Pe insulă

De la Igoumenitsa și până la Kerkyra (Corfu Town) am făcut cu feribotul cam o oră jumate, iar în condițiile în care am prins chiar a doua cursă pe ziua respectivă am ajuns pe insulă destul de devreme. Primul impact cu insula a fost un WOW mare pentru că din larg am văzut coasta străjuită de o fortăreața ce dădea o patină antică locului. Dar, doar o dădea, pentru că peste drum stăteau parcate fain frumos mai multe vase de croazieră care mie mi-au luat ochii (se știe că eu tare aș mai pleca într-o croazieră) și care ne-au urat bun venit într-un loc care evident împletea vechiul cu noul într-un fel fericit pentru orice turist. Eu niciodată nu m-am simțit mai turistă ca atunci, nu știu de ce.. poate că eram pentru prima data pe o insulă?!?
 
 
Era cald, auzisem de căldurile de august și sincer m-am rugat să nu ne topim. Ori m-am rugat eu cu ardoare, ori Corfu chiar are o climă mai mult decât OK, adică e cald în timpul zilei (nu 40 de grade care să te moleșească), însă serile și diminețile sunt extrem de plăcute, nopțile chiar răcoroase aș putea spune, deci numai bine. Nu știu cum o fi în iunie-iulie, dar noi la mijloc de august nu am simțit nevoia să dam drumul la AC în camera de hotel. Până la urmă e marea, dar e și muntele și pădurea și vegetația aceea care nu permite climei să o ia razna ca la marginea deșertului. O mare bilă albă pentru Corfu la acest capitol.
 
 
Și acum, că tot suntem aici, marea bilă neagră: drumurile; asfaltate până în vărful muntelui, dar atât de înguste încât ai împresia că mereu mergi pe contrasens. Este o minune (sincer) că ne-am întors cu mașina întreagă, căci de prea multe ori treceam milimetric pe lângă alte mașini și de prea multe ori aveai impresia că drumul e cu un singur sens când de fapt el nu era :D Mă rog, pe astfel de drumuri am străbătut Corfu în lung și-n lat… cred că la un moment dat ne-am obișnuit să circulăm cu oglinzile pliate (exagerez un pic, dar nu cu mult) :)
 
De la Kerkyra urma să mergem în stațiunea în care avem cazarea și anume Agios Georgios. Prima împresie pe care ne-a lăsat-o Kerkyra, văzută din mașină a fost la unison, vorba lui Cristi’ “Miami”, nu că ar fi fost unul din noi acolo, dar nici într-un alt loc atât de plin de palmieri și atât de luminos nu am mai fost. Așadar Welcome to Miami… scuze Corfu…
 
 
În aproximativ 30-35 de minute am ajuns și la Hotelul lui Theo din Agios Georgios cu marea dorință de a ne odihni, dar cu una și mai mare de a ajunge în valurile mării. Dar despre asta în episodul următor…

The road to Corfu (part. II)

Am ajuns pe la 18:30 la Belgrad, deci cam târziu pentru o vizită serioasă. Îl văzusem din depărtare de pe autostradă, doar că ratasem intrarea în oraș și ne-am învârtit ceva întrebând în stânga și-n dreapta pe unde să o luăm. Am întrebat chiar și doi polițiști care ne-au zis “uan kilometer dat uei”, doar că ne-am prins noi că la ei kilometri sunt ceva mai lungi decât la noi. A rămas și vorba “kilometri sârbești” unde 1 km sârbesc = 10 km românești :))
 
Evident am găsit orașul, până la urmă și am ajuns în centru, am parcat chiar în față la Ministerul Afacerilor Externe unde am luat și o amendă de parcare (că naiba poate citi în chirilice ce scria pe tăblițele alea și noi am crezut că e gratis parcarea) și apoi ne-am plimbat pe jos, unii cu ochii după o pleșcaviță autentică, alții după clădiri distruse și cu o grămadă de întrebări în cap. Lucru clar, Belgradul m-a întristat foarte tare, clădirile acelea ce poartă urmele războiului sunt lăsate acolo ca să nu uităm nimic, e dezolant, e trist, se ridică părul pe tine și nu poți să nu te gândești că poate într-o dimineața normală în care oamenii se pregăteau să meargă la muncă, niște avioane au lovit în plin centrul istoric, inima fostei Iugoslavii a stat și niciodată nu a mai continuat să bată la fel. Am simțit războiul mult prea aproape, un trecut cu mult prea recent, prea apropiat s-a înfățișat înaintea noastră, un trecut care nu mi-a plăcut pentru că m-a bulversat. Și așa am plecat din Belgrad, tristă și neconsolată, dar eu am vrut-o, a fost o curiozitate morbidă, recunosc.
 
Deja se întuneca, am oprit la un popas să mâncăm, mâncasem puțin că nu am vrut să mi se facă ca de obicei rău pe mașină, mai ales că făceam la 250-300 de km schimb cu Cristi, deci avem și ore în care nu eram la volan, momente în care era foarte posibil să mi se facă rău. Din fericire nu mi s-a făcut. (yeeeey)
 
Am traversat Macedonia noaptea (se poate trece doar cu buletinul și aici), am văzut că au mulți munți și deși e o țară muuult mai mică ca România are autostrăzi care o străbat, iar taxele nu sunt foarte mari. Când am intrat în Grecia nu știu de ce mă simțeam ca și cum am ajunge imediat la destinație, aiurea, mai aveam de condus o noapte și oboseala se instalase. Cât am condus eu am reușit să văd din depărtare Salonicul, luminat noaptea, pare de vis (îmi doresc să-l vizitez) și am mai reușit să-mi și dau seama de ce autostrăzi mișto dispune Grecia. Salonic-Igoumenitsa e ceva ce rar vezi și ai ocazia să străbați, e colosală, extrem de bine făcută și semnalizată, plină de tunele și de parcări foarte bine amenajate. Cristi a zis că e mai bună decât tot ce a străbătut el în Germania (și el a circulat ceva pe acolo).
 
În cele 20 si ceva de ore de drum am reușit către dimineața zilei de 12 august să adorm puțin, doar că pe la 7:20 am ajuns la Igoumenitsa și am găsit bilete pentru feribotul de 8:30, deci eram foarte fericiți că nu mai trebuie să stăm și să pierdem vremea în port când o puteam pierde pe plajă. Ceea ce am și făcut imediat ajunși în Agios Georgios.