Cum e să fii boboc

După cum știm a început anul universitar. De ieri am luat și eu din nou drumul școlii mai energic (că noi am început de fapt de la 1 septembrie). Cred că finally acesta e ultimul an din cei 20 de care se pare că “mi-am făcut parte”. Nu asta e ideea, ci faptul că mergând alene pe stradă am observat cât de animat e Clujul din nou, cât de colorat și mai ales cât de “studențesc”. Pe cuvânt de cercetaș că dacă nu avem de mers la un seminar doctoral în altă parte decât la Universitate m-aș fi așezat frumos pe treptele de la sediul central de pe Kogălniceanu și aș fi urămărit forfota, poate aș fi fotografiat-o ca să v-o arat și vouă.
 
Cel mai mult din tot acest nou tablou vechi, de început de toamnă mă distrează bobocii, îi vezi și îi simți de la o poștă, sunt chiar de toate felurile, din aceeia cu inocență în priviri (încă) și cu o vestimentație de liceu (încă), din aceeia care par că ei puseseră coada la prună (doar acum sunt studenți, “ce pana mea”), din aceLEA cu colanți în toate culorile și eșarfe la gât mai multe decât necesarul, din aceLEA cu ochelari de aviator chiar dacă afară plouă, din aceeia care încă nu sunt studenți pe de-a-ntregul dar care știu ei acolo în sufletul lor că anii ce vor urma vor fi super cool. Mi-a venit să râd așa de tare azi pe stradă… dar brusc mi-am amintit de mine… pe vremea când eram boboacă (ce-i drept fără ochelari de aviator și fără colanți sau eșarfe pentru că nu erau la modă sau nu știam eu, dar cu gândurile alea de super cool acolo în suflet).
 
Nu o să uit în veci cum am mers fain frumos la Deschirea anului Universitar prima și singura dată din acești prea mulți ani universitari, cocoțată pe niște tocuri (nu știu ce o fi fost în capul meu), cu o pereche de pantaloni negri, cam ca la BAC adică, cu o poșetă imensă și cu hârtii de zici că drept atunci urma să ne țină cineva un curs la care noi trebuia să scriem. Eram așa de buimacă, dar eram și foarte cu capul pe sus, asta ca să nu zic cu nasul, pentru că cu nasul nu eram :D M-am dezumflat în două zile, sau hai fie, poate mai mult, dar a doua săptămână de studenție sigur m-a găsit dezumflată :))
 
Nu au trecut de atunci decât vreo 7 ani, dar azi m-am întors iar la statutul de boboacă și am încercat să-i înțeleg pe toți cei pe lângă care treceam, m-am gândit puțin la visele lor (sper ca unii să fi venit aici cu un bagaj de vise), m-am gândit la viețile lor (ce turnuri vor lua aici, de acum încolo?), m-am găndit până la urmă la viața mea… ce turmură a luat de când am fost boboacă și până acum? cum stau cu visele?…căci eu mersesem cu bagajul..hmmm….
 
Baftă celor care acum încep, curaj celor care acum termină, sau sunt pe cale de a o face, pentru că în ambele cazuri e nevoie de un strop de nebunie ca să poți merge mai departe. Bobocii o au, noi ceilalți putem lucra la asta :)

Bialog în sos Tomat :)

Duminică dimineața tot în Timișoara, m-am trezit cu ploaia bătând în geam, dar era o ploaie din aceea ca în Montpellier când s-a inundat intrarea în cămin, adică ploua de rupea. Vorbisem cu Andreea aka Tomata cu scufiță :) să ne bem cafeaua/ceaiul împreună în acea dimineață, dar până la urmă, din motive ce nu au ținut neaparat de ce am vrut noi nu ne-am putut întâlni chiar așa de dimineață și am amânat până pe la 11:30 când gașca mea a mers la masă.
 
Tot la Starbucks și tot cu un Caramel Machiato în față am cunoscut-o și pe Tomata cea simpatică. Din momentul în care a intrat în cafenea am știut că e ea chiar dacă nu o mai văzusem niciodată. Așa cum m-am așteptat Andreea e de acolo de lângă inima mea, ne-am potrivit din prima în tot ce am vorbit și cred că și în tot ce am simțit. Pe mine încă mă miră faptul că două persoane care nu se cunosc pot rezona atât de bine… mă bucur că e așa, dar în continuare mă mir și mă mir. Totul a curs, iar noi așa de prinse am fost în discuție că am și uitat să facem o poză împreună, deși eu venisem cu aparatul în geantă. Cum ea venise cu Cezar, avea cine ne face o poză, dar nu am făcut… :( M-am despărțit de ei după mai bine de două ceasuri cu ideea de a veni ei la Cluj cât mai curând ceea ce eu chiar sper să se întâmple. Mă bucur că am reușit să ne vedem și să ne cunoaștem, să ieșim așa puțin din spatele blogului…
Andreea, abia aștept să te mai văd și să mai stăm de vorbă, mai aveam atâtea să îți spun și așa de repede a trecut timpul :*
 
Ploaia nu se oprise, mi se făcuse și mie foame și chiar nu doream să plec din Timișoara fără să mănânc o shaorma, cum numai la TM găsesc. Pentru asta am mers din nou în Complex și mi-am luat cea mai mare shaorma pe care am găsit-o. Și așa din păcate a trebuit să plecăm pentru că se făcuse prea repede ora 4, iar aceste zile au fost pur și simplu prea scurte…
 
Din păcate am condus mai mult de jumătate de drum tot pe o ploaie torențială care m-a obosit groaznic și ne-a făcut să mergem cu viteza melcului (alții se opriseră, dar eu Batman, Batman, de nebună). Oricum am ajuns la Cluj în jur de ora 23, frânți și “ploauți”, iar eu dezolată că la Cluj e mult mai frig ca și la Timișoara…
 
Probabil o nouă rundă de Timișoara la anu’, dar cine poate ști exact? :D

Amalgam de Timișoara

Plănuiam plecarea la Timișoara de prin vară așa și am făcut-o doar atunci când ne-am sincronizat cu prietenii din Banat căci doream oarecum să-i vizităm pe toți. Oricum cu Mana nu mi-a ieșit :( dar și așa am simțit că să mai fi stat o săptămână în TM și tot nu era suficient. Pe bune, chiar mă gândesc uneori de ce oare nu stăm noi în Timișoara, e așa de aproape de Ineu… și e chiar imposibil să nu vezi pe cineva din Ineu pur și simplu pe stradă…
 
Vineri seara am ajuns târziu, pe la 9 și ceva, deci ziua zero era ca și gata. Ne-am culcat noi pe la 2 daaaar oricum…
 
Sâmbătă după niște ouă delicioase făcute de Bogdan am luat drumul mall-ului unde aveam stabilită o întâlnire cu Ana și Luana la Starbucks. Știam undeva acolo în inima mea că va fi un Caramel Machiato băut într-o companie foarte plăcută. Pe Ana-Maria am cunoscut-o pe blogul ei Amalgam de gânduri, o citeam de aproape un an și jumătate și îmi plăcea caracterul ei. Așa că i-am trimis un mail în care i-am zis că aș vrea să o cunosc și personal. Lucru care s-a întâmplat când am stat două ceasuri de vorbă și eu nici nu am realizat că ai mei terminaseră filmul și ar fi fost propice să ne terminăm și noi vorbele. Eh… să le terminăm e un fel de a spune căci era evident că puteam sta de vorbă câteva zile. Ana este înainte de toate un om foarte interesant, o femeie curoajosă, directă, dar foarte caldă în același timp… de Luana ce să mai spun, un copil adorabil, dacă am fi fost de aceeași vârstă (psihic probabil că suntem) am fi fost cele mai bune prietene, oricum cred că ne-am împrietenit deja, mai avem nevoie doar de alte câteva întâlniri ca să ne scoatem amândouă păpușile. Fetelor, vă pup, sunteți grozave și mă bucur enorm că ne-am văzut :*
 
 
După întălnirea de mall, am mers să păpăm la Camelot, acolo unde cică porțiile sunt de un kg de mâncare pe persoană. Nu am stat să cântăresc dar de săturat m-am săturat cât pentru două zile. Unde mai pui că înainte de platoul de 2 persoane (din care am mâncat 4) ne-au adus și pâine prăjită cu unsoare… pfff… mă tot gândeam că dacă m-ar fi văzut mami, mi-am fi zis vreo două, asta pentru că la Ineu nimeni nici nu mă mai îmbie cu așa că doar nu am mancat unsoare de 10 ani :)) După acest adevărat festin am dat o tură prin complex ca să nu plesnim de cât de sătui eram…
 
Apoi a cam venit ploaia…. și eu care mai doream să mai mergem pe la o terasă, să mai mâncâm o înghețată de fistic… Noh, oricum mai aveam de mers la Adina. După noaptea petrecută la Gabi și la Bogdan, am zis că poate o petrecem la Adina pe următoarea, dar planurile ei nu se potriviră cu cele ale lui Clau și astfel că la ea nu ne-am luat decât porția de râs frenetic și felia de tort surpriză primit de ziua ei și am plecat cu Gabi și Bogdan la Scârț, un loc care mie personal mi-a plăcut tare mult. E un local care îmbină teatrul cu un loc plăcut de petrecut o seară între prieteni. Noi am stat la un ceai verde (la halbă) căci teatru nu era decât duminică și ne-am luat la răsfoit câteva cărți din biblioteca care o aveau acolo. Conceptul e foarte fain.
 
O fi fost el miezul nopții dar niște baghete cu usturoi ar fi mers, așa că ne-am dus într-un loc deschis non stop unde se vindeau astfel de baghete cu un sos foarte bun și le-am luat la pachet să le mâncăm acasă în timp ce vorbim despre ce facem de Revelion… și așa din nou ne-am culcat la 2.
 
Urmează ziua de duminică într-o postare viitoare :)

Colectează selectiv

În străinătate se colectează selectiv, asta e clar, e cert și știu pentru că am văzut în Franța și mai știu pentru că a colecta selectiv pare a fi o trăsătură a oamenilor din altă parte, nu a noastră din păcate.
 
Am văzut prin Cluj containere pentru colectarea selectivă, ba mai mult am văzut și în Polus și chiar am zis că nu mă costă nimic să arunc hârtia la hârtie, plasticul la plastic și așa mai departe, dar mi-am dat seama că o făceam în zadar pentru că acolo unde trebuia să fie doar hârtie, sau doar plastic erau de toate, frate… Deci, românii se pare că nu au înțeles chiar nimic din asta cu colectatul, probabil pentru că ei încă sunt la momentul în care dacă aruncă ceva la tomberon și nu pe jos încă o consideră o fată bună și nu un lucru de bun șimț. Mă rog… ideea e că dacă puteam colecta selectiv, de ce să nu o facem. De ce?
 
Cineva a făcut o campanie, există o inițiativă Colectează Selectiv despre care eu am auzit de la Tomata și mi se pare o idee bună. Oameni buni, ce-ar fi să ne schimbăm concepția despre aruncatul gunoiului?
 
Așa NU
 

Alabama Song

Titlu: Alabama Song

Autor: Gilles Leroy
Editura: Pro Editura, 2008
Traducerea: Nicolae Constantinescu
Nr. pag: 284
Preț: 5 lei la Târgul de carte Gaudeamus

Când am citit Alabama Song am trăit strania senzație că această carte nu are nici cap și nici coadă, dar interesant e faptul că are un miez, are un fir ce leagă între ele mai multe perioade de timp și mai multe întâmplări din viața unor oameni; celebri, aveam să aflu câteva pagini mai încolo.
 
Se spune că acest roman este de fapt biografia Zeldei Fitzgerald, soția “marelui” Scott Fitzgerald, autorul celebrului roman Marele Gatsby. Zelda Fitzgerald este înainte de toate un personaj nebunesc, iar mai apoi o făptură reală cu adevărat interesantă. Nici nu știi unde se termină persoana și începe personajul. În esență cartea face parte din acele romane în care “orice legătură cu realitate este pur întâmplăroare”, dar în mod cert cartea e o autentică biografie narată la persoana I, ceea ce face să-i sporească farmecul și autenticitatea.
 
Viața Zeldei, așa cum apare ea aici este viața unei denaturate din anii ’20 care dacă nu cumva suferea de sindromul persecuției, cu siguranță că a fost teribil de nefericită și i s-au făcut crunte nedreptăți. Această viață zbuciumată și trăită la o intensitate distructivă, a făcut din Zelda un martir pe altarul existenței în acele timpuri și în aceeași măsură și un erou ieșit din tipare.
 
Din toată acestă poveste tumultoasă, cel mai prost a ieșit chiar Scott Fitzgerald, care nu doar este acuzat că i-a furat Zeldei munca, că i-a însușit romanele ci ca a și distrus viața acestei femei printr-un comportament extrem de violent și de fixist. Autorul american este învinuit în acest roman că și-ar fi închis soția într-un spital de boli mintale și apoi ar fi înselat-o cu bărbați din anturajul lor, că i-ar fi atribuit Zeldei toată nefericirea lui și toată neșansa și peste asta toată tragedia lor ca și cuplu. Cei doi soți au fost considerați ani la rând cel mai celebru cuplu de scriitori americani, dar o altă mare perioadă au fost considerați și cei mai controversați și discreditați.
 
Această carte este cu siguranță una dintre cele mai ciudate cărți pe care le-am citit, o carte în care nu știai ce este real și ce e fantezie, o carte în care nu se putea discerne exact binele de rău, nu știai cine, ce și-a făcut cu mâna lui și ce răni i-au provocat ceilalți. Este o carte în care am crezut că se urmărește reabilitarea unui personaj, dar am constatat că s-a urmărit de fapt discreditarea altuia. Și am mai înțeles că atunci când cineva vrea să-și distrugă viața cu orice preț, va reuși, iar dacă vrea să tragă și pe altcineva în această distrugere va reuși și asta. Zelda a reușit, iar ea și Scott par a se fi meritat din plin unul pe celălalt.

Dreaming at Bora Bora

Duminică seara m-am uitat din întâmplare pe pozele cuiva (pierdeam vremea pe Picasa adică). Se făcea că printre altele ajunseseră respectivii în Bora Bora și am pus câteva poze de acolo. Am mai auzit de Bora Bora și de “raiul” acela de la un fost coleg de serviciu care a venit fascinat într-o zi la mine (știindu-mă nebuna cu visele de călătorii în cap) și mi-a zis că odată și odată va merge și el acolo cu soția… (good luck m-a gândit). Urmărind pozele mi-am amintit de Horia și de dorința lui, nu l-am mai văzut de un secol și nu am putut să nu mă întreb dacă o fi ajuns până la urmă în Bora Bora. Sper din suflet că da… și dacă nu, mă rog să i se îndeplinească dorința.
 
Eu nu m-am gândit niciodată pe bune că aș putea merge acolo. Mi se pare ceva SF oricum (e exact în mijlocul Pacificului, așa să vă imaginați) și de-ar fi să mi se întâmple cândva aș lua-o exact așa cum ar fi, o minune adică. Dar, s-a întâmplat că după gândurile de duminică seară să visez că am ajuns acolo cu Clau cu tot, evident, cu ceva prieteni prin preajmă, dar și vinovată că mă lăfăiam într-un bungalow care nici nu știam cât costă (ca să vezi ce sentimente de culpabilitate pe mine în timp ce înotam cu delfinii), oricum în visele mele peisajul arăta cam așa:
 
 
 
A fost fără dubiu unul dintre cele mai faine vise de anul acesta, după ce m-am trezit chiar m-am gândit că dacă aș putea m-aș seta să visezi în fiecare noapte că sunt plecată pe undeva, normal în fiecare noapte în altă parte :))
 
P.S. Probabil am reușit cumva să mă destresez și uite cu ce vis drăguț m-am procopsit :))))
 

Cât de greu e să-ți "pui cablu" TV

Cred că ăștia care oferă “sevicii” TV, mă refer desigur la Digi, Dolce, Boom și alții de acest gen, au impresia (și 100% că nu greșesc prea mult) că oamenii sunt MORȚI fără televiziune acasă, că nu știu face altceva și nici nu fac decât să stea cu ochii la ecran toată ziua. Tocmai de aceea, chiar dacă ei sunt prestatori de servicii, se comportă ca niște burice ale pământului și așteaptă ca omul să meargă să se roage de ei să vină, frumos, așa cam pe când au ei timp să-i “lege” la preaslăvitul cablu care să le furnizeze doza zilnică de “prostie”. Această dependență a omului față de TV a făcut ca cei care ar trebui să te roage frumos să le devii client să se comporte cu tine (om care poate vrei să mai vezi la TV o gală de patinaj, un concurs de atletism, un meci de tenis, poate un eveniment gen Eurovision, Oscar etc), indecent, să te facă să te milogești și să tot mergi pe la sediile lor doar, doar într-o zi vor avea echipament/instalatori/chef să vină să-ți facă un serviciu pe care tu îl plătești lunar…. Deci cum ar veni, clientul trebuie să meargă și să se roage să le plătească o sumă lună de lună. Toate astea din seria “s-a întâlnit hoțu’ cu prostul”.
 
Nouă ne-a expirat abomanetul la Boom cam de 3 săptămâni, zic cam pentru că nici nu știm exact ziua din care nu mai avem cablu (deci cam așa de des ne uităm noi la TV). Pentru că nu am mai vrut să continuăm cu ei (au scos Eurosportul fără să ne zică, au scos toate posturile TV din familia PRO din nou, fără să anunțe și peste toate aveau și prețuri ridicate) ne-am hotărât să ne mutăm la alții. Cu Digi am avut exact experiența povestită mai sus, adică, atâta nesimțire nu am mai pomenit, cu Dolce nu am încercat-o pentru că pe site-ul lor au pachete doar pentru clienții Romtelecom sau cel puțin pentru cei care au barem net de la ei. Deci total aiurea, pentru că nu avem chef și nici nu are rost să ne facem abonament la fix sau să ne schimbăm abonamentul la net pentru ca să dețină ei monopolul. Apoi am auzit de cei de la AKTA, azi a venit un domn care rapid ne-a zis că el nu are loc pe bloc (unde să pună el antena?) și a plecat la fel cum a venit… dezinteres și lene exagerată (părerea mea, Clau zice că exagerez eu, dar mă rog). În acest caz mă văd în situația de a vă întreba: cu ce cablu să “ne legăm la cap pe viitor”?
 
Dacă ar fi strict după ce cred eu în momentul acesta, aș renunța la TV forever, dar vorba lu’ mami: “cum să stați fără TV?”. Ei… uite așa… solemn spun că nu mă rog de nimeni ca să-mi ia banii, dacă ar fi gratis ar merita poate, dar așa… no way. Deci, primii pe care îi găsesc deschisi spre o colaborare imediată și fără ifosele gen “noi avem clienți destui” vor fi noii mei furnizori de “tembeliziune”. Până atunci, purici :)