-mi spună nimic), am simţit la fel ca atunci cum au trecut cele 3 ore, pe el l-am regăsit tot anost, pe ea mult mai frumoasă (cu adevărat frumoasă), iar povestea la fel de tristă şi de nemuritoare. La final nu a aplaudat nimeni, dar puştanii mei din spate (frumuşei că i-am văzut la ieşire) au spus că merg acasă şi ascultă melodia… Am ieşit ultimii din sală…

Poate că fapul că eu am văzut Titanicul doar de 3 ori complet, cu tot cu vizionarea de ieri, a făcut să nu mă plictisesc nici de data aceasta. Poate că faptul că am văzut Gala Oscarurilor în direct în ’97, atunci când a câştigat Titanicul şi mi-am dorit din prima clipă să ajung să-l văd, poate şi asta a fost o chestie în plus care a propulsat Titanicul în preferinţele mele. Oricum, a fost coadă la vizionarea de la 8:30 când am ieşit noi, oare atât de mulţi oameni se pot înşela? Sau?

Era aprilie şi cred că era tot joi în 1997 când am văzut Titanicul pentru prima oară la Ineu la Casa de Cultură şi această postare este pentru nostalgiile mele, pentru duminicile în care mergeam la film cu prietenii de pe două străzi şi umpleam un rând întreg şi pentru cei care în acea după amiază de aprilie, joi, au fost în sală la Titanic când s-a luat curentul.