O banală declarație de iubire

Titlu: Declarație de iubire

Autor: Gabriel Liiceanu
Editura: Humanitas, București, 2006
Nr. pagini: 176
Nota: 10/10 (mă gândesc că nu trebuie să justific mereu acest 10)
Preț: 32 de lei pe librarultau.ro

Sunt departe de a fi un fan al domnului Gabriel Liiceanu, dar ar trebui totuși să-i recunosc niște merite. Primul dintre ele fiind acela că a fost un fin observator la fenomenului cultural românesc și mai apoi acela că a înțeles că existența unei filosofii românești o avem doar cu numele și ne explică și de ce (mai subtil, mai direct, depinde ce ochelari ai când citești).

Liiceanu nu este un filosof dar ESTE un scriitor talentat care a beneficat de statutul de discipol al marelui Constantin Noica. S-a format și dezvoltat într-o companie selectă alături de Andrei Pleșu și alți colegi erudiți de generație și peste toate a scris mult, pe înțelesul tuturor și ce este de admirat (după mine) a scris din suflet, nu a inventat concepte și nici nu a dat-o în metafizică, dar a scris curat, frumos și îmbietor. Mă poate judeca cine vrea pentru ceea ce am spus (mai ales cei care nu-l suferă), dar nu consider că ar trebui să-i luăm ce i se cuvine. Măcar ce i se cuvine.

După ce am citit acu’ mulți ani Ușa interzisă, o carte greoaie pentru orice vârstă, o carte pe care m-am chinuit să o termin (mai ales că o primisem), l-am abandonat total pe Liiceanu până anul trecut când am citit în câteva ore cu patimă Declarația de iubire, una dintre cele mai bune cărți ale lui (nu o spun doar eu ci și cei care le-au citit aproape pe toate). Pe lângă fapul că este o carte valoroasă care vorbește despre multe și necunoscute aspecte și personaje ale culturii române, cartea este fără doar și poate un manifest al spiritului cultural românesc.

Ea îți vorbește de Mihail Sebastian care “trăiește ca toți ai săi cu îngerul morții pe umăr”, dar în același timp te face să te întrebi “cum ai putea să măsori viața unui om fără măsura pe care ți-o dă propria viață?”.

Cartea te implică în moartea lu Cioran făcându-te să te minunezi la “cum poate arăta sfârșitul  unui om care toată viața lui a vorbit despre sfârșit”, dar fără să găsești un răspuns în moartea sa ci în viața sa fabuloasă. Te face să te duci sa-i vizitezi mansarda din Paris pe le l’Odeon, 21 și să nu uiți să visezi.

Îți înfățișează provocarea lui Noica, aceea de a vedea filosofia ca pe o “rugăciune pe care o murmuri toată viața”, dar și felul în care el și-a găsit rezolvarea provocărilor; nu și-a permis să piardă niciun “meci al vieții”, deoarece “putem pierde meciul într-un singur fel: nemaijucându-l”. Noica a fost un om frumos “posibilul început al istoriei filosofiei românești”.

Declarația de dragoste se îndreaptă spre Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, cei doi soți care au plătit scump iubirea de România și iubirea de adevăr. Cei care s-au făcut auziți la Europa Liberă, dar care au trait la Paris cu teama că nu vor fi liberi niciodată. Liiceanu îi respectă profund și condideră că “Fiecare om își alcătuiește în viață un edificiu afectiv. Măsura în care el este e data de consistența acestui edificiu, de mâna aceea de oameni – ei nu pot fi mulți. […] Dacă ura celorlalți – covârșitoare uneori ! – invidia lor, mârșăvia lor sunt neputincioase, este pentru că există câțiva oameni pe care îi iubim până la capăt”.

Nu întrebăm continuu alături de el: “câți dintre noi știm cu adevărat de la al câtelea pas al șurubului fibra morală plesnește în noi? Și la fel ca el, nu găsim niciun răspuns, tăcerea face să ne aplecăm capetele chiar dacă suntem doar noi cu cartea.

Apoi citind despre toate aceste dispariții de calibru ne dăm seama cu ușurință că “fieacare om înseamnă în viața noastră exact atât cât păstrăm din el după moartea lui”  și că “toate morțile neașteptate au ceva din aparența unei scamatorii”.

Și nu în ultimul rând avem o carte care ne vorbește despre carte, de fapt cred că toată povestea cu declarația de iubire , este o poveste despre o carte, despre cartea anonimă a tuturor timpurilor, cea prin care “stai de vorbă cu aproapele tău cum spune Noica sau cea în care nu ai văzut decât o scrisoare mai groasă scrisă unui prieten, sau cartea ca un lucru viu, cel mai viu. “Să vorbești despre o carte ca despre o ființă vie. Altminteri cum ai putea-o iubi? În fond gândiți-vă ce se întâmplă cu cărțile: le dorim, le avem, ne bucurăm de ele, ne plictisesc, le părăsim, le regăsim, ne pierdem în ele, le îngropăm numele în adâncul nostru, iar dacă e  nevoie le uităm. Nu așa arată toate iubirile noastre?”

Mi-am șters hi5-ul. Ce urmeaza?

Da, mi-am șters hi5-ul căci nu mai puteam suferi status-urile de acolo și nici comicăria unora. Nu m-a deranjat nimeni vădit, dar chiar nu-mi placea ceea ce era hi5. De fapt cred ca nu mi-a plăcut niciodată, dar îmi făcusem cont din inerție, că toată lumea avea. Faptul că nu mai pusesem acolo poze de doi ani se datora faptului că mă mutasem cu pasiuni cu tot pe Facebook… dar de foarte multe ori mă gândesc că și pe Facebook e aceeași Mărie cu altă pălărie. În fieacare zi în care intru acolo îmi dă prin gând sa-mi șterg contul. Acum că mi-am făcut pagină pentru Bialog, aș păstra-o doar pe aceea și gata cu contul personal !?!

Țin minte că mi s-a părut deplasat când și-a șters Clau contul din cauză că nu mai avea “privacy”. Am râs și am zis că “vai de mine ești VIP sau ceva, de nu mai suferi un amărât de cont pe o amărâtă de rețea de socializare?”. Dar în timp mi-am dat seama că nu asta era ideea. Nu faptul că unii îți văd pozele și pe unde ai călătorit, cu cine te-ai intâlnit, ce ai mâncat și cum te-ai îmbrăcat deranjează ci faptul că lumea judecă: judecă că te plimbi prea mult în loc să stai acasă, că îți ocupi timpul cu nimicuri în loc să faci ceva folositor, că scrii tâmpenii pe wall în loc să scrii tâmpenii în altă parte, că ești singur, într-o relație, logodit, căsători sau râde dacă cumva “it’s complicated”. Mi se pare că totul a deveit un fel e “ne luăm de viețile altora în timp ce ale noastre sunt grozave”. Sunt paranoică? Nu, reacția nu mi-a fost stârnită de nicio replica nelalocul ei făcută direct mie, dar așa stand și reflectând puțin, am realizat că despre asta este vorba. Ne laudam sau ne lamentam ca sa vada toata lumea daca suntem triști sau veseli, mai împliniți decât alții sau nu.

Dacă ar fi să recunosc un merit al acestor rețele de socializare, atunci recunosc faptul că mi-am regăsit unii prieteni de mult uitați și plecați departe. Chiar zilele trecute am avut parte de o mare surpriza când o mai veche colegă de școală generala m-a regăsit după mult ani. M-am bucurat să văd că după atâția ani nu m-a uitat și să văd că-i merge bine, că are o fetiță frumoasă și o viață fericită. Și s-a întâmplat acest lucru în mai multe cazuri. Plus că pe Facebook m-am împritenit cu voi, mulți dintre cititorii mei, am avut ocazia să văd cum arătați, cu ce vă ocupați, de unde mă citiți și-mi scrieți. Asta a fost și este grozav… în rest… nu prea mai este grozav nimic ce are legătură cu expunea publică a părților de viață ce ar trebui să fie oarecum private.

De dat nu dădeam niciodată raportul pe Facebook cu ce fac sau urmează sa fac. Dar unele lucruri se subînțelegeau din altele, din poze sau comentarii și uite așa m-am trezit pe net mai mult decât mi-aș fi dorit. Nu vi s-a întâmplat să aveți un feeling asemănător vis a vis de asta?

Și dacă tot am fost la capitolul “să ștergem” mi-am șters și contul de Twitter pe care chiar nu l-am folosit niciodată, dar era acolo, că poate, poate, cândva mă voi hotărâ să scriu. Dar nu m-am hotărât, așa că… delete.

În urmă cu câțiva ani (să tot fie cam 2) mi-am șters și orice alt cont aiurea pe net. Conturi și profile pe care nu le doream/foloseam/cunoșteam. Făcusem atunci o curățenie de primavară. Am mai făcut și acum una și cu greu mă abțin să nu o continui. Pe voi nu vă tentează?

Eliade: de la Kandy la Calcutta

Am călătorit pe Marea Roșie și Oceanul Indian, cu opriri dese și fructoase prin porturile și orașle mari ale Egiptului, alături de Mircea Eliade. Azi o luăm din Sry Lanca spre India și probabil ca și el nu vom mai vrea să plecăm, căci India, țara contrastelor violente l-a fermecat pentru totdeauna pe tânărul savant roman. S-a îndrăgostit de oameni (femeile l-au făcut să capituleze și să se îndrăgostească nebunește, iar bărbații l-au cucerit prin statură si bunătate) și de locurile pline de culoare.

Kandypleoapele mă dureau de soare și de culori.

Foto

Anuradjapuraorașul întreg e semănat cu ruine.

Foto

Poonomalle

Dacă plouă, din ceruri plouă
Dacă murim, în zei ne ducem.
Iar în zori, deșteptându-ne spunem:
Fie, să trăim și această zi.

Foto

Belurnoaptea și luna Gangelui aparțin poeziei.

Foto

Calcuttanu pot scrie asupra unui oraș în care vei viețui pașnic, primind scrisori și citind ziare, în care nu vizitezi muzeele, gândind întotdeauna că vei avea timp a doua zi.

Foto

Dacă vrei să ai parte de călătoria ta proprie și să se întâmple să nu știi care e cea mai ieftină și rapidă variantă spre Calcutta, limitează-te la a citi cartea. O găsești pe Libris.ro !

4 filme pentru duminici ploioase

August Rush… un film atât de emoționant încât nici să plâng nu am putut. N-am mai pățit așa ceva. Este un film pentru familie, poate mai mult pentru partea care se emoționează mai repede din familie, dar oricum un film care îți atinge toate corzile sensibile.

Fetelor, peste toate mai este și cu Jonathan Rhys Meyers pe care eu îl ador, are un magnet inexplicabil.

Love and other drugs… trist, trist, trist, dar hot, hot, hot, nici nu știu cum naiba le-a ieșit combinația. Oricum aș zice că e de văzut acasă nu la cinema :D In rest vă las pe voi să decideți cu cine îl vedeți. E până la urmă o poveste de dragoste.

Old Dogs… îmi zicea cineva că cea mai funny parte din acest film este trailerul, dar cred că s-a înșelat. OK, nu o fi o comedie la fel de bună ca Due Date, dar este o comedie drăguță și asta și m-a binedispus de numa într-o sâmbătă seara. E cu Robin Williams (super funny) și John Travolta (care mie nu-mi place în rolurile de comedie, dar aici chiar a fost mișto). Este de văzut când n-ai altă treabă mai bună de făcut și dacă ai chef de un film, vă zic eu… n-aveți altă treabă mai bună de făcut :)

Un surâs în plină vară… am lăsat intenționat la final cireașa de pe tort, un film românesc vechi. Mai exact o comedie cu Sebastian Pappaiani și Dem Rădulescu de pe vremea tinereții lor și de pe vremea colectivizării. Nu am mai râs așa de multă vreme la un film. Ca și subiect este “beton”, ca abordare este “o comedie politică”, dar care la vremea aceea nu era comedie ci un film cu un subiect extrem de serios. Normal că l-am văzut pe TVR Cultural (sau Internațional, nu mai știu, am dat întâmplător de el pe net). Trebuie să‑l vedeți… nu ați mai văzut voi așa ceva :)

Bialog on Facebook

De ieri avem pagină pe facebook. M-am gândit puțin mai mult dacă să fac sau nu, dar având în vedere că nu a durat mai mult de 10 minute până  m-am dezmeticit ce și cum, am zis că nu am nimic de pierdut cu ea. Luiza m-a încurajat mult și cred că știe muult mai multe ca mine despre promovarea pe net. Așa că suntem cu o păginuță numai bună de “plăcut” :)

Tot eu am mai trimis ieri și alatăieri mai multor persoane un link spre una dintre paginile care-mi plac cel mai mult pe facebook. Și anume pagina plimbăricilor. La cum vă cunosc s-ar încadra mulți acolo, pe pagina și forumul iubitorilor de călătorii, tocmai de aceea mi-am permis să recomand cu căldudă și această pagină.

Buun, deci, cine ne place? ;)

A fi sau a nu fi… diplomat?

Uneori cred că e bine să zic tot ce-mi vine la gură din simplul motiv că nu ajută la nimic atâta autocenzură doar că să nu judeci, ca să nu rănești, ca să nu semeni sămânță de scandal etc. Pur și simplu zici, le zici și treci mai departe. Și cred că în felul acesta chiar treci mai departe, adică vorba aia… nu întorci fila, chiar o rupi. Ce atâta diplomație !?!

Apoi îmi dau seama că poate, poate diplomația nu strică, NU strică, dar este deranjant că omul diplomat (care îl include pe cel inteligent, manierat, cult, deloc coleric) este de multe ori luat peste picior. Este luat așa pentru că “menajează”, pentru că a învățat el cândva că cel inteligent cedează primul și nu vrea să pună gaz pe focul unui scandal ce poate începe oricând. Dar, mă întreb, oare nu se va sătura cândva să tot aplaneze? Oare nu va inzbucni într-o zi ca o furtună venită din senin măturând tot în calea ei? Pentru că dacă se va întâmpla, se va duce naibii tot ce a “construit” până atunci.

Deci, cum se poate proceda corect? Sau mai bine zis există o rețetă pentru calea de mijloc? Hmmm, mă întreb adeasea.

Tot ce am putut gândi în această direcție până în acest moment este că (la fel ca oriunde) calea de mijloc este cea mai bună, ea menține echilibrul și așa destul de fragil al stărilor noastre, al trăirilor noastre și tot ce trebuie să facem e să apelăm la rațiune când suntem pe punctul de a avea astfel de porniri.

Consider că diplomația este bună în condițiile în care ai în față un anumit de gen de persoană cum ar fi de exemplu un om pe care nu îl cunoști de cand te știi, sau un superior ierarhic care nu va tolera decât bunul simț, sau chiar un prieten reținut pe care știi că poate anumite aspecte spuse numai de dragul de a fi spuse l-ar răni (nu mă refer aici la remarci de genul: te-ai machiat prea strident sau ai papucii nefăcuti, deși chiar și aici cred că ai putea uneori dacă este cazul să te abții).

Dar în același timp consider că diplomația nu este foarte bună de exemplu în relațiile cu cei foarte apropiați. Mi se pare că în acest caz este o formă de “momire” a relațiilor (dar e strict părerea mea). Nu văd de ce ai vrea să fii diplomat cu soțul/soția, el/ea trebuie să știe exact ce gândești în momentul în care gândești, în felul acela primitiv de moment (normal, nu când mai sunt alte 20 de persoane de față, doar între cei doi implicați), la fel în relația cu părinții și cu copiii.

Am întâlnit persoane care mi-au spus că diplomația este o formă plastică a minciunii, dar mie nu mi se pare chiar așa. Mi se pare că diplomația spune mari adevăruri dar nu într-un mod brutal, care mai ales din poziția persoanelor necunoscute poate apărea ca o răutate sau mai rău, ca o nesimțire: “cum ai întrăznit sa-mi spui asta?”, “ne tragem de șireturi? etc”. În familie de exemplu putem renunța la ea, că pe bune, chiar ne tragem de șireturi, le legăm, le dezlegăm, deci avem libertatea de mișcare și de a da cu vorbele în stânga și-n dreapa (normal că nici aici nu ne apucăm să ne jignim în cel mai mare hal, soțul, copilul , tata sau mama).

Un mare defect al celor care nu știu ce e aia diplomație (în orice situație) este că automat, (nu știu ce sistem le declanșează încredearea) tot ce spun ei e corect (din punctul lor de vedere). Că au dreptate în tot și toate și se miră, vai de mine, că au jignit și au dușmani peste noapte. Ideea este că te poți înșela, e omenesc, iar în acest caz diplomația te-ar ajuta mult, pentru că abordând un subiect mai pe ocolite, poti spune “cu pace” niște lucruri care dor, unor persoane pe care le-ai putea repezi și jigni dacă nu te controlezi. Paradoxal, dar nu găsec un foarte mare defect persoanelor care sunt tot timpul diplomate. Așa au ales ele, dar măcar nu jignesc și demostrează au fost bine educate, că au dramul acela de conștiință (mai) elevată în ele și nu spiritual de “tzatză” de la târg (și câte astfel de “doamne” cunosc…). Poate au ales diplomația chiar și în sânul familiei, zic că ar fi putut să nu, dar nu e ceva fundamental greșit.

În altă ordine de idei, eu una nu pot să zic tot ce-mi vine la gură, deși evident că îmi vine, dar mă gândesc că poate aș greși dacă aș face-o, aș greși față de mine și de cel din fața mea care poate ar merita-o cu vârf și îndesat. Dar, ar merita-o din punctul meu de vedere, poate din punctul lui de vedere eu nu aș fi decât o nesimțită. Deci?…

Invidie și naivitate

Faptul că sunt și că probabil o să mai rămân o naivă nu se datorează faptului că nu m-am maturizat destul ci faptului că pur și simplu nu pot simți anumite sentimente negative, absurd de negative. Nu pot, nu le înțeleg nici rostul și nici manifestarea. Dar este adevărat că am și suferit când ele s-au răsfrâns asupra mea venind evident din alte părți.

Acele părți mi-au făcut uneori momente nemeritate de viață amară (normal, eu am permis asta) dar nici măcar sub imperiul acestor stări negative, nu am putut rezona în ciudă cu invidia. Invidia, după mine este unul dintre cele mai urâte sentimente posibile. Iti este indusă (nimeni nu se naște invidios) de părinți în copilărie, care iți spun că Maricel e mai deștept ca tine sau că Maricica e mai manierată, iar tu ești o mica brută imbecilă. Dar pot să nu fie săracii părinți de vină și atunci intră în scena alt personaj care-ți dă lecții de “cum să fii invidios ca să răzbești în viață”, acest personaj este doamna învătătoare, care mereu va avea preferat un Costel sau un Gigel, uitând că o clasa are 20-30 de elevi. Apoi vine doamna sau domnul diriginte, diverse alte persoane care îți populează anturajul, prietenii mai vechi sau mai noi care vin cu materialul lor învățat și dau năvala în viața ta tocmai pe când caracterul începe să ți se formeze. Acestea fiind zise este aproape o realizare să constați că în decursul mai multor ani, tu nu ai devenit invidios. Dar… nu te bucura prea tare, căci dacă nu ai devenit invidios rapid o să fii catalogat că ai devenit și tu ceva… și anume naiv.

In 20 si ceva de ani, probabil puțini ca să pot să-mi dau la obiect cu părerea, am dat de la grădiniță până la școală, pe stradă, în tramvai și la locul de muncă de fel și fel de oameni. Cu unii m-am înțeles, cu alții am încercat, iar cu anumiți efectiv nu am putut comunica. Acești, anumiți anonimi, sunt în proporție de 99% invidioșii fără vindecare, cei care văd în orice altă vietate un pericol pentru propria ascensiune. Și dacă ar fi numai asta, adică numai faptul că văd și se înspăimântă, aproape că mi-ar fi milă de ei, dar nuuu, ei mai și acționează. Prin asta însemnând să facă viața de nesuportat pe toate căile posibile a celor pe care ei îi consideră (numai din motive de ei știute) major danger.

Trecând peste faptul ca acești oameni sunt până la urmă bolnavi și nu o știu, sau o știu dar nu se tratează (pentru că în fond noi ar trebui să ne tratăm că respirăm în jurul lor) ei mai sunt și o specie de studiat. Mi se pare până la urmă interesant de ce și mai ales cum pot aceștia să supraviețuiască în universal lor atât de strâmt. Trebuie să fie teribil să ai impresia că tu ești buricul pâmântului și numai tu dorești atenție și succes și să-i privești cu râcă pe toți ceilalți care-și duc viața liniștit (sau așa cum sunt ei înstare). Trebuie să doară maxim să vezi că și ceilalți au o viață bună (de cele mai multe ori mai bună, căci ei se ocupă și cu altceva decât cu studierea propriei valori și construirea cultului personalității), că și ceilalți supraviețuiesc, că și ei sunt dotați cu suflet și inteligență că și ei excelează, dar peste toate trebuie să fie horror să vezi că pe ei tu nu-i deranjezi așa cum te deranjează ei pe tine. A te simți ignorat, doare ca dracu.

Rezultă că invidia este un full life job. Dacă nu faceți parte din această categorie, atunci sunt sigură că ați privit în jurul vostru și ați recunoscut instant această anomalie. Și desigur ați putut vedea că în general invidioșii se pot caracteriza altfel:

  • nu au o viața particulară (spun mereu că ei au o carieră, dar de fapt nu au nici din aia)
  • sunt de cele mai multe ori solitari (ca cine sa stea în preajma lor? cine?)
  • nu au prieteni nici macar așa din aia cu care să vorbească din Paște in Crăciun (normal, doar nu au ei nevoie de prieteni, ce vrei să fie cumva mai buni ca ei? fugi de aici!), iar dacă au “prieteni” sunt din aia ca ei care se bârfesc când nu sunt de față, se înjunghie pe la spate… deci practic, oricum ai lua-o nu au prieteni.
  • iși fac greu sau deloc o familie (sunt imposibil de suportat pentru ceilalți, ce să mai zic să facă aștia un copil, pfff, vai de el săracu’ și vai de educația ce o va primi)
  • eșuează și în carieră pentru că își doresc totul pentru ei (niciodată de unul singur nu o să reușești în carieră, e nevoie să împarți ca să câștigi)
  • se bazează în orice eșec pe zicala “să moară și capra vecinului” (sau dacă se poate numai a vecinului și ei să danseze pe mormântul ei)
  • se justifică la infinit, dar numai pentru a fi aprobați  (încercați să dezaprobați unul din ăsta, bag mâna în foc că va ieși cu scandal, mare, deși uneori merită și numai pentru a râde puțin de ei, sarcastic? așșș)
  • nu au pasiuni (inafară de “eu sunt THE BEST” și tu ești “THE BEAST”)
  • sunt zgârciți, dar mereu vor atrage atenția asupra faptului că pe ei nu-i interesează banii (asta e chiar amuzant)
  • sunt lăudăroși, dar încearcă să-i facă pe ceilalți să îi laude, ei bagă doar fitiluri “subtile”
  • dacă te ajută, ține-te bine o să-ți amintească toată viață (chiar dacă poate nu le-ai cerut ajutorul sau dacă l-ai cerut ți s-a acordat când nu mai mai avut nevoie de el, dar ei te-au ajutat, ai înțeles?)
  • și evident sunt frustați (să-o zicem pe a’ dreaptă, nu le-a ieșit nimic, sau le-a ieșit de toată jena, călcând pe cadavre sau vânzându-și sufletele, dar se comportă foarte superiori, iar eu încă mai cred că o atitudine de superioritate nejustificată vine dintr-un mare complex de inferioritate)

Probabil dacă ați privit atent în jurul vostru,  și se întâmplă să mai fiți și într-un loc public, cu siguranță ați văzut câțiva din ăștia de care am vorbit eu acum. Nu vă vine să le rupeți o mână și să-i bateți cu ea undeva? :)

Da, revenind, eu sunt naiva, despre mine era vorba (nu strică puțin egocentrism acum, nu? ) și deși mai nimeni nu vede naivitatea ca pe o calitate, mie îmi vine să o adaug în CV, la capitolul “calități și aptitudini”, chiar dacă știu că absolut nimeni nu m-ar chema la un interviu. Și tocmai din cauza asta…