Travel Magazines

Vă povesteam cât de prost putem sta cu revistele de travel în limba română și vă promiteam că o să zic două vorbe și despre revistele de travel străine (căci ei stau din fericire, fooooarte bine). Via Wikipedia, am găsit o listă cu ele (eu ador listele, se știe), dar am descoperit că nu-s toate și nici nu știam care sunt cele mai bune. Așa că am dat peste un top 10 (perfect!), însă ce m-a impresionat până la lacrimi a fost multitudinea de coperte îmbietoate pe care le-am văzut aici.

Nu știu exact care din ele se găsesc și pe la noi. Parcă, parcă îmi amintesc că am văzut în rețeaua de magazine Inmedio niște reviste de acest gen, dar ele treceau de 30 de lei/număr :( Așa că momentan sunt mulțumită că știu că ele există și eu îmi mai clătesc ochii pe net cu ele :)

David veghează Florența

Pentru că tot v-am povestit despre Florența și despre Toscana, azi nu mă voi folosi prea mult de cuvinte ci mai mult de imagini, pentru a vă descrie ultima zi la Florența. Vă spun doar că știam clar ce aveam să facem înainte de a merge la gară să o luăm spre… Lucca, și anume să urcăm (la propriu) până în Piazza Michelangelo căci auzisem că de acolo Florența se vede cel mai spectaculos. Pe drum ne-a prins ploaia și aveam să constatăm că de fapt o să prindem toate cele 4 anotimpuri în mai puțin de 25 minute, însă când am ajuns sus soarele încerca să lumineze blând cupola catedralei Santa Maria del Fiore… era toamnă din nou.

Constrast lumină/întuneric

Santa Croce (Vedere din Florența)

Cel mai sexy fund din istoria artei :)

Michelangelo prin David va veghea pentru totdeauna Florența

Prin fotografia asta se poate rezuma toata starea pe care am avut-o pe durata “expedieției” fiorentine.

Malena (2000)

Doamne, Malena este un film absolut superb! Îl ţin în sertar de 5 ani şi numai faptul că am aflat că a fost filmat în Sicilia m-a făcut să-l scot de acolo şi să-l văd. Este fermecător de la început şi până la sfârşit, povestea, peisajele şi evident superba Monica Bellucci. Nu cred să poate exista cineva să-l vadă şi să rămână indiferent…

Toată povestea este văzută prin ochii unui copil pe cale să devină adolescent, Renato, o fire sensibilă şi foarte amuzantă. Renato o vede pe Malena pentru prima dată când părinţii îi cumpără prima bicicletă şi el poate să se alăture grupului de adolescenţi semi rebeli dintrun micuţ oraş sicilian de coastă. Malena locuia cu soţul său, Nico, dar odată ce acesta pleacă la război ea rămase singură numărînd zilele până ce acesta se va întoarce. Într-o zi însă ea primeşte o scrisoare care o anunţă că soţul ei a murit, moment în care, superba Malena este bănuită de toată comunitatea de legături indecente cu (toţi) bărbaţii din sat. Dar aceasta este numai gura lumii, căci deşi curtată de (toţi) bărbaţii din sat, Malena era nebuneşte îndrăgostită de şoţul ei.

Renato, simte şi el primii fiori ai dragostei pentru senzuala Malena, iar aceasta devine fără ştirea ei, obiectul iubirii platonic-adolescentine a băiatului. În acest fel, deşi nu se apropie foarte mult de ea (practic o singură dată se apropie), băiatul ajunge să o cunoască pe Malena cel mai bine şi este singurul care cunoaşte adevărata faţă a femeii pe care toată comunitatea o credea o mare depravată.

Obosită să fie considerată ceva ce nu este, lipsită de orice ajutor din parte unei comunităţi care doar o judecă, Malena decide din furie şi tristeţe să devină exact ceea ce nu era. Din păcate această greşeală îi distruge viaţa, iar Renato este singurul martor al adevăratei ei transformări. Însă viaţa este uneori cea mai mare glumă posibilă, tocmai de aceea vă las pe voi să descoperiţi finalul trist dar foarte optimist al acestei pelicule excepţionale.

 Un film de Giuseppe Tornatore, coloana sonoră Ennio Morricone. Dacă puteţi, să-l vedeţi chiar azi…

Foto

Apă pentru elefanţi

Să ridice mâna sus cine vrea să scriu măcar despre o carte pe săptămână, cam aşa ca în vremurile bune, adică la fel ca anul trecut! Buuun, deci vrea toată lumea? Atunci cred că ar trebui să fac asta, măcar de dragul vostru!. Deci azi despre Apă pentru elefanţi, cartea, nu filmul (pe ăla nu l-am văzut deşi mi-a fost recomandat).

Titlu: Apă pentru elefanţi

Autor: Sara Gruen

Editura: Humanitas, 2009

Traducerea: Vali Florescu

Nr. pagini: 360

Preţ: 34 de lei la librarultau.ro

Nota: 9,50/10

Citirea acestei cărţi a fost cel mai bun lucru pe care l-am putut face în 7 ore, sau cât Dumnezeu face trenul de la Cluj la Bucureşti. M-a captivat total, este o carte foarte vizuală (nu-i de mirare că a avut succes ecranizarea) şi peste toate este un subiect care curge, îi poţi urmări uşor firul şi eşti chiar curios de final. Însă pentru mine mai are o semnificaţie, lumea circului, căci eu n-am fost niciodată la circ (puteţi râde acum!!). Aşa că deocamdată tot ce are legătură cu circul pentru mine este fascinant. Dacă mai pui şi o poveste de dragoste lângă, pe mine m-ai cucerit de tot.

Povestea are două planuri, prezentul în care bătrânul domn Jankowski, închis de câţiva ani la azil vrea cu disperare să ajungă la circ, atunci când vede că se pregăteşte unul la ei în curtea azilului şi trecutul, când  tanarului Jacob Jankowski (da, acelaşi personaj) îşi trăieşte viaţa atunci când decide să plece în lume alături de unul dintre cele mai faimoase circuri ale vremii.

“Angajat sa aiba grija de animale, Jacob va descoperi sub marea cupola un univers cu personaje bizare si fascinante, dar cu reguli rigide ca ale unei caste. Insa va afla deopotriva ca circul nu inseamna numai stralucire si culoare, paiete si magie, rasete si ropote de aplauze, ci si animale maltratate, artisti in mizerie incercand sa uite sordidul cotidian cu ajutorul alcoolului de contrabanda, violenta si prostitutie, suferinta si tragedii, incertitudini si spaime. Pe acest fundal se perinda o galerie intreaga de figuri memorabile: Unchiul Al, directorul fara scrupule al circului; Kinko, clovnul pitic cu un zambet exagerat pictat pe chipul trist; „ciudatii“ cu trupuri contorsionate de suferinta; imprevizibilul si crudul August Rosenbluth, dresorul de animale care cade victima celor pe care i-a chinuit; Marlena, frumoasa lui sotie, dresoarea de cai, de care Jacob se indragosteste naprasnic si alaturi de care traieste o patimasa poveste de iubire; Rosie, elefantita cu personalitate si cu un secret care-i pune viata in primejdie.” (mi-a plăcut această prezentare)

Dar ce mai are superb această carte? Faptul că deşi este o ficţiune, deşi pe lângă asta povestea în sine devine şi mai fantasmagorică, tu ca cititor o simţi foarte reală şi palpabilă şi te mai simţi parte din circul acela nebun, eşti personaj. Mi-a mai plăcut destul de mult şi faptul că nu este nimic exagerat, bucuria şi tristeţea sunt surprinse atât de normal încât tocmai de aici li se subliniază valoarea. Povestea de dragoste este şi ea de o realitate dramatică, chiar şi scenele de dragoste sunt descrise în amănunt plin de sens, fără a deveni vulgare, eu le-am perceput puţin incitante chiar prin normalitatea lor (aşa cum nu mi s-au părut de exemplu scenele din romanele japoneze, grr)! Toate întregesc o poveste perfectă. Şi cum nu toate romanele sunt poveşti, vă recomand cu căldură acest roman-poveste cu o singură menţiune: finalul a fost prea fericit pentru gusturile mele, aşa că, trataţi-l ca atare :)

Au lăsat totul şi au plecat (nebunii frumoşi ai marilor vise)

Tot am mai vrut să scriu pe acestă temă şi de fiecare dată am simţit că parcă nu aş şti ce să zic cât să cuprind esenţa a ceea ce gândesc. Subiectul este frumos şi în mare măsură foarte nebunesc, dar cu siguranţă aţi auzit şi voi  de cei care au lăsat totul în urmă şi au plecat să călătorească pentru o vreme sau pentru totdeauna. Cum vă sună? Sigur, puteţi să gândiţi că:  ori sunt foarte bogaţi şi financiar vorbind îşi permit, ori sunt plătiţi pentru a face posibilă această “nebunie” (cazul ideal, nu?), ori fac un sacrificiu pentru a cerceta ceva, ori (şi ceva îmi spune că încă mulţi gândesc aşa), cei ce fac acest gest sunt nişte smintiţi.

Sunt chiar curioasă cum vedeţi voi, cei care mă citiţi, felul acesta de acţiune, dar azi vreau să spun cum o văd eu şi sper să nu sperie pe nimeni ceea ce o să spun. Noi oamenii (majoritatea) am fost crescuţi şi educaţi să trăim după nişte şabloane, de aceea nu este de mirare că vieţile noastre seamănă izbitor de plictisitor şi nu este de mirare că atunci când unul iese din turmă (groaznic efect, ăsta de turmă) să fie privit suspicios, cu neîncredere şi să i se dea o doză de  nebunie ( “e dus cu pluta” sau “îi lipseşte o doagă” etc).

În urmă cu vreo doi ani, îi descopeream pe ei şi la vremea respectivă chiar mi-am pus întrebarea dacă nebunia sau curajul i-a trimis pe ei în luptă. Nu cred că ajunsesem la gradul de toleranţă şi înţelegere pe care îl am acum, acu doi ani apreciam, dar sincer mă îndoiam. Acum nu mai am nicio îndoială, pentru că de atunci orizontul meu s-a lărgit suficient de mult încât să nu mai aleg între curaj şi nebunie ci între necesitate şi posibilitate. Se spune că acolo unde există o necesitate, acolo trebuie să existe şi o posibilitate. Şi oameni ca cei din articolul pe care l-am recomandat mai sus au găsit  posibilitatea şi au trăit-o. Frumos.

Prin ei i-am găsit şi pe alţii, alti nomazi declaraţi care au văzut că se poate trăi şi altfel. Pentru mine aceşti oameni sunt nişte exploratori moderni care pe vecie vor avea un atu în plus faţa de toţi ceilalţi; o parte din ei va trăi veşnic prin întreaga lume pe care au cuprins-o şi cunoscut-o. De aceea eu încă mă mir de cei care îi blamează, mi-e absolut milă de acei oameni care îi judecă, pentru că îmi dau seama că nu au înţeles nimic din lumea asta şi după cum se vede nici nu vor înţelege vreodată. Nu vreau să jignesc pe nimeni dar eu văd o lipsă totală de orice spirit creator, uman, ca nici măcar să nu îţi doreşti şi tu ca om, în această viaţă o aventură de acest gen. Nu şabloanele şi rutina ne definesc ca specie (deşi spre asta tindem, din păcate) ci curajul şi inventivitatea, astea au făcut lumea să se mişte nu o minimă zonă de confort…

Mai cred că viaţa trebuie trăită ca pe o poveste de dragoste şi realizez pe zi ce trece că foarte puţini o trăiesc aşa. Relaţia noastră cu viaţa trebuie să fie cam aşa cum este relaţia cu persoanele pe care le iubim, sau cel puţin cu acea persoană cu care avem o relaţie pasională,  adică vie, în completă armonie cu fiinţa noastră, mereu nouă, să-i oferim ce ne oferă şi mereu puţin peste, să ne dăruim ei, să-i simţim pulsul, să dorim să creăm ceva împreună, să o împlinim. Dacă vedeţi ceva freudian în asta este pentru că poate chiar există ceva freudian în asta şi nu mi se pare greşit să existe, ba dimpotrivă.

Aşadar nu vă întreb dacă voi aţi lăsa totul şi aţi pleca, în definitiv nu despre asta este articolul de azi, ci mai mult vreau să ştiu dacă mai vede cineva lucrurile ca şi mine şi dacă mai sunt pe aici persoane care tratează problema expusă altfel, din alt unghi, cu alţi ochi sau cu alţi ochelari.

Fiecare cu povestea lui… italiană

Ce am mai făcut eu după ultima călătorie în Italia? Pe lângă altele, desigur? Am căutat bloguri alte expaților :D De fapt nu doream să găsesc numai bloguri ci mai repede îmi doream să găsesc experiențe ale unora care au trecut de la stadiul de “îndrăgostiți de Italia” la stadiul de imigranți curioși de “dolce vita”. Așa i-am descoperit pe Kate și Rob, pe care i-am adoptat imediat in blogroll, mai apoi pe Christy și apoi pe Sara. Iar într-o zi leneșă am descoperit o listă întreagă de care m-am bucurat maxim. Sunt mulți, foarte mulți și știu că sunt de fapt cu mult mai mulți.

Să aruncăm un ochi pe ce zic ei despre cea mai mare și “drastică” schimbare din viața lor.

Kate & Rob in La Vita e Bella

“Wondering how a married 20-something American couple ends up moving to Florence, Italy? Yea, we get that question a lot!

We’ve both always been wanderers, dreamers and adventurers. Rob grew up in Indiana, went to boarding school in California, college in D.C. and found his way to Arlington, Louisville, Philadelphia and now Italy with Kate, originally from Bucks County, PA. For years, we brainstormed ways to (legally) live in Italy. In the meantime, we tried living the more conventional life…moved to Louisville (a great city, btw), bought a house, got a car, etc. But, that life just wasn’t meant for us. It turns out that the answer was there all along: jure sanguinis AKA Italian dual citizenship. Kate qualifies through her paternal great-grandfather; Rob qualifies through his marriage to Kate (he knew it would come in handy eventually).

After 12 months of document searching, certifying and translating (including 6 months shacked up with Kate’s parents in the Philly area), we made the move to Florence, Italy in January 2010. All of the hard work and sacrifice has totally been worth it. We’re not sure how long will be here — could be forever, could be another year or so. For now, we’re living life by the seat of our pants and loving every second of it. You may be wondering how we support ourselves while living abroad. Well, here is what makes our lives a lot easier: we own a marketing/web consulting business. All of our business is online. Our clients are all over the map. We are truly location independent. We’ve worked really hard to get our business to this point. “ 

Christy in Ciao Christy

“I’m a Southern gal, who after living my whole life in Atlanta, packed up in 2009 & moved to Florence. I have a wonderful life here with the most scrumptious man I know, darling cat Abby and some of the best friends I could ever imagine. This blog is about my life, living as an expat, both the good & the bad, the funny & sad. What I DO know for sure is : I do feel fortunate to have met Antonio. I do feel blessed to have the best girlfriends in the entire world. I do feel lucky to walk past some of the most extraordinary works of art : every.single.day. “

Sara in When in Florence

“A little over 10 years ago I left my home in L.A and moved to Italy. I had a few hundred dollars, two overweight suitcases and no idea what I was going to do once I arrived. But I knew I was in love, with the City of Florence that is; I immediately felt comfortable here, like I was home. And then, before I knew what hit me, I fell in love again, this time with Luigi, the charming Southern Italian ragazzo I had only spent a few weeks with on my first trip. He was the only person I knew in the city. He took me back to his place and told me I could stay until I figured out what I was going to do. Well, as it turns out, I never left. We’ve been together ever since and have now been married for 5 years. After a few years in Florence I returned to California to further my studies at Art Center College of Design in Pasadena receiving my BFA in Fine Art. Shortly after graduating I returned to Florence and began working as a historical tour guide and developing my jewelry designs. My favorite things in life are my wonderful husband, my amazing girlfriends, my fat cat called Michelangelo, and Uniball colored pens.”

Well, peste aceste trei mărturii, care sper să fie un punct de plecare și pentru voi în explorarea blogurilor de travel, living and dreaming in Italy, mai ziceam ceva de o listă. Curioși? Oricum, Ms. Adventures in Italy este și el un blog de urmărit în sine.

Sursa foto

Chianti per sempre

La ora la care scriu aceste rânduri, o lumină caldă s-a așternut peste amintirea vizitei fulger în Chianti, de asemenea tot acum, cu un ceai verde cu lămâie și vanilie în brațe, caut cu grijă cele mai memorabile fotografii din acea zi friguroasă de toamnă în care mie îmi curgeau toate sinusurile de mama focului și aveam febră… Dar cu toate că mă simțeam fizic ușor dezechilibrată și străină de propriul corp, un sentiment autentic de acasă m-a cuprins încă din autocarul care șerpuia pe dealurile blonde și roșcate ale toamnei toscane.

Am parcat în fața unei vilișoare simple și cochete, o vie ruginită se zărea peste poartă, iar cerul o dădea suav în portocaliu. Ne prăgăteam de apus, de un final de ziuă bogată, iar eu mă aflam la începutul unei mari aventuri cu visele proprii și cu demonul “căutării oii fantastice”. Și nimic nu poate fi mai plăcut decât vaga impresie că ai găsit-o.

Paranteză: noi (familia mea) deținem o vie undeva lângă Ineu, județul Arad, din rațiuni necunoscute mie, locul acela a devenit unul din preferatele tatălui meu, îi plăcea acolo foarte mult. Pe lângă asta pe mine mă leagă de acest loc o mulțime de vacanțe cu prietenii mei dragi, veri întregi în care nu știam ce-i marea și muntele, dar știam pe dinafară cei 7 km pe care îi parcurgeam pe jos în ambele sensuri de câte ori ne apuca. Știu ce e o vie, știu ce oferă ea, nu m-am omorât să merg să lucrez acolo și nici măcar strugurii nu se numără printre fructele mele favorite, dar ideea de vie, imaginea unei vii, îmi crează un sentiment de liniște, pace și curios… de dragoste. Închid paranteza.

Tenuta Casanova, via din Toscana la care ajunsesem nu seamănă deloc cu via mea de la “deal”, dar este o vie, o podgorie chiar, iar ce urma să facem noi acolo era să-l cunoaștem pe proprietar și să degustăm vin, plus ulei de măsline, oțet balsamic, pasta de trufe și cremă de lavandă, toate obținute natural în locul acela ce părea rupt dintr-un tablou impresionist. Pentru că am făcut parte din grupul vorbitorilor de engleză, chiar proprietarul a fost cel care ne-a condus în minunata lume a vieții de la vie. Ceilalți din grup, vorbitori de spaniolă (a se înțelege că numai de spaniolă) au fost conduși la degustare de Julio, ghidul nostru. N-am știut inițial că avusesem baftă să fim ghidați la podgorie chiar de Silvano, proprietarul.

Silvano este un italian tipic, cum vine asta? Păi este minion, slab, puțin negricios, îngrijit și cu ochi alunecoși, însă foarte galant și serios și dacă e să o auziți de la mine, deși avea vreo 55/60 de ani, poate și mai bine, era sexy frate!… Silvano mi-a înmuiat picioarele încă de la început când ne-a zis cam așa: ceea ce urmează nu este doar o degustare de vin și alte bunătăți, nu e încercarea unor produse ci chiar gustul unor emoții. Mooaamă… cum așa ceva? Venisem pentru niște momente superbe și romantice… Silvano, vrei să le faci chiar perfecte? M-am rezemat puțin de umărul lui Clau și zâmbeam dincolo de situație. Apoi, Silvano ne-a povestit cum ajunsese el acu 20 de ani să dețină o funcție de conducere într-o multinațională (cum altfel?) și cum pentru timpul lui liber își cumpărase o vie, chiar cea la care ne aflam… și cum în timp și-a dat seama că vrea să facă doar asta, adică să-și dezvolte pasiunea de la vie, să renunțe la job-ul care nu-i mai aducea nicio bucurie etc (deja semăna cu un roman al lui Peter Mayle, doar că ăsta ce ni se povestea nu se petrecea în Provence ci în Toscana). Nu l-am mai urmărit pe Silvano, îmi ajungea, și dacă era să nu fie adevărat, mie povestea mi-a ajuns la suflet.

Desigur am degustat vin, am mâncat pâine proaspătă cu ulei de măsline, năut cu oțet balsamic, înghețată de vanilie peste care am pus din nou oțet balsamic, ne-am dat pe mâini cu cremă de lavandă și l-am ascultat pe italianul acela interesant cum ne povestea despre cât de multe poate spune un pahar cu vin despre o persoană, de la cum ții paharul, la cum te uiți la licoarea aia senzuală și până la cum îți atingi buzele de pahar… vă spun că a fost o experiență pe cinste :)

Apoi ne-am plimbat prin vie, am mângăiat o mâță gri și ne-am minunat la cât de liniștit era locul. Ce mix fantastic! Atât de intim și atât de deschis, sus pe un deal sălbatic la poalele căruia se întind orașe medievale ce concentrează rămășițele civilizațiilor extraordinare ce ne-au precedat. Eram aproape de toate acestea și totuși atât de departe. Toate acestea combinate cu miros de lavandă și de portocale coapte… vor rămâne pentru totdeauna în sufletul meu chiar dacă cine știe, poate nu mă voi mai întoarce acolo niciodată. Uneori mă gândesc (nebunesc) că poate chiar așa ar fi și cel mai bine, să nu mă mai întorc niciodată, ar fi ca o pasiune mistuitoare, dar niciodată consumată. Pasiunea perfectă, pentru care tremuri fără să ajungi să o cunoști cu adevărat, căci dacă ai cunoaște-o s-ar rupe vraja… Gândul efervescent că aproape auzi respirația cuiva în părul tău, dar nu te întorci pentru că nu vrei să moară mitul…