Numele trandafirului

Titlu: Numele trandafirului
Autor: Umberto Eco
Traducere: Florin Chirițescu
Editura: Poliron, București, 2002
Prefață: Horia Roman Patapievici
Nr. pagini: 434 (format mare)
Împrumut BCU Lucian Blaga
Nota: 10
 
Am crezut că mă voi chinui cu această carte pentru că am plecat la drum cu niște preconcepții nasoale, care “slavă Domnului” mi-au fost rapid desfințate și astfel că am putut să mă bucur la maxim încă de la început de această “costrucție epică” de excepție.
 
Nu vreau să spun cuvinte mari și nici să ridic în slăvi ceva ce în mod normal nu ar merita, dar se face că Numele Trandafirului m-a acaparat mult peste ce am crezut eu că mă va acapara, așa că nu-mi rămâne decât să vă spun că e unul dintre cele mai bune romane pe care am avut ocazia să le citesc.
 
Combinația dintre romanul polițist și cel “ascetic” (dacă așa ceva o fi existând) s-au întâlnit într-o fericită poveste despre niște crime oribile care se petrec într-o mănăstire benedictină de secol XIV. Din start ceva nu se potrivește în poveste și din start acțiunea romanului te prinde și nu te mail lasă. De ce? Pentru că Eco are darul de a amplifica fiecare gest al personajelor și de a transforma cadrul acțiunii în ceva atât de intrigant și de interesant că nu știi mai întâi la ce să fii atent și ce să nu-ți scape. Ce mai… m-a cucerit.
 
Guglielmo și ajutorul său Adso sosesc la mănăstire să elucideze aceste crime, să le descifreze cu un ochi din exterior, dar tot ce pare la prima vedere într-un anume fel devine în scurt timp cu totul altceva, și asta deoarece mănăstirea (abația) este un loc extrem de misterios și de “încurcat”. Personajele sunt diverse tipologii de călugări, care numai supușii Domnului nu par a fi, iar regulile lăcașului par cel puțin stranii.
 
Acțiunea se petrece pe parcursul a 7 zile, din ziua în care Guglielmo și Adso ajung la mănăstire și până în momentul în care se descifrează cheia crimelor de la abație. Zilele acestea însă sunt foarte pline și cu răsturnări de situație nemaipomenite, palpitante și care nu-i pune la treaba numai pe ce doi călugări investigatori ci și pe fiecare cititor în parte (asta mi-a plăcut la nebunie). Evident că nu pot să vă povestesc cele 7 zile pentru că nu aș putea să vă spun decât întâmplările exacte, ceea ce ar face să distrug plăcerea acestei cărți celor care nu au citit-o încă, dar…
 
… pot să vă spun mai multe despre ce am trăit eu citind-o. În primul rând mi-a atins multe coarde sensibile printre care și cea despre credință/necredință (sorry, mă bântuie, ce să fac?). Apoi m-a făcut să înțeleg că există atâtea căi spre Dumnezeu, mai multe decât poate găsim prin Biblie, iar în ultimul rând mi-a demonstrat că unii călugări sunt atât de inteligenți și de amuzanți că m-a făcut să-i privesc cu alți ochi (în general mă cam sperie când îi văd pe la mănăstiri). Mi-am notat o grămadă de replici “delicioase”, mi-am scris multe vorbe de “duh” și am recitit pasaje întregi care-mi păreau de nota 20, Eco a scris admirabil, nu am mai citit ceva de la el ca să pot spune că s-a autodepășit, dar inițial așa am vrut să spun… fără să am altă experiență.
 
În principiu multe sentimente se regăsec în carte, multe și alambicate, trebuie dibuite printre rânduri (iubesc să fac asta), trebuie luate și recompuse, sau cel puțin reflectat asupra lor ca să le pricepi în profunzime. De exemplu “frica” a fost atât de frumos expusă că mi-am însușit citatele respective ca și vorbe de căpătâi: Teme-te de cei pe care nu-i poți iubi sau Întotdeauna e mai bine ca celui ce ne înspiră teamă să-i fie mai teamă decât nouă și cea mai cea: Nimic mai mult nu dă curaj ca și frica altuia.
 
Mi-a plăcut de asemenea foarte tare și ideea de labirint creat de Eco, nu l-am întâlnit așa de bine expus până la el: Dintr-un labirint se iese numai cu ajutor dinafară. De unde legile dinafară sunt egale cu legile dinăuntru sau Ce frumoasă ar fi lumea dacă ar exista o regulă după care să cutreieri prin labirinturi s. a. m. d.
 
Adso mi-a devenit prieten, nu se putea astfel, iar Guglielmo probabil sfătuitorul pe care mi l-aș dori, relația lor e specială, unul învață de la celălalt chiar dacă în mod normal Adso e ucenicul, Guglielmo a înțeles că și dascălul poate fi depășit și trebuie să aibă undeva un sprijin. Fără oricare din cele două personaje romanul ar fi fost schiop, și asta mi-a plăcut, indispensabilitatea unui personaj. De departe dialogul romanului a fost următorul:
– Să fur? (Adso)
– Să împrumuți, întru slava Domnului. (Guglielmo) :))
 
Îl recomand cu căldură și vă rog eu, treceți de faptul că e un roman “cărămidă”… nu e decât o cărămidă care va consolida construcția interioară a fiecărui cititor.

Câștigător Concurs: Știu ce-ai făcut astă-vară!

Așa cum am promis când am lansat concursul am desemnat câștigătorul prin tragere la sorți. Aseară am împrăștiat pe masă bilețelele pe care am scris numele celor care au participat la concurs, apoi Clau le-a amestecat și a ales unul.

A fost cu noroc pentru… LAURA, chiar prima care a răspuns provocării, așa s-a nimerit (nu am filmat sau ceva de genul ăsta, extragerea, dar sper să mă credeți pe cuvânt, că nu aveam nicio intenție să favorizez pe cineva). Așadar, draga mea, o să primești numărul din National Geographic Traveler și încă o mică surpriză (o să vezi tu ce va fi când va ajunge coletul). Te rog să-mi trimiți adresa ta de acasă pe mail (o aveam parca undeva, dar nu o mai găsesc) :D

Postez și răspunsul Laurei:
Ohoo, vara mi se pare atat de departe si totusi aproape daca ne gandim ca deja e luna mai…

Planuri sunt multe sa vedem care din ele, sau cate din ele se vor realiza.

Incep cu luna iunie:

– am de gand sa-mi serbez ziua de nastere asa cum trebuia sa o fac in fiecare an :).

-ultimele pregatiri pentru nunta surorii mele.
iulie:
– pe 3 nunta!!!
– 13 petrecrea de ziua cumnatului
– 15 a doua zi de nastere :D
– 26 si 28 petrecere mare in familie
– nu stiu exact cand, dar vom merge la mare cu intreaga familia largita..
Momentan atat! Daca s-ar realiza astea, ar fi bine!
Ce scurta va fi vara!!!”


Vă aștept cu drag la următorul concurs!!!

Ceasornicul de nisip

După Discobolul și Elanul insulei putem continua liniștiți cu aforismele lui Blaga:


O faptă frumoasă care nu s-a întâmplat. Dacă Adam, cel dintâi om, ar fi avut viziunea gozavă a vremurilor de astăzi, s-ar fi spânzurat de pomul cunoștinței.

Psihologie. În fața unei statui grecești toate femeile se simt goale.

Neam mare. E din neamul mare al licuricilor omul: un vierme ce se transformă în lumină când iubește.

Sublimul și fragilitatea. Steaua pe care o vezi e o lume … și tu o sfărâmi între pleoape.

Transformări prin nimc. Nimic nu ne transformă ființa mai profund decât țintele pe care nu le ajungem.

Pentru a ajunge. Pentru ca să ajungi la conștiința de sine, nu e suficient să te împlinești; pentru aceasta trebuie în prealabil să te și depășești.

Modestie. Pământul e o stea, dar ce bine-i șade că n-o știe.

Amorul. Amorul este o boală care ne dă sentimentul unei sănătăți divine.

Timpul. Este o răbdare pe care existența și-o impune față de sine însăși.

Personalitatea e un dar. Darul de a-ți transforma numele într-o formulă magică.

Frumusețea. O fată frumoasă e o fereastră prin care privim în Paradis.

Din lac în… rac.

Planurile mele de plecat la Ineu, profitând de ziua liberă de azi s-au năruit când am aflat că eu nu o să fiu liberă azi, ba mai mult că o să am treabă de la 8 dimineața. Așa că fără să ne supărăm (semn de maturizare) am rămas la Cluj și am amânat Ineul până peste două săptămâni (cred).

Dar, fiind sărbătoare și vreme bună (după o săptămâna când a plouat zilnic), ieri am plecat la Coada Lacului (ideea nu ne-a aparținut, dar am aderat la ea rapid). Toate bune și frumoase, iarbă verde, un grătar, dat cu caiacul (super fain!!!), râs până la epuizare, soare, cald și frumos.

Mi s-a părut mie că ardea cam tare soarele, dar de aici și până am ajuns acasă și mi-am văzut fața și decolteul în oglindă a fost cale lungă, atât de lungă încât eu m-am prăjit toată, arat ca un rac eșuat. Cremele și iaurtul nu și-au făcut efectul decât atât că mă simt îmbălsămată la extrem. Azi, printre faze de gen “îți stă bine bronzată” cred că unii s-au gândit că am ceva la bord, că altfel nu găseau o explicație faptului că obrăjorii mei palizi au fost roșcovani de dimineață :))

Pe lângă asta am febră musculară (de la 20 de minute de vâslit, condiție fizică 0, deci), dimineață m-am mișcat mai bine, acum am înțepenit complet, nu există mușchi și os care să nu mă doară. Am dormit o oră după prânz (nu s-a mai întâmplat de anul trecut să dorm în timpul zilei).

Altfel a fost foarte mișto ieșirea de ieri, dovadă cele câteva poze.

Primele cărți

Am primit de la Oana o leapșă foarte frumoasă, am amânat însă publicarea ei până ce a ieșit ceva mulțumitor. Ideea era să scriu despre prima carte citită, dar nu am putut să mă rezum la asta căci amintirile mele despre ce cărți țineam în mână în copilărie sunt destul de inedite, așa că m-am decis să scriu despre primele cărți și începutul poveștii mele de dragoste cu ele :)
 
Tati citea, îl vedeam aproape în fiecare seară cu o carte în mână. De cititul mie înainte de culcare îmi amintesc foarte vag, dar totuși parcă, parcă știu că îmi plăcea “Fata babei și fata moșului”, ca prin ceață îmi amintesc filele colorate. Apoi știu că am avut tot felul de cărticele 2 în 1: pe o pagină povestea, pe cealaltă trebuia să colorez… îmi mai amintesc și de cărticele (gen benzi desenate), primite din Franța (de la un coleg de serviciu de-al tatei) și de un manual de spaniolă de care nu știu de unde tati a reușit să facă rost :)) Îmi amintesc exact de el, avea copertă verde, îmi doream să fiu profă de spaniolă atunci, mi-am notat tot felul de chestii aiurea pe el :))
 
Apoi cred că mi-au fost citite celebrele Povestiri nemuritoare (BPT), care sincer vă spun că nu mi-au plăcut niciodată, nu știu de ce… Până într-o zi când tot tati a fost cel care mi-a zis că, fată mare fiind ar trebui să citesc singură. Și așa s-a produs prima mea lectură serioasă. Nu o să uit în veci că era vorba de povestirea lui Creangă “Soacra cu 3 nurori” :))
 
La scurtă vreme după acest “incident”, crezând ai mei că prinsesem gustul lecturii îmi cumpăraseră o carte oribilă, m-a torturat groaznic, tot ce știu era că avea un cocoș pe coperta albastră, nu mi-a plăcut deloc, iar mama mă obliga să citesc din ea, eu citeam și plângeam, a fost o experiență traumatizantă :)) Tati atunci văzând ce tare mă chinui m-a luat și a vorbit frumos cu mine (mami mai zbiera, mai râdea, mă enerva). El mi-a zis că nu trebuie să citesc dacă nu vreau, dacă nu-mi place, dar trebuie să mai încerc pentru că s-ar putea să descopăr ceva interesant. Normal că de răzvrătită ce eram, (clasa I) nu am găsit nimic interesant, dar am terminat cartea aia nenorocită :))
 
S-ar putea ca în acel moment ai mei să fi crezut că nu o să-mi placă să citesc niciodată și nici să scriu și deci nici școala :))), dar cred că toate s-au schimbat când am terminat clasa I (făcusem varicelă în ultima săptămâna de școală și a trebuit să stau în pat acasă) când am început să citesc poezii: Elena farago și Nicolae Labiș :) În vacanța mare de după clasa I am citit și basmele lui Ispirescu și alte poveștiri de-ale lui Creangă… Și așa a început totul. Au urmat Gârleanu, Topârceanu, Șt. O. Iosif, Coșbuc, Edmondo de Amicis, La Fontaine și… cartea mea prefertă la 9 ani “Vrăjitorul din OZ” din cauza căreia m-am cerat cu unul dintre cei mai buni prieteni din copilărie (cu care mă băteam în stiluri). El îmi împrumutase cartea și pentru că eu nu mai ieșeam afară să mă joc cu el din cauză că stăteam să o citesc a venit fain frumos și mi-a luat-o înapoi :)) Țin minte că așa de tare m-am supărat, mai tare ca pentru faptul că odată (de cuminte ce eram) mi-a spart gura :))
 
Am făcut tot posibilul să fac rost de ea din altă parte… de atunci mi le cam cumpăr ca să nu se mai repete istoria :))
 
Având în vedere că e o leapșă foarte haioasă o trimit mai departe către: (în ordinea de azi din Blogroll): Tomata, Monica, Lia, Evergreen, Mărgeluța… și Vulpitza (unde ești?) :*

Narcis și Gură de Aur

Titlu: Narcis și Gură de Aur
Autor: Hermann Hesse
Editura: RAO, București, 1995
Traducere din germană: Ivan Denes
Nr. pagini: 284
Citită în martie 2010
Împrumut BCU Lucian Blaga
Nota: 10
 
“Dragostea față de Dumnezeu nu este aceeași totdeauna cu dragostea față de bine. Ah! de-ar fi atât de simplu! Ce este bine, știm că e cuprins în porunci, ascultă ce-ți spun, poruncile nu sunt decât fărâma cea mai măruntă din ființa lui. Se prea poate să împlinești întocmai poruncile și să fii foarte departe de Dumnezeu.”
 
Cineva care nu mă cunoaște mi-a recomandat această carte, dar atât de bine m-a citit că sincer m-am speriat când am ternimat cartea și m-am gândit un pic la momentul recomandării. Adevărul e că datorită titlului (de basm românesc, așa) existau mari șanse să nu mă apropii de carte, mai repede mergeam pe mâna unui “lup de stepă”, dar acum mă bucur enorm că nu am căzut întâi în gura lupului ci într-o “Gură de Aur”, pentru că m-am îmbogățit sincer cu o poveste de milioane, foarte pe placul meu.
 
Narcis și Gură de Aur s-au cunoscut într-o mănăstire de ev mediu germanic, excelent evocată de Hesse, întâlnirea acesta a fost decisivă în viața celor doi. (Fac o paranteză, dar gândindu-mă că și în Zorba și în multe alte locuri am găsit câte o “întâlnire” din care s-a născut un alt sens în viețile personajelor, îmi întăresc din ce în ce mai mult ideea că în acestă existență, trebuie să credem în “întâlnire” mai mult decât în orice altceva, trebuie să credem poate în cea mai nesemnificativă ființă care ne iese în cale, ne poate schimba iremediabil viața.)
 
Deși sub același acoperiș al mănăstirii, cei doi se dezvoltă complet diferit, în timp ce Narcis cu o nestrămutată credință în Dumnezeu dorește să rămână la mănăstire și să ajute oamenii vindecându-le sufletele, Gură de Aur dorește să plece în căutarea sinelui (a Dumnezeului personal aș spune). În timp ce Narcis înceacă să înțeleagă lumea prin prisma divinităii, Gură de Aur va fierbe până nu o va putea înțelege doar prin el și prin simțurile sale. Cei doi, deși atât de diferiți devin prieteni, pentru că fiecare deși nu l-a înțeles pe celălalt ca și gândire a încercat să-l înțeleagă ca pornire, ca elan, ca vibrație. În acest aspect a constat toată legătura lor extraordinară.
 
Interesant este că fiecare dintre ei merge pe calea aleasă fără niciun regret chiar dacă în principiu cred amândoi că nu întotdeauna dorințele sunt cele care hotărăsc soarta omului ci foarte probabil că ceva predestinat. Narcis pare a se ghida cu precizie după acestă “lege” în schimb legea pare a se subordona lui, căci pentru el ea devenise dorință. Am remarcat la Narcis o capacitate extraordinară de a se accepta și de a accepta totul atât de senin și de “bucuros resemnat” (e o calitate tipică ascezei până la urmă). Gură de Aur în schimb pare a face din lege deliciul suprem de încălcare, dar nu o încălcare de dragul încălcării ci de dragul cunoașterii. El practic prin faptul că își alege destinul înafara mănăstirii (grădinii raiului) gustă din “fructul interzis”, iar asta îl face extrem de fericit. Cunoaște lumea cunoscându-se pe sine, cunoaște durerea și fericrea diferit de Narcis, dar cu o expresie asemănătoare…
 
Viețile celor doi prieteni par a se îndepărta foarte mult, sunt ani întregi în care nu mai știu nimic unul de altul, dar curios se reîntâlnesc exact atunci când ar fi avut cel mai mult nevoie unul de celălalt. Într-un mod total neașteptat prietenia lor le salvează viețile (a fost previzibil până la un punct, dar totuși Hesse nu a forțat povestea, astfel că am ajuns surprinsă acolo unde păream sigură de final).
 
Poate că în niciun alt roman nu am găsit atât de frumos evocată dragostea. Pe de-o parte la Narcis unde ea se întruchipează prin forța credinței și a sufletului, pe de cealaltă parte la Gură de Aur unde se împlinește prin dorință și femeie. Cele două părți se îmbină perfect, formând un întreg, astfel că cele două personaje se unesc pe un plan pe care nu l-au bănuit. Ce îi “lipsește” unuia deține celălalt, cei doi devin două personalități ale aceleiași ființe. Narcis este fața către Dumnezeu și suflet, iar Gură de Aur fața către lume și către trup.
 
Ar fi de prisos să mai zic ceva, dar aș dori atât de mult să pot vorbi cu cineva face to face despre acestă carte și despre ce dâre a lăsat ea în sufletul unui om cu patima lecturii sau pe trupul unei ființe istovite de această poveste.