La început de august am văzut Horrible Bosses și am râs cât pentru o lună întreagă, e ceva mai bună comedia decât filmul cu băieți beți și drogați care fac varză petrecerea burlacilor. Am râs și pentru că urma să încerc marea cu degetul într-o direcție aiurea (asta ca să nu folosesc expresia aia cu “împotriva curentului”, băieții știu mai bine) și să fac ceva ce nu am mai făcut până acum și ce credeam eu că va fi marele eveniment al verii, pentru care merită să pierzi cea mai leneșă lună din an și pentru care merită să nu te bucuri de zâmbetul lui dimineața în singurele dimineți în care puteam amândoi lenevi până la 10. Eh… măcar am învățat ceva prețios din toată luna asta august… și anume că nu înveți numai din greșeli ci și din renunțări.
Ieri la început de septembrie, când ar fi trebuit să sărbătoresc ceva, dar de 10 ani nu o mai fac, am zis să văd cum stă treaba cu ciclicitatea și dacă tot s-a scurs vara din mine și dacă tot vă zic eu, marea cu degetul nu se încearcă decât dacă ai un deget în plus, iar eu nu am, mi-am dorit din suflet să merg să văd Midnight in Paris. Revelație, premoniție, prostie multă în capul meu, dar așa am simțit că filmul ăla mi-a vorbit mie despre mine și alegerile mele căci trebuie cât de curând să-l văd iar și iar și poate oi pricepe odată că dacă destinul există, al meu nu e în tocmai asta de se petrece acuma (într-o anumită proporție și o anumită direcție, evident, că altfel o duc bine mersi, sunt fericită și iubită și sănătoasă și nu mă plâng). Dar la un nivel, pe care îl numesc “deep inside” și la care fac tot mai des referire în ultima vreme, sunt un boem care nu poate trăi decât așa și mai sunt un echilibru fragil în căutare permanentă de armonie.
Oare plouă azi la Paris? La Cluj va ploua…
