Domnișoara care își cântă blues-ul

Titlu: Umbra din vocea mea

Autor: Patricia Kaas

Editura: Litera, 2011

Nr. pagini: 272

Preț: 25 lei în librariaonline.ro

Ochi albaștri, păr blond și răvășit, talie de viespe, atitudine ce adolescentă timidă și voce de glazură de ciocolată; dură în aparență dar suavă în esență. O femeie frumoasă și “feminină”, fină, celebră, bogată și nefericită. O prezentă puternică pe scenele lumii, un succes fulminant, care atunci când toate reflectoarele se sting, rămâne un doar un suflet neîmplinit în lumina palidă a lunii: Patricia Kaas.

Patricia Kaas, al cărei nume rămâne lipit de dicționarul de sinonime al cântecului francez ni se dezvăluie într-o autobiografie fulminantă, a cărei apariție în limba romănă se spera a fi un motiv de scandal pentru tabloide, dar voi evita acum acest aspect, pentru că ar fi cu adevărat trist de menționat înainte altor lucruri mai importante din viața acestei femei.

Umbra din vocea mea, și-a intitulat Patricia cartea și precum o umbră m-a urmărit și pe mine povestea ei, până am dat-o gata. Mă uimesc biografiile, nu din dorința și plăcerea acelui mic voyorist care zace în orice om ci mai repede, din dorința de a afla greul din spatele succesului, ca mai apoi să-mi spun în gând: uite că se poate! Povestea Patriciei se confundă tot mai mult cu povestea părintelui ce și-a realizat un vis prin copil, poveste pe care nu o agreez, dar care în acest caz mi-a îndoit inima și am văzut-o doar ca pe un triumf. Patricia a tânjit toată viața după iubire și după cum spune, singura persoană de la care a primit-o a fost mama ei, însă pe când Patricia avea doar 20 de ani și succesul începea să-i sufle în ceafă, mama ei s-a dus, cauzând fiicei cea mai mare tragedie posibilă. Ea s-a simțit mereu ombilical legată de mama dură și sensibilă în același timp, de mama care a vrut să o vadă sus de tot care nu a putut să vadă decât repetițiile, ratând întregul show din cariera ficei iubite. Patricia nu-și va reveni niciodată, însă culmea, nu din șoc, căci din șoc și-a revenit, însă nu și-a revenit din “umbra” răcoroasă a lipsei sentimentului de iubire maternă. Desigur, ea a greșit înfiorător, dar nu scriu asta ca să o judec ci poate tocmai pentru a găsi circumstanțe atenuante nefericii ei veșnice.

Deja plină de bani și faimă, viața ei personală a fost mereu cel mai mare și nedorit haos, nici un bărbat nu a rezistat lângă ea, nicio iubire nu a fost dusă până la capăt, niciodată nu a dăruit tot, deși mereu susținea că a făcut-o și niciodată nu și-a dat șansa la salvare din hăul singurătății, aproape că se pedepsea. Alegrea ei de a nu duce pe lume un copil, deși a avut posibilitatea și renunțarea la mai mai mulți copii (sarcini), așa cum spune, a dus-o în marea deziluzie a regretului de a nu avea un suflet care să-i aparțină în întregime, însă totul a venit prea târziu. Multe lucruri pe care le-a dorit au ajuns în viața ei prea târziu…

Iubirea pe care ea spune că a cunoscut-o, (îmi pare rău, dar nici ea nu cred că a ajuns la inima ei, iubirile ei erau disperate și amăgitoare), a fost mereu toxică și parcă întreaga ființa o expulza cu brutalitate, consider că nu a știut ce își dorește în dragoste și a plătit scump această neștiință. Până și ultima iubire descrisă în carte, și despre care am spus că nu merită menționată încă de la început, cea pentru un miliardar român (numele lui nu contează), până și această iubire tot toxică a fost și drept dovadă ea nu cred că mai există, deși a fost mistuitoare și a generat multe subiecte gen “click” prin România și prin Franța.

Însă oarecum această iubire conduce spre o concluzie a biografiei scrise mult prea devreme de artista din Franța, și anume aceea că toate cântecele ei triste, nu neaparat prin mesaj, cât prin intonație dramatică, conduc sprea acea umbră din vocea ei, are ea dreptate, însă vai, acea umbră este tocmai lipsa iubirii. Iubirea neîmplinită din viața ei a creat o umbră nemodificată, care a făcut din una dintre cele mai frumoase și dorite femei, doar o domnișoară care își cântă cu tristețe blues-ul și se leagănă singură îmbrățișată doar de propria ființă, într-o lumină obscură, dată de ultimul reflector care a rămas nestins. Păcat și frustrant să știi cât de adevărată este zicala “că o femeie oricât de frumoasă și extraordinară ar fi, tot există cel puțin un bărbat care nu o va dori niciodată”. Crud este că tocmai de acela (aceia) ea se va îndrăgosti.

Citiți această carte și gândiți-vă dacă merită cu adevărat să uiți de iubire și ascultați cântecele celebre ale Patriciei și vedeți dacă nu cumva, uneori, vi se pare că auziți doar un cântec de lebădă!

Iarna la Florești (Oare asta a fost tot?)

Prin alte părți ninge bine, la fel a fost și la noi weekend-ul trecut, acum însă strălucește un soare cât “roata carului” și mă întreb sincer dacă asta a fost tot în materie de iarnă?!? Mie îmi place vara, oare pentru a câta oară vă spun (?) însă și iarna e OK atâta timp cât afară e zăpadă. Ieri, în schimb, a fost o vreme de noiembrie târziu, când a plouat mărunt 24 de ore și în locul zăpezii, și așa puține, așternute săptămâna trecută, s-a așternut (dacă îmi este permis să folosec un cuvânt atât de poetic), de data aceasta, mocirla, noroiul sau cum vrei voi să-i spuneți chestiei ăleia apoase și murdare în care pare că nu ți-ai făcut de săptămâni bune. Well…

Bine măcar că sâmbăta trecută m-am plimbat puțin prin aerul rece și alb de la mine din sat și am surprins câteva imagini cu Floreștiul înzepezit pe jumătate. Poate asta a fost tot. În acest caz, ghiocei a văzut cineva? :)

Să mergi înainte!

Mi-a dat Andreea o leapșă de scris cu un nod în gât, ea a intitulat-o foarte frumos și deși inspirat n-am vrut să-i fur titlul, așa că merg pe mâna titlului meu. Mi-a trecut prin cap să nu o onorez pentru că știu că mă citește mami și nu vreau să o întristez, dar apoi m-am gândit că nu e motiv de întristare, ba chiar din contră. Am învățat multe de la părinții mei, însă de data aceasta, Andreea mă întreabă ce am învățat eu de la tata, așa că mami, te rog să nu plângi, dar azi vreau să le spun prietenilor mei de aici, ce am învățat eu de la tati. Am învățat o grămadă de lucruri interesante, dar o să menționez numai 7, doar 7 învățături/lecții/pilde/motive de trăit, pe care mi le-a scris pe inimă cumva, ca să fie sigur că nu mă vor părăsi niciodată…

1. “Să mergi înainte!” De fapt învățătura suna cam așa: “ai câștigat mergi înainte, ai pierdut mergi înainte!” orice s-ar întâmpla, nu te lași, nu renunți, lupți, regretele nu-și au locul. Viața merge mai departe atâta timp cât ești viu.

2. “Ia-i de guler!”, adică nu te lăsa la nimeni, nu te lăsa nedreptățită, nu te lăsa călcată în picioare, fă-ți dreptate, mergi până în pânzele albe pentru ideile tale, nu lăsa pe nimeni să te oprească. Nu întorce celălalt obraz odată, căci îl vei întoarce întotdeauna, dacă primești un pumn în stomac, dă-i și tu unul în freză :) (păcat că am învățat numai teoria aici, de multe ori m-ar fi ajutat și practica).

3. “Altul are mai puțin ca tine”. Dăruiește!  Ca o paranteză, își dădea ultimii mărunți la cerșetorul din colțul străzii, iar acesta îl știa pe nume, făcea cinste prietenilor știind că nu se va întoarce înapoi serviciul, dăruia colegilor din ce avea el, pe principiul că ei au mai puțin. Ajuta pe oricine îi cerea cu cât putea și așa îl știau toți, de la primar până la cel care căuta în gunoi la capătul orașului (deh, e un oraș mic) :D

4. “Așa trebuie să se comporte o domnișoară”. Wai, de câte ori mi-am auzit asta, venea ea cumva în constrast cu învățătura “I-ai de guler!”, dar pe de altă parte ținea la treaba asta. Îmi spunea: “nu bea tot sucul din pahar ca ultimul bețiv, o domnișoară trebuie să mai lase în pahar cel puțin de-un deget”. ;) sau “Nu vorbi așa de tare (eu am obiceiul ăsta), o domnișoară nu trebuie să scoată atâția decibeli” :)) sau “Saluți pe toată lumea, și dacă nu-i cunoști, poate te cunosc ei pe tine”. Si vreau să vă spun că toate astea încă de la 6/7 ani, deci nu a așteptat să mă fac mare și să nu mai asimilez. Doamne și acum îmi amintesc cum mergeam pe stradă, mă ținea de mână, avem vreo 6 ani și dacă treceam pe lângă cineva, mă strâgea de mână ca să salut, era semnalul nostru secret (deși evident eu nu cunoșteam persoana).

5. “Citește!” Orice, ia o carte și citește. Și a făcut asta prin exemplul personal, eu am fost un copil care și-a văzut tatăl citind,  și așa cred că s-a născut pasiunea. (Dacă că vine să credeți, nu am citit cartea lui preferată, dar o am la mine la Cluj și aștept ziua în care mă va alege ea pe mine și probabil aceea va fi altă lecție.) La fel s-a născut și pasiunea pentru sport, o includ tot aici, de fiecare data când urmăresc o emisiune sportivă o fac cu gândul la el și la momentele când ne uitatm la tenis sau gimnastică, handbal sau atletism sau chiar la fotbal (deși mai rar), împreună.

6. “Vezi lumea!” Plimbă-te, călătorește, descoperă lucruri și oameni noi și interesanți și o să vezi viața altfel. Cred că nici pe jumătate nu călătoream în copilărie, din cât am călătorit, dacă nu era el. Așa că dacă am acum o mare pasiune, aproape un viciu dacă vreți, un viciu dulce și valoros, atunci îl am datorită lui și mă bucur că am avut lângă mine un părinte care să-mi insufle asta.

7. “Viața este prea scurtă! Trăiește-o așa cum vrei!” vine ca o ultimă lecție, primită cel mai dur, probabil pe credința că experiența e cel mai bun profesor. Dacă din alte învățături am mai uitat, pe asta n-am cum. Însă treaba e foarte complexă și el știa, că e nevoie de întreaga mea viață pentru a învăța această lecție, așa că mi-a predat-o și din când în când, de acolo de unde este, îmi mai dă câte-un extemporal :)

Aș vrea ca și copilul meu (când o fi să fie) să învețe măcar lucrurile astea de la mine. Restul le ia de la tatăl lui, așa cum și eu le-am luat pe celelalte de la mami. Dar măcar astea să le ia de la mine. Și viața lui va fi mai bogată! Mulțumesc!

Luptând cu imposibilul sau Turul Cercului Polar de Nord

Titlu: Luptând cu imposibilul

Autor: Mike Horn (în colaborare cu Jean-Philippe Chatrier)

Traducere din franceză Doina Popa Scurtu

Editura: Rao, 2005

Nr. pagini: 378

Preț: 24,99 lei în librariaonline.ro

Dacă voi vreți, putem spune că vom vorbi despre o carte, dar de fapt nu vom vorbi despre asta ci despre o experiență extraordinară a unui om uluitor, Mike Horn, cel care cu o voință nemaiîntâlnită și cu o dorință nebunească a făcut Turul Cercului Polar de Nord. Numai când auziți așa ceva, vouă cum vă sună? Căci mie îmi sună incredibil și după cum chiar Mike spune, imposibil de realizat și totuși, un om a făcut-o, iar în urma acestei exepediții s-a născut o carte, Luptând cu imposibilul, carte care mi-a redefenit acest cuvând… Imposibilul! Ce este de fapt imposibil?

Pentru Mike, viața nu este o aventură, ci este aventura insăși, fiecare moment face parte din întregul marii aventuri. Născut în Africa de Sud și adoptat de Elveția, Mike devine cunoscut abia prin anii 2000 când face pe jos turul ecuatorului, deja o exeperiență de domeniul fantasticului. Mai apoi face acest Tur al Cercului Polar de Nord, timp de peste doi ani și să nu credeți că s-a oprit aici, în 2006 el realizând ceva peste cele două experiențe uluitoare; împreună cu un prieten face o exepediție la Polul Nord exact în perioada iernii polare (perioada întunericului fără sfârșit).

Să revenim însă la experineța pe care am încercat eu să o înțeleg și să vă povestesc în linii mari (căci astfel nu e cu puțință) despre ea. Mike se decide să plece în această călătorie inedită, după ce planaurile i-au fost zădărnicite de multe ori de vremea nefavorabilă, de echipamentul insuficient, de sponsori, de limitele fizice, de accidentări și câte și mai câte. Și totuși într-o zi, își ia rămas bun de la soția sa (care va fi vocea lui pentru autorități și sponsori pe timpul celor peste 2 ani de expediție) și de la cele două fiice ale sale (pe care le va vedea în acești doi ani, numai în momentele în care el se afla în circuitul său în zone mai normale din punct de vedere termic, unde familia sa i se poate alătura pentru câteva zile). Și așa în acest ritm, lupând cu imposibilul, adică cu natura terestră, dar și cu natura umană înfățișată aici de propria persoană, Mike, își duce la bun sfârșit călătoria, lăsând în urmă, poate una dintre cele mai emoționante cărți motivaționale din câte există.

Să vă povestesc eu toată traiectoria ar fi o prostie, căci așa ceva este imposibil, trebuie să descoperiți voi pas cu pas acestă călătorie desigur inumană (căci până nu am citit nu aș fi crezut că altcineva în afară de Superman, o poate face) și profund răvășitoare, despre un om fascinant. Ce pot însă să fac este  să transcriu pentru voi câteva “învățături” de-ale lui Mike Horn pentru toți cei care folosesc prea des cuvântul imposibil.

Imaginați-vă! În plin ger artic, căutând să-și ocupe mintea cu lucruri care i-ar putea încălzi spiritul, Mike se gândește să le scrie scrisori fetelor sale și să le ascundă pe acolo, în cazul în care ele ar dori vreodată să plece pe urmele lui (mi-au dat lacrimilie când am citit). Însă cel mai mult am rezonat la următoarele aspecte, pe care le voi nota pentru voi și poate pentru cei care vor lăcrima și ei citind o carte de altfel tehnică, dar în esență deosebit de sentimentală.

Din punct de vedere fizic, mulți oameni sunt la nivelul meu, ba chiar deasupra mea. Dar eu am două atuuri în plus: voința și forța inimii.

Mulți oameni își strică ziua și pe cea a celorlalți, pentru niște amănunte lipsite de importanță. Am învățat că lucrurile pentru care merită să ne complicăm existența sunt extrem de rare.

Mi se reproșează uneori că fug de realitățile vieții. Adevărul e că realitățile vieții mele sunt altele decât ale lor. Pot oricând să revin la lumea celorlalți. Mai greu e ca ceilalți să o facă venind în lumea mea.

Dorința de a câștiga trebuie să fie mai puternică decăt teama de a pierde.

Dacă nu te folosești de lopată, nu riști să-i rupi coada.

Nu-ți atingi întotdeauna obiectivul, dar n-ai niciun motiv să renunți.

Numim imposibile lucrurile pe care nu avem, cu adevărat, chef să le facem.

Nu vreau să devin un erou mort. După părerea mea, adevărata reușită constă în a trăi până la adânci bătrâneți, pentru a povesti nepoților și strănepoților faptele mele de curaj.

Sunt dintre cei care mai cred că, dacă promisiunea unui om nu valorează nimic, nici el n-are nicio valoare. Chiar dacă e cel mai bogat om din lume.

Acestea și multe altele se regăsesc în acestă carte. Poate cândva, cineva, va mai dori să citească cartea lui Mike. Îl îndemn să o facă!

Foto

O noapte la San Marino și prima dimineață de după

De ce n-am dat-o imediat cu revelionul din San Marino, căci nu mai aveam mult de povestit? Pentru că eu am simțit diferit acest revelion… și mai ales prima dimineață de după și astea meritau o postare separată. După cum vă spuneam  ne-am cazat la Hotel Titano în cea mai interesantă cameră de o persoană; mică, evident, ca orice în San Marino, de la șampania micuță pe care ne-am cumpărat-o ca să ne cinstim la miezul nopții, până la cutiuțele de Tic Tac cu câte 5 drajeuri/cutie, până la Baci Perugini cu câte două bomboane, toate-s mici, pe bune, așa și camera de la Titano, dar a fost atât de drăguță, așa de intimă, așa de interesant ni s-a părut că de la geam puteam atinge podoabele de Crăciun de le stradă, încât am trecut de faptul că va trebui să împărțim un “pătuț” că pat nu pot să-i zic :) În plus era așa de bine și de cald în cameră că jur că a făcut toți banii și toată căutarea.

Pe la oare 22: 30 ora lor, 23:30 a României am ieșit în piața Santa Agata, o piață, cum altfel… micuță, din centru unde deja Magica Boooooola cânta de pe la prânz așa :) S-au mai plimbat ei prin oraș și au mai cântat cu turiștii, dar seara pe la 21 s-au retras acolo. Minunat la această piață este că poate fi văzută activitatea din ea, de undeva de sus, de pe o strada mai în pantă cu vedere spre piață. Bula Magică a făcut mare atmosferă, am coborât până lângă scenă și am stat până și-au terminat concertul, adică până pe la 23:30, când… SURPRIZĂ! în piațetă a început o discotecă în aer liber cu hit-uri din anii ’80-’90 și toată lumea, de la mic la mare s-a pus pe dans, fiecare cum știa. Deci, toți se distrau în cel mai simplu, mai uman și mai drăguț mod cu putință, nimeni nu era ofuscat că nu venise o mega vedetă intrenațională să întrețină atmosferă (nu vreau să mă gândesc cum ar fi reacționat o mulțime strânsă într-o piață din România, dacă asta ar fi fost… tot… în materie de muzică).

În timp ce lumea dansa, noi am zis că avem sub 30 de minute la dispoziție ca să ne căutăm cel mai bun loc din care să vedem artficiile… și așa din una în alta, fără să ne depărtăm mult de piață (căci doream să mai vedem și să simțim atmosfera aia încântător de simplă) am urcat efectiv pe zidurile cetății din San Marino. Nu puteam găsi un loc mai minunat în tot acel micuț stătuț :) De acolo am privit la ora 12 artificiile și nu doar cele din San Marino ci și cele din Rimini, căci vedeam departe în zare (repet, San Marino e pe munte, îți permite astfel de priveliști). Acolo, pe metereze am întâmpinat anul 2012, acolo ne-am pus dorința, acolo am desfăcut sticluța de șampanie, și ca niciodată am băut-o pe toată :)

Înainte de a pleca la hotel am mai trecut odată prin piață, unii nu încetaseră cu artificiile, era drăguț, cred că au dat cu ele după toate fusele orare. Și pentru că aveam un mare plan de dimineață, ne-am culcat în pătuțul nostru, în timp ce pe străzi lumea încă sărbătorea și forfota era încă în toi sub geamul nostru de la hotel.

În prima zi din 2012 ne-am trezit la 7, căci după calculele lui Clau pe la 7 jumate soarele trebuia să răsară și noi doream să-l vedeam, ne-am propus să vedem primul răsărit din an. Cum aveam în față Adriatica, ne-am gândit că soarele va ieși din mare (Est), dar nu a ieșit tocmai din mare, așa că locul pe care îl alesesem cu o zi înainte nu mai era potrivit. Nu eram dezamăgită că îl voi rata, dar parcă îmi și doream să-l văd, simțeam că trebuie să-l văd și se vedea asta pe fața mea mototolită de somn. Așa că din priviri ne-am înțeles să-l căutăm contracronometru, am căutat ca bezmeticii peste un sfert de oră, cel mai bun loc din San Marino în care să vedem răsăritul. Am alergat, am urcat ziduri, am sărit scări și ca într-un film de acțiune, parcă urmând să dezamorsăm o bombă sau ceva, am urcat până aproape de unul dintre turnrile celebre din San Marino, printre cele mai înalte locuri din stat și în momentul în care am zărit lumina galben/portocalie/rozalie a răsăritului am excalmat: L-am găsit! Și când mă gândesc că era cât pe ce să renunțăm la căutare… dar alergarea aceea și bătăile inimilor ultimelor 10 minute au fost cu siguranță, prima cea mai bună decizie din 2012, am început bine ;)

Cartea Mironei (o carte în carte)

Titlu: Cartea Mironei

Autor: Cella Serghi

Editura: Litera internațional, Biblioteca pentru toți

Nr. pagini: 400

Preț: 13,9 în librariaonline.ro

Încă de la început vă spun că nu am găsit asemănări între Cartea Mironei și Pânza de păianjen, roman care acu’, azi mâine 3 ani când l-am citit, mi-a produs o bucurie extraordinară. Mă așteptam să se asemene cele două cărți ale Cellei Serghi, dar din păcate multe sunt diferențele care m-au făcut ori să nu mă bucur maxim de carte, ori să am senzația că are o mare hibă. Poate dacă le citeam invers, adică, Cartea Mironei mai întâi, atunci aș fi apreciat-o mai mult, nu știu, s-ar putea…

Mirona este o tânără de 19 ani ce trăiește în plină perioadă interbelică (perioadă pe care o ador din multe puncte puncte de vedere și în care m-aș întoarce mâine dimieață, dacă așa ceva ar fi posibil, dar nu e!). Tânăra Mirona nu-și iubește familia și are multă dreptate în a se simți aiurea în sânul ei, căci secrete mai mult sau mai puțin bine păstrate și-au făcut loc de decenii în familia sa în aparență conservatoare. Pe acest fundal de nemulțumiri profunde, tot ce-și dorește Mirona este să plece de acasă și să scrie un roman, lucuri care pentru o tânără domniță sunt foarte dificile și luate aproape în derâdere. Totuși, reușește să plece la Paris, unde din păcate nu poate sta foarte mult, însă suficient încât să ia contact cu grupurile rebele ce militau împotriva fasciștilor sau să cunoască persoane care îi vor marca existența pentru totdeauna. Normal că aceste preocupări ale tinerei nu sunt văzute cu ochi buni de familia de acasă.

Dar nu acesta este “păcatul” ce nu-i dă pace Mironei, ci Ștefan, iubirea sa iluzorio-depresivă (și care între noi fie vorba nu mi-a plăcut deloc, am găsit-o extrem de nocivă). Ștefan este cu 20 de ani mai învârstă decât ea și peste toate și căsătorit cu o soție de care se simte mai mut decât legat, Madeline, cea care îi va bântui Mironei toate visele romantice. Curios este că Ștefan, se declară și el îndrăgostit de Mirona, dar nu divorțează de Madeline și o pune pe Mirona în situații destul de dificile, deși fata încearcă să-l uite el își face mereu simțită prezența doar pentru a-i alimenta suferința. Povestea aceasta de dragoste, foarte toxică pentru o fată ca ea, o urmărește pe Mirona peste 10 ani și nici nu știu dacă ea a reușit vreodată să se desprindă cu adevărat din decepție.

Cartea pe care o scrie, este pentru Mirona refugiul din fața loviturilor dese ale destinului potrivnic, destin influențat în mare măsură de naivitatea ei, dar și de vremurile tulburi ce urmau să vină. Cel de-al doilea război mondial izbugnește și odată cu el, Mirona se maturizează brusc, devine alt om, mai curajos și mai puțin naiv. Este și perioada în care realizează oarecum cât de fără viitor este relația ei cu Ștefan, dar realizează și cât de crudă este viața. Sunt descrise multe fapte triste și dramatice din timpul războiului, dar și multe momente cu adevărat curajoase ale vieții eronei noastre, cum în plin război pleacă din București doar pentru a se întâlni cu Ștefan, sau cum preia manifeste de la o mai veche cunoștință, sau cum este amenințată cu pistolul dacă nu se alătură unui grup de manifestanți. Viața tumultoasă din timpul războiului, dar și iubirea neîmplinită, îi alimentează Mironei ideile ce se regăsesc în cartea pe care o scrie. Pentru că, da, Cartea Mironei este o carte care se scrie în timp ce este citită.

Povestea este mult mai complexă, iar personajele mult mai numeroase (uneori am avut senzația că sunt sincer, prea multe), secretele de familie teribile, ororile războiului mult prea greu digerabile, astfel că acest tablou complet creează o întreagă epopee a unei fete în căutarea propriei identități (nu este clișeu, chiar despre asta este vorba). Mirona ca femeie nu mi-a plăcut în mod deosebit, dar este fără îndoială un caracter puternic în literatura română. Mirona este o fată ce scrie o carte, iar cartea este cea pe care tocmai în ții în mână, este interesant, iar dacă știi ceva despre autoare, pe undeva printre rânduri mai prinzi și frânturi autobiografice, în definitiv, Mirona este o tânără romancieră, Cella Serghi a trecuit și ea prin orgoliul unei scriitoare tinere care își dorea să scrie o carte bună, unică, o singură carte fenomenală. Nu a scris însă numai una, din fericire.

Câștigătorii Globurilor de aur 2012

  • Cea mai buna drama – “The Descendants” 
  • Cea mai buna comedie/musical – “The Artist” 
  • Cel mai bun actor drama – George Clooney – “The Descendants” 
  • Cea mai buna actrita drama – Meryl Streep – “The Iron Lady”
  • Cel mai bun actor musical/comedie – Jean Dujardin – “The Artist”  
  • Cea mai buna actrita musical/comedie – Michelle Williams “My Week with Marilyn” 
  • Cel mai bun actor rol secundar – Christopher Plummer – “Beginners”
  • Cea mai buna actrita rol secundar – Octavia Spencer – “The Help”/”Culoarea sentimentelor” 
  • Cel mai bun regizor lungmetraj – Martin Scorsese -” Hugo” 
  • Cel mai bun scenariul lungmetraj – “Midnight in Paris”/”Miezul noptii in Paris”: Woody Allen 
  • Melodie originala lungmetraj –  “W.E.” (2011): Madonna, Julie Frost, Jimmy Harry (“Masterpiece”)
  • Coloana sonora lungmetraj – “The Artist”: Ludovic Bource 
  • Cel mai bun film de animatie – “The Adventures of Tintin”/”Aventurile lui Tintin
  • Cel mai bun film intr-o limba straina – “A Separation”/ “Jodaeiye Nader az Simin” de Asghar Farhadi (Iran)
  • Cel mai bun serial TV drama -“Homeland” 
  • Cel mai bun serial TV musical/comedie – “Modern Family” /”O familie moderna”
  • Cea mai buna mini-serie sau film TV – “Downtown Abbey”
  • Cel mai bun actor serial TV drama – Kelsey Grammer
  • Cea mai buna actrita intr-un serial TV drama – Claire Danes – “Homeland”
  • Cel mai bun actor serial TV comedie/musical – Matt LeBlanc – “Episodes”
  • Cea mai buna actrita serial TV comedie/musical – Laura Dern

Aici puteți vedea toate nominalizările!

Curioși de ținutele vedetelor?