Uneori cred că e bine să zic tot ce-mi vine la gură din simplul motiv că nu ajută la nimic atâta autocenzură doar că să nu judeci, ca să nu rănești, ca să nu semeni sămânță de scandal etc. Pur și simplu zici, le zici și treci mai departe. Și cred că în felul acesta chiar treci mai departe, adică vorba aia… nu întorci fila, chiar o rupi. Ce atâta diplomație !?!

Apoi îmi dau seama că poate, poate diplomația nu strică, NU strică, dar este deranjant că omul diplomat (care îl include pe cel inteligent, manierat, cult, deloc coleric) este de multe ori luat peste picior. Este luat așa pentru că “menajează”, pentru că a învățat el cândva că cel inteligent cedează primul și nu vrea să pună gaz pe focul unui scandal ce poate începe oricând. Dar, mă întreb, oare nu se va sătura cândva să tot aplaneze? Oare nu va inzbucni într-o zi ca o furtună venită din senin măturând tot în calea ei? Pentru că dacă se va întâmpla, se va duce naibii tot ce a “construit” până atunci.

Deci, cum se poate proceda corect? Sau mai bine zis există o rețetă pentru calea de mijloc? Hmmm, mă întreb adeasea.

Tot ce am putut gândi în această direcție până în acest moment este că (la fel ca oriunde) calea de mijloc este cea mai bună, ea menține echilibrul și așa destul de fragil al stărilor noastre, al trăirilor noastre și tot ce trebuie să facem e să apelăm la rațiune când suntem pe punctul de a avea astfel de porniri.

Consider că diplomația este bună în condițiile în care ai în față un anumit de gen de persoană cum ar fi de exemplu un om pe care nu îl cunoști de cand te știi, sau un superior ierarhic care nu va tolera decât bunul simț, sau chiar un prieten reținut pe care știi că poate anumite aspecte spuse numai de dragul de a fi spuse l-ar răni (nu mă refer aici la remarci de genul: te-ai machiat prea strident sau ai papucii nefăcuti, deși chiar și aici cred că ai putea uneori dacă este cazul să te abții).

Dar în același timp consider că diplomația nu este foarte bună de exemplu în relațiile cu cei foarte apropiați. Mi se pare că în acest caz este o formă de “momire” a relațiilor (dar e strict părerea mea). Nu văd de ce ai vrea să fii diplomat cu soțul/soția, el/ea trebuie să știe exact ce gândești în momentul în care gândești, în felul acela primitiv de moment (normal, nu când mai sunt alte 20 de persoane de față, doar între cei doi implicați), la fel în relația cu părinții și cu copiii.

Am întâlnit persoane care mi-au spus că diplomația este o formă plastică a minciunii, dar mie nu mi se pare chiar așa. Mi se pare că diplomația spune mari adevăruri dar nu într-un mod brutal, care mai ales din poziția persoanelor necunoscute poate apărea ca o răutate sau mai rău, ca o nesimțire: “cum ai întrăznit sa-mi spui asta?”, “ne tragem de șireturi? etc”. În familie de exemplu putem renunța la ea, că pe bune, chiar ne tragem de șireturi, le legăm, le dezlegăm, deci avem libertatea de mișcare și de a da cu vorbele în stânga și-n dreapa (normal că nici aici nu ne apucăm să ne jignim în cel mai mare hal, soțul, copilul , tata sau mama).

Un mare defect al celor care nu știu ce e aia diplomație (în orice situație) este că automat, (nu știu ce sistem le declanșează încredearea) tot ce spun ei e corect (din punctul lor de vedere). Că au dreptate în tot și toate și se miră, vai de mine, că au jignit și au dușmani peste noapte. Ideea este că te poți înșela, e omenesc, iar în acest caz diplomația te-ar ajuta mult, pentru că abordând un subiect mai pe ocolite, poti spune “cu pace” niște lucruri care dor, unor persoane pe care le-ai putea repezi și jigni dacă nu te controlezi. Paradoxal, dar nu găsec un foarte mare defect persoanelor care sunt tot timpul diplomate. Așa au ales ele, dar măcar nu jignesc și demostrează au fost bine educate, că au dramul acela de conștiință (mai) elevată în ele și nu spiritual de “tzatză” de la târg (și câte astfel de “doamne” cunosc…). Poate au ales diplomația chiar și în sânul familiei, zic că ar fi putut să nu, dar nu e ceva fundamental greșit.

În altă ordine de idei, eu una nu pot să zic tot ce-mi vine la gură, deși evident că îmi vine, dar mă gândesc că poate aș greși dacă aș face-o, aș greși față de mine și de cel din fața mea care poate ar merita-o cu vârf și îndesat. Dar, ar merita-o din punctul meu de vedere, poate din punctul lui de vedere eu nu aș fi decât o nesimțită. Deci?…

Faptul că sunt și că probabil o să mai rămân o naivă nu se datorează faptului că nu m-am maturizat destul ci faptului că pur și simplu nu pot simți anumite sentimente negative, absurd de negative. Nu pot, nu le înțeleg nici rostul și nici manifestarea. Dar este adevărat că am și suferit când ele s-au răsfrâns asupra mea venind evident din alte părți.

Acele părți mi-au făcut uneori momente nemeritate de viață amară (normal, eu am permis asta) dar nici măcar sub imperiul acestor stări negative, nu am putut rezona în ciudă cu invidia. Invidia, după mine este unul dintre cele mai urâte sentimente posibile. Iti este indusă (nimeni nu se naște invidios) de părinți în copilărie, care iți spun că Maricel e mai deștept ca tine sau că Maricica e mai manierată, iar tu ești o mica brută imbecilă. Dar pot să nu fie săracii părinți de vină și atunci intră în scena alt personaj care-ți dă lecții de “cum să fii invidios ca să răzbești în viață”, acest personaj este doamna învătătoare, care mereu va avea preferat un Costel sau un Gigel, uitând că o clasa are 20-30 de elevi. Apoi vine doamna sau domnul diriginte, diverse alte persoane care îți populează anturajul, prietenii mai vechi sau mai noi care vin cu materialul lor învățat și dau năvala în viața ta tocmai pe când caracterul începe să ți se formeze. Acestea fiind zise este aproape o realizare să constați că în decursul mai multor ani, tu nu ai devenit invidios. Dar… nu te bucura prea tare, căci dacă nu ai devenit invidios rapid o să fii catalogat că ai devenit și tu ceva… și anume naiv.

In 20 si ceva de ani, probabil puțini ca să pot să-mi dau la obiect cu părerea, am dat de la grădiniță până la școală, pe stradă, în tramvai și la locul de muncă de fel și fel de oameni. Cu unii m-am înțeles, cu alții am încercat, iar cu anumiți efectiv nu am putut comunica. Acești, anumiți anonimi, sunt în proporție de 99% invidioșii fără vindecare, cei care văd în orice altă vietate un pericol pentru propria ascensiune. Și dacă ar fi numai asta, adică numai faptul că văd și se înspăimântă, aproape că mi-ar fi milă de ei, dar nuuu, ei mai și acționează. Prin asta însemnând să facă viața de nesuportat pe toate căile posibile a celor pe care ei îi consideră (numai din motive de ei știute) major danger.

Trecând peste faptul ca acești oameni sunt până la urmă bolnavi și nu o știu, sau o știu dar nu se tratează (pentru că în fond noi ar trebui să ne tratăm că respirăm în jurul lor) ei mai sunt și o specie de studiat. Mi se pare până la urmă interesant de ce și mai ales cum pot aceștia să supraviețuiască în universal lor atât de strâmt. Trebuie să fie teribil să ai impresia că tu ești buricul pâmântului și numai tu dorești atenție și succes și să-i privești cu râcă pe toți ceilalți care-și duc viața liniștit (sau așa cum sunt ei înstare). Trebuie să doară maxim să vezi că și ceilalți au o viață bună (de cele mai multe ori mai bună, căci ei se ocupă și cu altceva decât cu studierea propriei valori și construirea cultului personalității), că și ceilalți supraviețuiesc, că și ei sunt dotați cu suflet și inteligență că și ei excelează, dar peste toate trebuie să fie horror să vezi că pe ei tu nu-i deranjezi așa cum te deranjează ei pe tine. A te simți ignorat, doare ca dracu.

Rezultă că invidia este un full life job. Dacă nu faceți parte din această categorie, atunci sunt sigură că ați privit în jurul vostru și ați recunoscut instant această anomalie. Și desigur ați putut vedea că în general invidioșii se pot caracteriza altfel:

• nu au o viața particulară (spun mereu că ei au o carieră, dar de fapt nu au nici din aia)
• sunt de cele mai multe ori solitari (ca cine sa stea în preajma lor? cine?)
• nu au prieteni nici macar așa din aia cu care să vorbească din Paște in Crăciun (normal, doar nu au ei nevoie de prieteni, ce vrei să fie cumva mai buni ca ei? fugi de aici!), iar dacă au “prieteni” sunt din aia ca ei care se bârfesc când nu sunt de față, se înjunghie pe la spate… deci practic, oricum ai lua-o nu au prieteni.
• iși fac greu sau deloc o familie (sunt imposibil de suportat pentru ceilalți, ce să mai zic să facă aștia un copil, pfff, vai de el săracu’ și vai de educația ce o va primi)
• eșuează și în carieră pentru că își doresc totul pentru ei (niciodată de unul singur nu o să reușești în carieră, e nevoie să împarți ca să câștigi)
• se bazează în orice eșec pe zicala “să moară și capra vecinului” (sau dacă se poate numai a vecinului și ei să danseze pe mormântul ei)
• se justifică la infinit, dar numai pentru a fi aprobați  (încercați să dezaprobați unul din ăsta, bag mâna în foc că va ieși cu scandal, mare, deși uneori merită și numai pentru a râde puțin de ei, sarcastic? așșș)
• nu au pasiuni (inafară de “eu sunt THE BEST” și tu ești “THE BEAST”)
• sunt zgârciți, dar mereu vor atrage atenția asupra faptului că pe ei nu-i interesează banii (asta e chiar amuzant)
• sunt lăudăroși, dar încearcă să-i facă pe ceilalți să îi laude, ei bagă doar fitiluri “subtile”
• dacă te ajută, ține-te bine o să-ți amintească toată viață (chiar dacă poate nu le-ai cerut ajutorul sau dacă l-ai cerut ți s-a acordat când nu mai mai avut nevoie de el, dar ei te-au ajutat, ai înțeles?)
• și evident sunt frustați (să-o zicem pe a’ dreaptă, nu le-a ieșit nimic, sau le-a ieșit de toată jena, călcând pe cadavre sau vânzându-și sufletele, dar se comportă foarte superiori, iar eu încă mai cred că o atitudine de superioritate nejustificată vine dintr-un mare complex de inferioritate)

Probabil dacă ați privit atent în jurul vostru,  și se întâmplă să mai fiți și într-un loc public, cu siguranță ați văzut câțiva din ăștia de care am vorbit eu acum. Nu vă vine să le rupeți o mână și să-i bateți cu ea undeva? :)

Da, revenind, eu sunt naiva, despre mine era vorba (nu strică puțin egocentrism acum, nu? ) și deși mai nimeni nu vede naivitatea ca pe o calitate, mie îmi vine să o adaug în CV, la capitolul “calități și aptitudini”, chiar dacă știu că absolut nimeni nu m-ar chema la un interviu. Și tocmai din cauza asta…