O banală declarație de iubire

Titlu: Declarație de iubire

Autor: Gabriel Liiceanu
Editura: Humanitas, București, 2006
Nr. pagini: 176
Nota: 10/10 (mă gândesc că nu trebuie să justific mereu acest 10)
Preț: 32 de lei pe librarultau.ro

Sunt departe de a fi un fan al domnului Gabriel Liiceanu, dar ar trebui totuși să-i recunosc niște merite. Primul dintre ele fiind acela că a fost un fin observator la fenomenului cultural românesc și mai apoi acela că a înțeles că existența unei filosofii românești o avem doar cu numele și ne explică și de ce (mai subtil, mai direct, depinde ce ochelari ai când citești).

Liiceanu nu este un filosof dar ESTE un scriitor talentat care a beneficat de statutul de discipol al marelui Constantin Noica. S-a format și dezvoltat într-o companie selectă alături de Andrei Pleșu și alți colegi erudiți de generație și peste toate a scris mult, pe înțelesul tuturor și ce este de admirat (după mine) a scris din suflet, nu a inventat concepte și nici nu a dat-o în metafizică, dar a scris curat, frumos și îmbietor. Mă poate judeca cine vrea pentru ceea ce am spus (mai ales cei care nu-l suferă), dar nu consider că ar trebui să-i luăm ce i se cuvine. Măcar ce i se cuvine.

După ce am citit acu’ mulți ani Ușa interzisă, o carte greoaie pentru orice vârstă, o carte pe care m-am chinuit să o termin (mai ales că o primisem), l-am abandonat total pe Liiceanu până anul trecut când am citit în câteva ore cu patimă Declarația de iubire, una dintre cele mai bune cărți ale lui (nu o spun doar eu ci și cei care le-au citit aproape pe toate). Pe lângă fapul că este o carte valoroasă care vorbește despre multe și necunoscute aspecte și personaje ale culturii române, cartea este fără doar și poate un manifest al spiritului cultural românesc.

Ea îți vorbește de Mihail Sebastian care “trăiește ca toți ai săi cu îngerul morții pe umăr”, dar în același timp te face să te întrebi “cum ai putea să măsori viața unui om fără măsura pe care ți-o dă propria viață?”.

Cartea te implică în moartea lu Cioran făcându-te să te minunezi la “cum poate arăta sfârșitul  unui om care toată viața lui a vorbit despre sfârșit”, dar fără să găsești un răspuns în moartea sa ci în viața sa fabuloasă. Te face să te duci sa-i vizitezi mansarda din Paris pe le l’Odeon, 21 și să nu uiți să visezi.

Îți înfățișează provocarea lui Noica, aceea de a vedea filosofia ca pe o “rugăciune pe care o murmuri toată viața”, dar și felul în care el și-a găsit rezolvarea provocărilor; nu și-a permis să piardă niciun “meci al vieții”, deoarece “putem pierde meciul într-un singur fel: nemaijucându-l”. Noica a fost un om frumos “posibilul început al istoriei filosofiei românești”.

Declarația de dragoste se îndreaptă spre Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, cei doi soți care au plătit scump iubirea de România și iubirea de adevăr. Cei care s-au făcut auziți la Europa Liberă, dar care au trait la Paris cu teama că nu vor fi liberi niciodată. Liiceanu îi respectă profund și condideră că “Fiecare om își alcătuiește în viață un edificiu afectiv. Măsura în care el este e data de consistența acestui edificiu, de mâna aceea de oameni – ei nu pot fi mulți. […] Dacă ura celorlalți – covârșitoare uneori ! – invidia lor, mârșăvia lor sunt neputincioase, este pentru că există câțiva oameni pe care îi iubim până la capăt”.

Nu întrebăm continuu alături de el: “câți dintre noi știm cu adevărat de la al câtelea pas al șurubului fibra morală plesnește în noi? Și la fel ca el, nu găsim niciun răspuns, tăcerea face să ne aplecăm capetele chiar dacă suntem doar noi cu cartea.

Apoi citind despre toate aceste dispariții de calibru ne dăm seama cu ușurință că “fieacare om înseamnă în viața noastră exact atât cât păstrăm din el după moartea lui”  și că “toate morțile neașteptate au ceva din aparența unei scamatorii”.

Și nu în ultimul rând avem o carte care ne vorbește despre carte, de fapt cred că toată povestea cu declarația de iubire , este o poveste despre o carte, despre cartea anonimă a tuturor timpurilor, cea prin care “stai de vorbă cu aproapele tău cum spune Noica sau cea în care nu ai văzut decât o scrisoare mai groasă scrisă unui prieten, sau cartea ca un lucru viu, cel mai viu. “Să vorbești despre o carte ca despre o ființă vie. Altminteri cum ai putea-o iubi? În fond gândiți-vă ce se întâmplă cu cărțile: le dorim, le avem, ne bucurăm de ele, ne plictisesc, le părăsim, le regăsim, ne pierdem în ele, le îngropăm numele în adâncul nostru, iar dacă e  nevoie le uităm. Nu așa arată toate iubirile noastre?”

3 comentarii pentru “O banală declarație de iubire

  1. mereu l-am perceput pe Liiceanu un tip subil si sensibil. Pe mine ma enerveaza ca de fiecare data cand l-am vazut pare mult prea plin de el…e cumva superficial. In carti e altfel…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*


Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.