Fugim de timp, fugim mai ales de timpul care trece. Fugim însă uneori și de timpul care are să vină din simpul motiv că suntem conștienți că odată venit va trece și acela.
Mi-am adus niște pietre din Grecia. Le-am cules în ultima zi când am realizat brusc că nu există scoici. Le-am pus pe o tăviță aici în cameră. Nu, nu au sunetul mării. Și dacă l-ar avea, ce? Aș mai aveau eu timp să-l ascult azi sau zilele următoare?
Paradoxal, fugim de timpul care trece și ne refugiem în melancolie. Încep să regăsec bizar acest lucru. Melancolia în cantități mari nu e normală, nostalgia nu e un cântec dulce care ne îmbie la visare ci o realitate crudă a faptului că am pierdut ceva.
Fug de timp, de cel care a trecut și cu atât mai mult de cel care are să vină. Și nu-mi explic de ce… pentru că nu rezolv nimic cu asta. Nici măcar nu mă pot ascunde.