Au lăsat totul şi au plecat (nebunii frumoşi ai marilor vise)

Tot am mai vrut să scriu pe acestă temă şi de fiecare dată am simţit că parcă nu aş şti ce să zic cât să cuprind esenţa a ceea ce gândesc. Subiectul este frumos şi în mare măsură foarte nebunesc, dar cu siguranţă aţi auzit şi voi  de cei care au lăsat totul în urmă şi au plecat să călătorească pentru o vreme sau pentru totdeauna. Cum vă sună? Sigur, puteţi să gândiţi că:  ori sunt foarte bogaţi şi financiar vorbind îşi permit, ori sunt plătiţi pentru a face posibilă această „nebunie” (cazul ideal, nu?), ori fac un sacrificiu pentru a cerceta ceva, ori (şi ceva îmi spune că încă mulţi gândesc aşa), cei ce fac acest gest sunt nişte smintiţi.

Sunt chiar curioasă cum vedeţi voi, cei care mă citiţi, felul acesta de acţiune, dar azi vreau să spun cum o văd eu şi sper să nu sperie pe nimeni ceea ce o să spun. Noi oamenii (majoritatea) am fost crescuţi şi educaţi să trăim după nişte şabloane, de aceea nu este de mirare că vieţile noastre seamănă izbitor de plictisitor şi nu este de mirare că atunci când unul iese din turmă (groaznic efect, ăsta de turmă) să fie privit suspicios, cu neîncredere şi să i se dea o doză de  nebunie ( „e dus cu pluta” sau „îi lipseşte o doagă” etc).

În urmă cu vreo doi ani, îi descopeream pe ei şi la vremea respectivă chiar mi-am pus întrebarea dacă nebunia sau curajul i-a trimis pe ei în luptă. Nu cred că ajunsesem la gradul de toleranţă şi înţelegere pe care îl am acum, acu doi ani apreciam, dar sincer mă îndoiam. Acum nu mai am nicio îndoială, pentru că de atunci orizontul meu s-a lărgit suficient de mult încât să nu mai aleg între curaj şi nebunie ci între necesitate şi posibilitate. Se spune că acolo unde există o necesitate, acolo trebuie să existe şi o posibilitate. Şi oameni ca cei din articolul pe care l-am recomandat mai sus au găsit  posibilitatea şi au trăit-o. Frumos.

Prin ei i-am găsit şi pe alţii, alti nomazi declaraţi care au văzut că se poate trăi şi altfel. Pentru mine aceşti oameni sunt nişte exploratori moderni care pe vecie vor avea un atu în plus faţa de toţi ceilalţi; o parte din ei va trăi veşnic prin întreaga lume pe care au cuprins-o şi cunoscut-o. De aceea eu încă mă mir de cei care îi blamează, mi-e absolut milă de acei oameni care îi judecă, pentru că îmi dau seama că nu au înţeles nimic din lumea asta şi după cum se vede nici nu vor înţelege vreodată. Nu vreau să jignesc pe nimeni dar eu văd o lipsă totală de orice spirit creator, uman, ca nici măcar să nu îţi doreşti şi tu ca om, în această viaţă o aventură de acest gen. Nu şabloanele şi rutina ne definesc ca specie (deşi spre asta tindem, din păcate) ci curajul şi inventivitatea, astea au făcut lumea să se mişte nu o minimă zonă de confort…

Mai cred că viaţa trebuie trăită ca pe o poveste de dragoste şi realizez pe zi ce trece că foarte puţini o trăiesc aşa. Relaţia noastră cu viaţa trebuie să fie cam aşa cum este relaţia cu persoanele pe care le iubim, sau cel puţin cu acea persoană cu care avem o relaţie pasională,  adică vie, în completă armonie cu fiinţa noastră, mereu nouă, să-i oferim ce ne oferă şi mereu puţin peste, să ne dăruim ei, să-i simţim pulsul, să dorim să creăm ceva împreună, să o împlinim. Dacă vedeţi ceva freudian în asta este pentru că poate chiar există ceva freudian în asta şi nu mi se pare greşit să existe, ba dimpotrivă.

Aşadar nu vă întreb dacă voi aţi lăsa totul şi aţi pleca, în definitiv nu despre asta este articolul de azi, ci mai mult vreau să ştiu dacă mai vede cineva lucrurile ca şi mine şi dacă mai sunt pe aici persoane care tratează problema expusă altfel, din alt unghi, cu alţi ochi sau cu alţi ochelari.