30 aprilie 2010

Două doamne, două destine, două filme.

M-am lăsat încântată de două filme absolut fabuloase, Coco avant Chanel și Precious. Cuvintele sunt cam de prisos, trebuie să le vedeți. Chiar mi-am dat seama că în ultima vreme nu am văzut filme care să nu-mi fi plăcut, hmmm…

COCO AVANT CHANEL (2009) cu Audrey Tautou și Alessandro Nivola

Povestea vieții marii legende Gabrielle (Coco) Chanel înainte de fulminantul său succes, un film la superlativ cu Audrey Tautou excelentă în rolul lui Coco și cu un șarmant “Boy” interpretat magistal de Nivola (wow, mi-a plăcut foarte mult). Un film despre o poveste de succes în spatele căreia stă ca de obicei (fir-ar al nabii) o poveste și mai tristă, cu mult prea tragică. Nu știu de ce am asemănat-o cu povestea altei franțuzoaice celebre Edith Piaf. De ce “geniul” trebuie scos la iveală numai după o mulțime de nenorociri?

PRECIOUS Based on the novell Push by Sapphire (2009) cu Gabourey Sibide, Mo’Nique, Mariah Carey, Lenny Kravitz (pe care nu l-am recunoscut în film) :)

O altă poveste tristă dar extrem de profundă despre o tânără de 16 ani pe care propriul său tată o lasă pentru a doua oară însărcinată. Un film despre viața de mizerie dintr-un cartier infect al Americii și despre puterea unui copil fără nicio șansă de a ridica ochii spre lumină. Un film despre familia pe care o poți obține când familia căreia îi aparții și-a bătut joc de tine. Un rol fantastic pentru Mo’Nique (premiat cu Oscar) și un debut extraordinar pentru tânăra Gabourey Sibide, un exemplu de reușită a unei tinere mai “altfel” într-o industrie a lui Kate Moss și ale cele asemeni ei. Nu pot decât să-i felicit pe cei care au gândit că acest film se poate realiza și mai ales că el poate fi și încununat de succes pentru critici și extrem de apereciat de public.

Dacă nu ieșiți mâine la iarbă verde să sărbătoriți 1 Mai (muncitoresc) :)) , merită să vedeți aceste două filme, vă iau împreună cam 4 ore, dar vă vor schimba ziua și poate veți învăța ceva :)

Între ce aș vrea și ce ar trebui

M-am gândit că “ar trebui” ține mereu de celălalt și nu de mine, dar totuși “ar trebui” se răsfrânge asupra mea din cauza faptului că așa am fost crescută (vorbesc la persoana I, dar se regăsește cine vrea). Am fost crescută în “religia” lui AR TREBUI, urmată de firescul “că dacă nu…”. Nu, categoric nu au greșit părinții, ei la rândul lor au fost crescuți așa și atunci nu mă pot supăra pe ei, dar mă pot supăra pe mine că odată despinsă din cuib nu m-am luptat cu morile de vând pentru “AȘ VREA”. Și l-am pierdut iremediabil.

Am făcut de atât de multe ori ceea ce “a trebuit” în loc de ceea ce “aș fi vrut” că am ajuns, cred, la o suprasaturație. Însă, între “a trebui” și “a vrea” stă inevitabil ceva ce orice copil de 3 ani știe, doar că odată cu vârsta (aka educația) copilul uită și se trezește că a ajuns mare și a uitat să zică NU. Așa că între cele două stări de fapt se află miraculosul NU. Eu NU știu zice NU, iar când o zic pare că toate nenorocirile din lume se revarsă asupra mea. Zici că eu am făcut toate relele pământului așa mă știu autoflagela. Mă simt vinovată când zic NU, la orice. Un psiholg cel mai probabil ar zice că asta ține de faptul că nu am încredere în mine, un sociolog poate s-ar pune pe făcut o statistică spunându-mi că mă aflu printre cei 95% dintre oameni care nu știu zice NU. Și tot așa s-ar găsi mulți care să mă îmbete de cap cum că “alegerile sunt ale omului… bla, bla, bla…bla, bla, bla”.

Cei care știu să zică NU sunt cei care fac ce vor în loc de ce trebuie, a nu se înțelege că ei se rezvrătesc împotriva societății ci doar nu plâng pe la colțuri că sunt arătați cu degetul de cei care au altă viziune asupra aceleiși societăți. Ei își trăiesc pur și simplu viața, dincolo de rigori și de convenții absurde, dincolo de faptul că “ar trebui” să facă ceea ce TREBUIE “că dacă nu” vai și amar de capul lor. Până la urmă ce naiba e cu acest “vai și amar”? Ce înseamnă el? Cine hotărăște cine și de ce trebuie etichetat cu “vai și amar”? Să fie oare cei care toată viața au urmat cursul lui “ar trebui” în loc de cursul lui “aș vrea”? Aceea?

Cu siguranță câțiva se vor ridica și-mi vor spune că eu nu știu ce vorbesc. Cum “să vrei” să citești Kant când “ar trebui” să mergi la serviciu să-ți câștgi o coajă de pâine? sau Cum “să vrei” să mergi în Brazilia când “ar trebui” să stai în România și să-ți faci credit la casă pe 50 de ani? CUM?… ei bine, uite așa… că așa vreau… și eu care citesc Kant și merg în Brazila voi sfâtși tot acolo ca și eu care merg la serviciu și îmi fac credit pe 50 de ani. Exact tot acolo.

Măi frate, uite că știu al naibii de bine asta în teorie, dar în practică fac exact invers. Cine să mă mai înțeleagă? Adevărul e că între “aș vrea” și “ar trebui” pe lângă educația primită și NU-ul ce ar fi trebuit dobândit mai stă ceva… și cred că e propria-mi limită.

P.S. Nu am pornit postarea de la un fapt concret ci de la ceva la care m-am gândit de multă vreme :)