Exact anul trecut pe vremea asta citeam de zor tot ce a apărut în limba română despre Camino. Am început cu cartea Veronicăi Drăgoi și apoi am continuat cu alte două experiențe inedite în timp ce căutam ahtiată pe net din ce mai multe informații despre acest traseu pe care mii de oameni îl fac anual.
Practic, Camino este un pelerinaj la Santiago de Compostela, un drum de bătut pe jos de la Pirinei la Atlantic, o adevărată provocare pentru orice călător, dar mai presus de toate, după cum spun cei care l-au parcurs, Camino este o revitalizare a spiritului. Nu prea cred eu în călătoriile de unde te întorci o persoană complet nouă, (deși am gustat Eat, Pray, Love, nu am rezonat nu știu cât cu Elizabeth), dar în același timp Camino mă atrage extrem de tare, mai tare decăt orice altă călătorie de acest gen.
După mintea mea l-aș face chiar anul ăsta (mâine aș pleca) deși știu că în principiu nu am cum și nici cu cine și parcă singurică, singurică n-aș vrea (aș vrea bineînțeles cu Clau, dar nici nu vrea să audă, pe Lună mai repede ca pe Camino), în plus mi-aș pune familionul în cap (mi-o și imaginez pe mami). N-am discutat oricum la modul cel mai serios despre asta, dar trecând de această fază, cred că ceea ce mă face să stau încă în picioare pentru Camino este faptul că se poate parcurge cu costuri mici, te cazezi în adăposturile pentru pelerini, mănânci mai mult fructe, bei multă apă, slăbești câteva kile probabil (dar nu strică nimănui) și peste asta nu știu din ce motive “preaslăvite” mi se pare că AȘ PUTEA! Unii ar zice că ăsta e motiv suficient… și totuși, nu e :(
Dar, continui aiurea să mă gândesc la Camino și ca și cum asta nu ar fi suficient, ieri pur și simplu întâmplător am mai descoperit o poveste pe care am citit-o pe nerăsuflate. Oana a câștigat toată simpatia mea și dacă cumva, cândva, pe undeva o să fac totuși acest drum, o parte i se va datora și ei.
Mai știu pe cineva care ar pleca mâine dimineață :D