Moartea la Veneția

Titlu: Moartea la Veneția

Autor: Thomas Mann
Traducere: A. Phillipide, A. Voinescu, L. Iliescu
Editura: Sfynx, 1991
Nr. Pagini: 104
Nota: 10/10 (simply beautiful)
Pret: 7 lei, anticariat Cluj

Ah… Thomas Mann…

Nu fac parte nici de această data dintre cei care l-au citit de Th. Mann cu abnegație și care știu pe de rost pasaje din Muntele Vrăjit sau Doctor Faustus, dar această povestire scurtă, Moartea la Veneția este fermecătoare. Este una dintre cele mai artistice povestiri pe care le-am citit.

Volumul în care este introdusă cuprinde 9 povestiri dar ea răsare între ele ca un mac roșu într-un lan de grâu. Povestea scriitorului Gustav Aschenbach, cel cotropit de dorința evadării este minunată. După îndelungi perioade de gândire alege să plece la Veneția (superbe descrieri). Ajungând acolo cu vaporul (care mereu mi s-a părut cel mai boem stil de a călători), Aschenbach îl întâlnește la hotelul în care se cazează pe El, un tânăr polonez cu trăsături deosebite (mi-l imaginam ca pe un Narcis exemplar), par blond cârlionțat, ochi albaștri limpezi, un tânăr fermecător, destul de copilandru, dar de o frumusete electrizantă. De pe margine m-am îndrăgostit și eu de el și cred că oricine ar face-o.

Bătrânul scriitor se îndrăgostește nebunește de băiat, este o dragoste tandră, dar chinuitoare pentru că de lângă tot greul sitației ei se mai lovesc și de bariera lingvistică. În plus tânărul polonez se află la Veneția cu familia sa protectoare. Scriitorul este pus în fața unei iubiri nemaiîntâlnite, o iubire pe care vrea din suflet să o respingă dar care pune stăpânire pe inima lui. Deși refuză sistematic să-și accepte sentimentele în primă instanță, întâlnirile zilnice cu chipul băiatului, care-l face să uite de tot și de toate îl transformă în tot ceea ce nu ar fi crezut că poate deveni.

El ignoră zvonurile conform cărora în Veneția se răspândește cu repeziciune o epidemie de holeră și pe când toată lumea se pregătește să își scurteze vacanța el este decis să mai rămână atâta timp cât mai poate beneficia de prezența băiatului cu chip de înger.

Chiar în ziua când băiatul pleacă înapoi în Polonia cu familia lui, Aschenbach se stinge pe plajă chinuit de inima frântă a iubirii neîmplinite, dar și de holera care-l ajunsese. Moartea făcuse o vizită la Veneția pentru un scriitor bătrân, dar nu înainte ca viața sa-i mai ofere ceva și anume o iubire târzie, totală și inedită, poate chiar iubirea pe care a așteptat-o toată viața.

Deși am citit această carte anul trecut, parcă nu am putut să cuprind în cuvinte până acum nimic din cea aș fi vrut să zic despre ea. Și totuși faptul că am văzut de foarte curând filmul A Single Man (în care am găsit similitudini surprinzătoare cu cartea) am zis că este momenul să o abordez cât de cât. O recomand din suflet, este o povestire scurtă dar foarte frumoasă, foarte sensibilă sau cel puțin așa am găsit-o eu.

Bialog Cafe (I)

Rubrică nouă de recomandări pentru voi, un slalom printre ce mai găsesc eu pe net (chestii vechi sau noi) și merită trimise mai departe.

Meniul de azi:

Aperitiv: pasaje fenomenale din muzica clasică, ascult aceste fragmente în fiecare zi în ultima săptămână și nu mă pot sătura.

Felul principal: Imi place din ce în ce mai mult Alice Năstase

Felul doi: Margo caută alternative. Nu-ți vine să îi urmezi exemplul?

Desertul: Trek Earth și alte minunate poze de peste tot de prin lumea asta mare și deosebit de frumoasă.

Paharul cu vin: un El iubește o Ea, într-o zi de luni. Te poti indragosti de o declarație de dragoste?

Va mai pot servi cu ceva? winking

Foto

Bârlogul lui Faust

Merg susținut la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj, de 3 ani de zile. Știu că ea se numește Lucian Blaga în cinstea marelui scriitor, știam povestea “exilării sale” la BCU după ce i s-a desfințat catedra de la Universitate, dar niciodată nu mă gândisem cu adevărat care a fost biroul său. De fapt mă gândeam că a fost o incăpere obisnuită care acum o fi ocupată de vreo secretară…

Reptet, merg de 3 ani, mă învârt prin Bibliotecă ca la mine acasă.. și totuși abia săptămâna trecută am zis: hai să cobor de la etajul 2 la etajul 1 prin cealaltă parte a scărilor, pe unde nu cobor de obicei (asta nu înseamnă că nu am mai coborât). Ei… la jumătarea lor (undeva pierdut între etajul 1 și 2) există o ușă mica parcă desprinsă din Alice în Țara Minunilor, pe care citesc cu litere mari “Bârlogul lui Faust”. Mă apropii și nu-mi vine a crede… văd numele lui Blaga și explicația: cum că în perioada imediat următoare destituirii de la Catedra de Filosofia Culturii, lui Blaga i se oferă un post mic la bibliotecă. Aici, pe acea ușă micuță intra marele (propiu+figurat) poet și filosof, să lucreze cât era ziua de lungă. Aici l-au vizitat foști studenți, aici este locul la care face referire în scrierile lui când vorbește de perioada bibliotecii și mai ales aici își scrie sârguincios traducerea la Faust (cea mai bună din literatura română). Aici, acolo… în Bârlogul lui Faust. N-au trecut decât 50 de ani de la moartea sa și probabil cam 60 de când cobora și urca și el scările prin același loc ca și mine.

Am găsit răspunsul și am tremurat puțin înaintea lui, acolo între “nebănuitele trepte”… chiar sub nasul meu, pe unde mă purtau mereu pașii fără să ridic puțin privirea. Nu știu dacă se poate intra acolo, dar mi-am imaginat un birou micuț și învechit (cum altfel poate fi un bârlog?).

Ușa aceea micuță, încăperea acea cu iz claustrofofic, mă fac să vă respect ceva mai mult domnule, Blaga!  Mă bucur că pașii mi-au fost “îndrumați” întracolo. A fost ceva magic.

Un subiect greu de digerat

Citeam cu ceva vreme in urmă la Tomata un articol despre sinucidere, articol care a creat la vremea lui multe controverse, doar toată lumea se pricepe și la asta, nu? Nu pretind că eu aș fi avut pe acolo o părere pertinentă, susțin chiar faptul că nu știu despre ce este vorba când aducem în discuție un subiect atât de delicat și de deranjant. Dar, citind “Pe culmile disperării” a lui Cioran, am găsit părerea lui și m-am cutrenurat la faptul că un băiat (practic) de 22-23 de ani, cât avea Cioran când a făcut însemnările reunite în acestă carte, a putut simți așa ceva:

Cîtă laşitate în concepţia celor care susţin că sinuciderea este o afirmaţie a vieţii! Pentru aşi scuza lipsa de îndrăzneală, inventează diverse motive sau elemente care să le scuze neputinţa. În realitate, nu există voinţă sau hotărîre raţională de a te sinucide, ci numai determinante organice, intime, care predestinează la sinucidere.

Sinucigaşii simt o pornire patologică înspre moarte, pe care, deşi îi rezistă conştient, ei no pot totuşi suprima. Viaţa din ei a ajuns la un astfel de dezechilibru, încît nici un motiv de ordin raţional no mai poate consolida. Nu există sinucideri din hotărîri raţionale, rezultate din reflexii asupra inutilităţii lumii sau asupra neantului acestei vieţi. Iar cînd ni se opune cazul acelor înţelepţi antici ce se sinucideau în singurătate, eu voi răspunde că sinuciderea lor era posibilă numai prin faptul că au lichidat viaţa din ei, că au distrus orice pîlpîire de viaţă, orice bucurie a existenţei şi orice fel de tentaţie. A gîndi mult asupra morţii sau asupra altor probleme periculoase este desigur a da o lovitură mai mult sau mai puţin mortală vieţii, dar nu este mai puţin adevărat că acea viaţă, acel corp în care se frămîntă astfel de probleme trebuie să fi fost anterior afectat pentru a permite astfel de gînduri. Nimeni nu se sinucide din cauza unor întîmplări exterioare, ci din cauza dezechilibrului său interior şi organic. Aceleaşi condiţii exterioare defavorabile pe unii îi lasă indiferenţi, pe alţii îi afectează, pentru ca pe alţii săi aducă la sinucidere. Pentru a ajunge la ideea obsedantă a sinuciderii trebuie atîta frămîntare lăuntrică, atît chin şi o spargere atît de puternică a barierelor interioare, încît din viaţă să nu mai rămînă decît o ameţeală catastrofală, un vîrtej dramatic şi o agitaţie stranie. Cum o să fie sinuciderea o afirmaţie a vieţii? Se spune: te sinucizi, fiindcă viaţa ţia provocat decepţii. Ca atare ai dorito, ai aşteptat ceva de la ea, dar ea nu ţia putut da. Ce dialectică falsă! Ca şi cum acel ce se sinucide nar fi trăit înainte de a muri, nar fi avut ambiţii, speranţe, dureri sau deznădejdi. În sinucidere, faptul important este că nu mai poţi trăi, care nu rezultă dintrun capriciu, ci din cea mai groaznică tragedie interioară. Şi a nu mai putea trăi este a afirma viaţa? Orice sinucidere, din moment ce e sinucidere, e impresionantă. Mă mir cum oamenii mai caută motive şi cauze pentru a ierarhiza sinuciderea sau pentru ai căuta diverse feluri de justificări, cînd no depreciază. Nu pot concepe o problemă mai imbecilă decît aceea care sar ocupa cu ierarhia sinuciderilor, care sar referi la sinuciderile din cauză înaltă sau la cele din cauză vulgară etc.… Oare faptul de aţi lua viaţa nu este el atît de impresionant încît orice căutare de motive pare meschină? Am cel mai mare dispreţ pentru acei care rîd de sinuciderile din iubire, deoarece aceştia nu înţeleg că o iubire ce nu se poate realiza este pentru cel ce iubeşte o anulare a fiinţei lui, o pierdere totală de sens, o imposibilitate de fiinţare. Cînd iubeşti cu întreg conţinutul fiinţei tale, cu totalitatea existenţei tale subiective, o nesatisfacere a acestei iubiri nu poate aduce decît prăbuşirea întregii tale fiinţe. Marile pasiuni, cînd nu se pot realiza, duc mai repede la moarte decît marile deficienţe. Căci în marile deficienţe te consumi întro agonie treptată, pe cînd în marile pasiuni contrariate te stingi ca un fulger. Nam admiraţie decît pentru două categorii de oameni: pentru acei care pot oricînd înnebuni şi pentru acei care în fiecare clipă se pot sinucide. Numai aceştia mă impresionează, fiindcă numai în ei clocotesc mari pasiuni şi se dezvoltă mari transfigurări. Acei care trăiesc viaţa pozitiv, cu siguranţa fiecărei clipe, încîntaţi de trecut, prezent şi viitor, nau decît stima mea. Singuri aceia care în fiecare moment iau contact dramatic cu realităţile ultime mă zguduie pînă dincolo de orice rezistenţă.

De ce nu mă sinucid? Fiindcă mie mie scîrbă atît de moarte, cît şi de viaţă. Sînt un om care ar trebui aruncat undeva, întrun cazan cu flăcări. Nu pricep absolut deloc ceo fi cu mine în acest univers. Simt în acest moment o necesitate de a striga, de a scoate un urlet care să îngrozească întreaga lume, să facă pe toţi să tremure, să plesnească întro nebunie de groază.

Un an bun

  • Titlu: Un an bun

Autor: Peter Mayle
Traducere: Alexandra Popescu
Editura: Rao, București, 2008
Nr. pagini: 256
Notă: 8.50/10 (dacă nu sunteți amatorii acestui gen de scriere s-ar putea să vă plictisească)
Preț:  22.99 pe librariaonline.ro

Două au fost motivele pentru care mi-am dorit să citesc cartea lui Peter Mayle: primul a fost Provence-ul și al doilea ecranizarea cu Russell Crowe la care nu m-am uitat nici până în ziua de azi.

Povestea extrem de simpluță dar savuroasă a londonezului Max Skinner se trasnformă cu fiecare pagină într-o epopee a schimbării stilului de viață și într-o poveste de dragoste dintre un om și o anumită regiune geografică (autorul o va dezvolta in următoarele romane). Ca să rezumăm am putea spune cam așa: un bancher londonez, total nemulțumit de viața sa primește o scrisoare prin care este anunțat că unchiul său din Provence a murit și el este singurul moștenitor. Se hotărăște să plece imediat în Franța să revadă locurile în care și-a petrecut unele veri ale copilăriei, dar ce descoperă acolo îi schimbă viață pentru totdeauna. Max, nu este lămurit cum stau lucrurile cu domeniul pe care l-a moștenit și cu vinul produs pe pământurile sale. De altfel nu este hotărât nici dacă va rămâne sau nu în Franța, (deși nu prea mai are la ce să se întoarcă în Anglia),dar oricum când calcă pe teritoriul francez nu-și imaginează că totul va lua o turnură cu iz de aventură.

La scurt timp după ce ajunge în Franța și devine proprietar apare pe neașteptate o americancă care se pare că este fiica nelegitima a unchiului proaspăt decedat, care după legea franceză ar fi moșteanitoare de drept a domeniului. Și de aici o întreagă serie de alte complicații interesante care-i întăresc englezului Max convingerea că viața este și despre altceva înafară de un job de 24 de ore, mașini luxoase și vile in centrul Londrei.

Ce mi-a plăcut cel mai mult la acestă carte sunt pașii pe care un om îi poate parcurge molcom, pentru a schimba totul în viața sa și pentru a câștiga liniștea sufletului departe de ceea ce considera a fi unica rețetă de “a trăi”.

Descierile sunt minunate, te liniștești între paginile cărții, te delectezi și pe când să cazi în reverie, autorul te pune pe treabă, te trimite pe la avocați, te pune să te îndrăgostești de locuri și oameni și practic te face să te acomodezi cu Provence-ul în același ritm cu personajul central al cărții.

La final tot ce-ți dorești este o călătorie în sudul Franței (da, exact ce-mi lipsea). Eu am văzut numai soare până am terminat cartea (se termină repede din păcate, că e ușurică). Am simțit numai căldură, de la copertă și până la cele mai mici detalii, cartea emană o căldură de primavăra veșnică în care ai vrea să te pierzi și să trăiești mereu.

Le fabuleux destin d’Amelie Poulain

Amelie! Mi-e dor de Paris! Iar!

Am văzut Amelie atunci când a apărut, dar peste ani mi-am dat seama că nu mai rețin multe din el, înafară de faptul că mi-a plăcut. Așa că am vrut să-l revăd și să mă bucur de el acum, când am văzut Parisul odată.

A fost minunat, minunat să revăd Montmartre, Sacre Coeur și chiar și metroul din Paris și mi s-a făcut așa un dor fără margini de parcă m-am născut acolo și am fost smulsă cu brutalitate din leagăn. Mi-am construit propria poveste pe lângă film și mi-am dat seama (cam mult mi-luat!) că odată ce vezi Parisul nu-l mai poți uita niciodată.

Dacă revedeam Amelie cu puțin înainte de vizita fulger la Paris cu siguranță nu uitam de cafeneaua in care s-a filmat. Cafe des 2 Moulins este chiar in iubitul meu Montmartre și la cât ne-am plimbat pe acolo sigur am trecut de câteva ori pe lângă ea fără să știm ce trebuie să știm, altfel nu ratam așa ceva.

Revenind la film, pentru cine nu l-am văzut sau l-a văzut cu mult timp în urmă, ca mine: trebuie văzut și revăzut. E o poveste extraordinar de frumoasă, despre sensul vieții și despre puterea de a-l influența, despre ce poți face pentru ceilalți și ce pot face ei pentru tine. E o lecție de trait și iubit și eventual este o lecție de murit (o găsești printre celelalte).

Din Amelie ne-au rămas și multe replici memorabile la care îți vine să revii mereu, pentru că este multă înțelepciune în spatele lor:

„Ma petite Amélie, vous n’avez pas des os en verre. Vous pouvez vous cogner à la vraie vie. Si vous laissez passer cette chance, alors avec le temps, c’est votre coeur qui va devenir aussi sec et cassant que mon squelette. Alors, allez-y, nom d’un chien!” (l’homme de verre)

„Les jours, les mois, puis les années passent. Le monde extérieur paraît si mort qu’Amélie préfère rêver sa vie en attendant d’avoir l’âge de partir.” (narrateur)

Da, un film deosebit! E cineva care nu l-a văzut?

Get happy or die tryin’

Astăzi, teoretic se ştiu foarte multe despre natura fericirii, însă aceste cunoştinţe rămân inaccesibile marelui public. Poate tocmai de aceea tot ceea ce se învârte în jurul noţiunii de fericire suferă în continuare mari modificări. Deşi pare o noţiune măruntă, fericirea rămâne plină de sens, iar noi oamenii dorim mereu să mergem în căutarea ei, chiar dacă viaţa ne va demonstra în repetate rânduri că uneori o putem întâlni fără să o căutăm prea mult. Revenim mereu la clişee sau alte forme de definire plastică, însă oricum i-am spune ea rămâne mereu o singură clipă. Liviu Rebreanu spune că deşi poate părea foarte puţin o clipă, „mai multă nu ar nu ar îndura firea omului care deseori într-o viaţă de mai mulţi ani nu are poate norocul să întâlnească nici clipa nici să se apropie de ea.”

Voltaire scria cum că mulţi oameni caută fericirea aşa cum beţivul îşi caută casa—ştiu că există dar nu o pot găsi. Se pare că în goana după fericire ne suntem nouă înşine obstacol, ce destin teribil poate avea ființa umană !

În cei patru ani de facultate și mai apoi pe parcursul masteratului, domeniul etic în general şi al fericirii în special m-au preocupat în cea mai mare parte. Departe de a fi o obsesie s-a transformat într-o continuă căutare a răspunsurilor care nu mă lasau să dorm. Poate că nu le-am găsit şi se prea poate să nu le găsească nimeni  niciodată, însă tratând cu seriozitate un subiect care ne poate face mai buni nu mi s-a părut că a fost în zadar acea încercare. Dupa cei cinci ani, am abandonat subiectul pentru că așa cum nu mi-l puteam imagina pe Cioran murind (el vorbind de moarte tot timpul), tot așa nu mă vedeam pe mine fericită (căutând mereu să vorbesc despre fericire). Devenise obositor, iar abordarea atât de generală nu îmi crea niciun confort în studiu.

Pe de-o parte îmi pare rău că am lăsat domeniul să devină doar un folder pe calculatorul meu pentru că „în căutatrea fericirii” mi-au căzut în mănă cărţi despre care chiar pot să spun că m-au încântat şi ajutat, mă refer la „Formula Fericirii” a lui Klein, „Etica lui Epicur” de Vlăduţescu şi deşi nu la prima întâlnire a fost o plăcere să revăd destul de des „Din vieţile şi doctrinele Filosofilor” a „cârcotaşului cinic” Diogenes Laertios.

Acestea fiind spuse, mi s-a părut mereu esenţial să vorbesc despre fericire în relaţie cu cei care si-au dedicat viaţa pentru a o studia, care au construit adevărate sisteme filosofice avînd-o ca temei. Oricum ecourile a ceea ce credeau anticii despre fericire se aud până în zilele noastre, fără interesul lor de atunci astăzi descopririle neuropsihologiei nu au fi avut pe ce să se bazeze. Deşi la vremea respectivă puteau părea pure speculaţii, cercetările contemporane demonstrează cât adevăr cuprindeau ideile lui Aristotel sau Epicur.

Să-ți pui problema fericirii nu este deloc o treabă ușoară, să-ți pui mereu întrebări despre ce este acestă stare, cum se poate obține, dacă există cu adevărat sau dacă este doar o altă creație unamă, căutarea fericirii ca și concept este la fel de anevoioasă ca și căutarea ei ca stare, ca trăire interioară și exerioară, dar încă mai cred că este singura în căutarea căreia poți să mergi toată viață.